Chernobyl sau despre adevăr

Share:

Deși se poate ca sub raport științific, miniserialul Chernobyl să prezinte erori semnificative, vreau să păstrez discuția strict în logica propusă de scenariu și să mă raportez la câteva elemente esențiale de context. Încă de la începutul filmului avem celebrul discurs al lui Legasov care, înainte să se sinucidă, spune, între altele:

Care este prețul minciunilor?

Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul.

Adevăratul pericol este că, dacă auzim prea multe minciuni, n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul.

Iar serialul se încheie ciclic, tot cu un monolog despre adevăr și minciună. Gorbaciov este citat cu declarația potrivit căreia accidentul de la Cernobîl a fost adevărata cauză care a dus la prăbușirea URSS.

Explozia de la reactorul 4 al celebrei centrale nucleare poate funcționa, în cheia filmului, ca o metaforă a adevărului care-ți explodează în față și care, în ciuda minciunilor de până acolo și de după incident, nu mai poate fi ascuns, controlat, manipulat, combătut. Iar traseul parcurs de personajele individuale și colective are de-a face mai ales cu înțelegerea, recunoașterea și asumarea acestui adevăr.

Suntem obligați din start să ne asumăm poziția de martori ai adevărului, fiindcă știm de la început că un personaj-cheie în economia lucrurilor s-a sinucis din pricina neputinței de a da adevărul în vileag, iar la final acest statut ne este întărit și confirmat în ultimul episod când iarăși știm ce urmează să li se întâmple locuitorilor din Pripeat.

Explozia de la reactorul 4 al celebrei centrale nucleare poate funcționa, în cheia filmului, ca o metaforă a adevărului care-ți explodează în față și care, în ciuda minciunilor de până acolo și de după incident, nu mai poate fi ascuns, controlat, manipulat, combătut.

Unul dintre momentele-cheie ale serialului mi se pare a fi cel în care Khomyuc – savanta-detectiv, personaj fictiv, inventat în onoarea celor care au luptat să demaște impostura și minciuna, după cum se precizează la final – decide că adevărul trebuie aflat cu orice preț și că, prin urmare, este dispusă chiar să plătească cu viața, fiindcă măcar generațiile următoare trebuie să știe ce s-a întâmplat acolo. Momentul respectiv dă un răspuns la întrebarea legată de prețul adevărului și/sau al minciunilor.

Rând pe rând, personajele sunt confruntate cu aceeași alegere radicală: Mihail Gorbaciov, Boris Șcerbina (vicepreședintele Consiliului de Miniștri), Valeri Legasov (savantul care coordonează investigațiile), generalul Tarankov, muncitorii, pompierii, soldații, minerii, medicii etc.

Probabil că mai există o eroare – în raport cu realitatea socialistă – pe care o comit cei care au conceput serialul: ordinele s-ar putea să fi fost mult mai prezente și inițiativele individuale poate mai puțin eroice. Dar, în logica filmului, e important felul în care indivizii sau grupurile își asumă confruntarea cu realitatea.

Pompierii sunt expuși adevărului fără să fie, la început, conștienți de ceea ce li se întâmplă și mulți plătesc cu viața sau cu sănătatea. În schimb, minerii își asumă destul de conștient misiunea riscantă. Una dintre scenele reprezentative este aceea când, după ce încep să sape sub reactor și ajung să lucreze la temperaturi foarte mari, toți minerii se dezbracă în pielea goală și așa muncesc. Metafora are o forță deosebită și din pricina faptului că toată lumea știa că hainele de protecție nu conferă niciun fel de protecție reală, erau o butaforie, o minciună inutilă pe care doar ei o denunță ca atare.

Apropierea de adevăr sporește în primul rând responsabilitatea și obligă la prudență. Aroganța și certitudinile preexistente riscă să compromită orice relație cu adevărul.

Liderul minerilor, luat la întrebări de către Legasov și Șcerbina, glumește amar atrăgând atenția că ortacii lui au păstrat totuși niște șepci inutile pe cap, într-un gest ironic de salvare a aparențelor. De altfel, capacitatea lor de a străbate prin păienjenișul de minciuni este evidențiată de la bun început de Șcerbina, care îi recomandă lui Legasov să le spună adevărul, fiindcă sunt oameni care lucrează sub pământ și văd totul.

