„Arhetipurile” lui Liviu Mocan

496
0
Distribuie:

Vreme bună. Soare frumos. Un pic rece pentru o zi de 1 iulie. În centrul Clujului, 5 lucrări de bronz stârnesc curiozitatea trecătorilor. Stau toate într-un țarc delimitat de un postament în formă de disc. De fapt, e mai complicat de spus dacă statuile sunt închise înlăuntrul țarcului sau privitorii sunt închiși în afara lui.

Lucrările – ieșite din imaginația lui Liviu Mocan – par însă crescute din iarbă, au ceva din noutatea primordială a creației, dacă faci abstracție de faptul că iarba verde e mărginită de o instalație metalică. Imaginea mă face să mă gândesc la faptul că așa arată toate încercările noastre de a înțelege lumea: oricât de frumoase, sunt mărginite, dar pot fi dătătoare de speranță și amintesc faptul că avem o sămânță divină, o aspirație de creatori. Prin imitație.

…așa arată toate încercările noastre de a înțelege lumea: oricât de frumoase, sunt mărginite, dar pot fi dătătoare de speranță și amintesc faptul că avem o sămânță divină

Suntem la un an după aniversarea a jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei protestante, pe 17 octombrie 1517. Îmi fulgeră prin minte un fapt îndeobște cunoscut, anume că protestantismul a fost însoțit și de un puternic spirit iconoclast. Mai ales în ramurile sale helvete. Zwingli a lăsat pereții goi în marea catedrală din Zurich, iar Calvin și urmașii săi și-au făcut un renume din austeritatea artistică pe care au cultivat-o.

Jonathan Tame (prietenul artistului) dezvăluie în alocuțiunea sa că ideea de la care s-a pornit – și primul strat de semnificații al ansamblului – avea în vedere 5 lucrări care să corespundă celor cinci sola afirmate de reformatori: Sola Scriptura, Sola gratia, Solus Christus, Sola fide, Soli Deo gloria. Dar, în timp ce lucrările erau elaborate, sculptorul n-a mai fost satisfăcut cu atât, ci mai adăugat – în mod legitim – un strat de semnificații, ce marchează ieșirea de sfera dogmatică a Reformei și reverberează în întreg spațiul creștin: Cartea care te citește, Mielul lui Dumnezeu, Scara lumii, Ancoră aruncată în cer și Trompeta în Univers. Însă lucrurile nu se opresc nici aici, ci coboară mai adânc în istorie și sensurile se lărgesc ca să cuprindă semnificații general umane, „Arhetipuri” (de unde și numele expoziției): Revelația, Sacrificiul, Transcendența, Credința și Destinul – fotografii de studio puteți vedea aici.

…ironia momentului nu-mi dă pace: ideile teologice ale austerilor reformatori au născut în sufletul unui artist din aceeași stirpe teologică niște… statui!

Mă străduiesc să fiu atent și sobru, așa cum cere protocolul la vernisaj. Dar un vierme îmi râcâie în minte, ironia momentului nu-mi dă pace: ideile teologice ale austerilor reformatori au născut în sufletul unui artist din aceeași stirpe teologică niște… statui! Dumnezeu are simțul umorului!

Admirabilă forța de impact și elocvent mesajul acestor metafore tridimensionale. Statuile unui artist evanghelic devin căi de comunicare cu esențele lumii, cu marile experiențe definitorii pentru un destin, cu temeiurile fundamentale ale ființei umane. O cheie teologică gândită mai degrabă restrictiv de către inițiatorii Reformei este folosită și transfigurată artistic pentru a deschide spre temeliile lumii.

Inclusiv la nivel de tehnică, cele 5 lucrări sunt pline de semnificații: Mielul lui Dumnezeu e făcut numai din ochi și are înfipt un piron în inimă, Cartea care te citește este alcătuită din 49 de foi perforate, identic, în formă de ochi, Scara lumii este, de fapt, o siluetă umană din 7×7 trepte de aramă fixate cu 365 de cuie și care, în funcție unghiul din care e privită, pare solidă sau transparentă, Ancora aruncată în cer pornește dintr-o epavă, dar urcă, nu coboară; Trompeta în Univers e alcătuită din 15 trompete care urcă spre cer, adunând laolaltă micro și macrouniversul, iar la bază (la „muștuc”) sunt 12 inscripții. Lucrările au înălțimi crescătoare, fiecare fiind cu un metru mai sus decât precedenta.

Vernisaj
© Chris Nemes
« 1 de 8 »

Instalația pe care se înalță cele 5 sculpturi este la mică distanță de „Stâlpii împușcați”, monument celebru deja, dedicat de același artist memoriei celor care au căzut la Revoluția din 1989. Între cele două „grupuri” imobile care-și proclamă mute mesajele simbolice în tăcere, se află o trupă de alămuri (un excelent ansamblu de corni care intonează, din când în când, câte o piesă). Bronzul și alama pot să grăiască. Nu poți să nu te gândești la acel „pietrele vor striga”…

Așa e lumea noastră, un mozaic de contraste derulate pe repede înainte.

Nu departe, un șir de corturi cu protestatari antiguvernamentali. Mare aglomerație de mesaje, proteste și declarații publice în centrul Clujului. Polifonie, cacofonie, eufonie? Dumnezeu știe! Așa e lumea noastră, un mozaic de contraste derulate pe repede înainte. Mă ajută cu tehnologia un tip care se recomandă „homeless”. Îmi dă câteva ponturi și îmi reglează reportofonul.

În pauzele dintre piesele muzicale, cuvântă invitații. Doamna Alexandra Rus, doctor în istoria artei și fost director al Muzeului de Artă din Cluj („mama Sanda”, cum o alintă Liviu Mocan când o prezintă), acum la o vârstă venerabilă, are doar cuvinte la superlativ despre sculptorul clujean pe care-l socotește unul dintre cei mai importanți sculptori români și clujeni contemporani. Îi apreciază credința ca fiind sursa care îi permite ca, lucrând cu elemente postmoderne, să vorbească despre esențe.

Liviu se consideră, ca de obicei, un meșter care șlefuiește oglinzi pentru cer. Fiind el însuși doar o oglindă. Are o adevărată patimă pentru tot ce e ascensional, pentru lumină și scări, pentru salturi în golul de deasupra noastră, pentru germinația seminței, pentru metamorfozele omului frânt ce numai astfel poate fi înălțat. Pe scară. Pe aripi. Pe cruce. Important e să se/te arunce în sus. Să se lase propulsat spre adâncul lumii de dincolo de noi. Se inspiră fără stânjeneală din unul dintre cele mai vechi texte ale lumii: din Scriptură. Pe care o citește foarte vizual. E sculptor și se declară evanghelic. Un oximoron aproape. Dar acesta îi e darul. Și crucea.

La această lucrare tematică, Liviu Mocan a muncit câțiva ani. Dar nu singur, ci – și asta e iarăși o curiozitate a lumii moderne – împreună cu o întreagă echipă de arhitecți, ingineri, IT-iști, specialiști în imprimare 3D sau în tăiere cu laser, prelucrători de metale etc. Pe toți i-a menționat pe nume și i-a scos în față, ca să poată fi aplaudați pentru acest efort colectiv impresionant.

Expoziția „Arhetipuri” s-a mutat după vernisaj în Cambridge, unde încă poate fi admirată lângă Great St. Mary’s Church, vizavi de celebra capelă a King’s College. Și sunt șanse să intre în patrimoniul muzeului din celebrul centru universitar.

(Fotografii obținute și folosite prin bunăvoința lui Liviu Mocan și Emanuel Perțea).

Distribuie:
Revista Convergențe

Lasa un comentariu