Deși se pare că lucrurile nu s-au întâmplat exact așa în realitate, în serial, cei trei muncitori care coboară sub reactor ca să deschidă niște supape blocate se oferă voluntar în urma unei discuții în care află mare parte din riscurile la care se expun. De asemenea, în scena în care soldații trebuie să se apropie de reactor ca să măsoare nivelul de radiații, când i se aduc la cunoștință pericolele, generalul Tarankov spune fără să ezite: „Atunci merg eu”.

Tot de reacția psihicului uman la confruntarea cu realități dure ține și secvența în care un tânăr este trimis cu doi veterani ai războiului din Afganistan să extermine animalele contaminate. Tânărul este, la început, foarte marcat de ceea ce trebuie să facă, iar în acest context, fostul combatant care îi este superiorul direct îi explică ce a descoperit despre sine după ce a ucis prima dată în luptă: cu toate că inițial credea că din acea clipă va fi un alt om, a doua zi a constatat că este exact același om, doar că în el zăcea și latura de ucigaș. Concluzie absolut dostoievksiană, ce pune în evidență o realitate inconfortabilă despre natura umană.

Manipulatorii subliniază faptul că, atunci când este confruntat cu alegerea între adevăr și propria supraviețuire, omul alege de regulă supraviețuirea.

Chiar dacă adevărul explodează și se împrăștie odată cu particulele radioactive peste toată Europa și ajunge chiar și în America, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, fiindcă acest gen de adevăr științific presupune un mare grad de complexitate. Înțelegerea lui nu e la îndemâna oricui, cu toate că există și aspecte accesibile tuturor: radiațiile sunt nocive, efectele pot fi foarte grave, ceea ce s-a întâmplat este o catastrofă nucleară fără precedent.

În intimitatea acestui adevăr pot pătrunde cu adevărat numai unii, capabili să cuprindă cu mintea niște realități adesea contraintuitive despre nivelele atomice și subatomice ale materiei. Dar cei care ajung aici trebuie să fie atât onești, cât și umili. Apropierea de adevăr sporește în primul rând responsabilitatea și obligă la prudență. Aroganța și certitudinile preexistente riscă să compromită orice relație cu adevărul. Ingerința ideologiilor – de orice fel – în gestionarea adevărului este nocivă și, mai devreme sau mai târziu (după cum afirmă Legasov), se plătește.

Aproape toți factorii politici – politrucii mărunți, mai cu seamă – și mai ales KGB-ul aleg, în film, să își confecționeze propriile versiuni ale adevărului. Iar confruntarea dintre cei care sunt interesați de ceea ce s-a întâmplat în realitate și care, totodată, vor ca lucrurile să fie spuse public, respectiv cei care vor să dozeze ei înșiși adevărul din explicații și să manipuleze opinia publică deschide discuția și spre alte paliere.

Dintr-o perspectivă mai largă, avem în acest serial o confruntare crâncenă între adevăr și un regim politic cu ideologia sa.

Mereu revine în discursul mistificatorilor întrebarea „la ce bun?”. Manipulatorii subliniază faptul că, atunci când este confruntat cu alegerea între adevăr și propria supraviețuire, omul alege de regulă supraviețuirea. Șantajați să rămână în viață sau să-și protejeze familiile, oamenii nu se pot ține, așadar, de principii și nu pot rămâne credincioși adevărului, ci acceptă să tacă, să mintă, să denatureze cu bună știință faptele pe care le cunosc. Șcerbina este personajul care parcurge acest drum în sens invers: inițial vrea să expedieze rapid chestiunea, dar pe măsură ce înțelege, susține tot mai hotărât descoperirea adevărului.

Dintr-o perspectivă mai largă, avem în acest serial o confruntare crâncenă între adevăr și un regim politic cu ideologia sa. Ilustrativă este scena din ultimul episod, de la proces – care se desfășoară la locul faptei. Înainte să înceapă audierea martorilor, toate obiectivele sunt stabilite conform ideologiei corecte: leninismul și binefacerile lui care nu pot fi puse la îndoială. Acest tip de „adevăr” fusese impus cu forța vreme de zeci de ani, sacrificându-se zeci de milioane de oameni care nu recunoșteau sau nu se potriveau din diverse motive sub acest adevăr. Nu adevărul trebuia să triumfe, ci leninismul.

Aflat în fața tribunalului ca martor al acuzării, Legasov susține că, atunci când adevărul ofensează, mințim cu sârg – de frică sau din comoditate – ca nu cumva să ne expunem. Iar când el aruncă „bomba”, anume că cea mai gravă problemă este că celebrele reactoare RBMK au un defect din fabricație datorat politicilor de partid (vârful barelor de control este făcut din grafit doar pentru că era… mai ieftin), instantaneu reprezentanții sistemului intră în fibrilație, fiindcă adevărul faptic intră în conflict cu ideologia oficială. Tribunalul se vede confruntat cu un adevăr care incriminează idealurile leniniste postulate la început și imaginea țării construită pe minciună – două imperative supra-logice.

[Multe subiecte] nu mai vin în spațiul public ca dezbateri despre adevăr, ci ca demonstrații mediatice și spectacole menite să impresioneze și să seducă un public devenit captiv al formelor de entertainment și dependent de adrenalina media.

Ne aflăm adesea în situația în care un adevăr ofensează și reacțiile sunt foarte asemănătoare. Am văzut asta într-un context religios, unde instituția și teoria ei oficială despre vârsta pământului a trebuit apărată cu aceeași febrilitate cu care tribunalul sovietic se opunea lui Legasov. O vedem frecvent atunci când în spațiul public ies adevărurile care nu convin unei societăți tot mai ofensabile.

Iar când ne referim la ideologii, putem face o trimitere legitimă la realitatea zilelor noastre. Corectitudinea politică sau ideologiile religioase (dintre care unele se folosesc de creștinism) au același efect negativ asupra adevărului. Aproape că nu mai există vreun subiect despre care să se poată discuta argumentat și onest, ci, din pricina banilor și bias-urilor ideologice de care se fac vinovați cercetătorii și comunicatorii, chiar și descoperirile științifice și progresele tehnice intră în malaxorul ideologizării. Nici nu mai contează dacă există vreo problemă sau nu, ci dacă adversarii se pot anihila mediatic reciproc.

Nenumărate alte subiecte pot fi evaluate din aceeași perspectivă. Ele nu mai vin în spațiul public ca dezbateri despre adevăr, ci ca demonstrații mediatice și spectacole menite să impresioneze și să seducă un public devenit captiv al formelor de entertainment și dependent de adrenalina media.

Cu această lentilă ne putem întoarce și asupra serialului și să-i privim neajunsurile, acuzațiile de senzaționalism sau de lipsă de acuratețe științifică și istorică. Și se poate chiar să fie găsit vinovat. Totuși, câtă vreme rămânem în convenția logică și în schema ficțională propusă de creatorii lui, cred că tema ridicată este extrem de importantă într-o perioadă în care instrumentalizarea adevărului este normă.

Miza pe un adevăr unic, care la un moment dat îți explodează în față, intră în conflict ideologia adevărurilor multiple, fragmentate și subiective cu care se hrănește societatea noastră.

Supralicitând puțin metafora, cele trei niveluri ale acoperișului pot căpăta conotații aproape christice, fiindcă n-au fost în stare să țină ascuns adevărul eșecului unui sistem întreg – construit pe minciuni adunate în straturi succesive. Acea explozie devastatoare și catastrofală a fost totuși o șansă pentru reașezarea societății în alți parametri, cu alte repere. Dar se pare, privind retrospectiv, că nu s-a reușit. Nevoia de autoamăgire și frica de adevăr sunt deosebit de puternice și de copleșitoare. Oamenii preferă confortul unor minciuni suportabile și la nivel de indivizi, și la nivel de societate.

Chernobyl este contracultural, fiindcă nu țin minte să se mai fi vorbit atât de mult despre adevăr într-o producție cu asemenea audiență. Și nu doar că vorbește despre adevăr, ci pune în centru un adevăr unic. E drept că, fiind în discuție un adevăr științific, e greu de obiectat. Dar miza pe un adevăr unic, care la un moment dat îți explodează în față, intră în conflict ideologia adevărurilor obligatoriu multiple, fragmentate și subiective cu care se hrănește societatea noastră.

Serialul fetișizează într-o bună măsură adevărul despre care vorbește, iar motivul ține, cel mai probabil, de venerația față de știință – care s-a păstrat totuși într-o societate mult mai familiarizată cu tehnica și cu distracția procurată prin diverse dispozitived decât cu caznele cercetării științifice autentice. (Ori poate că tocmai de aici vine fascinația, din admirația față de lucrurile neînțelese, complicate, savante.) Iar știința are, la fel ca reactorul explodat, o aură strălucitoare, inspiră un fel de teamă aproape sfântă și evlavioasă. Subtextual, se poate identifica (mai ales din perspectiva finalului) o sugestie că știința onestă ar avea caracter izbăvitor. De altfel, în regimurile comuniste, știința funcționa ca un substitut pentru religie.

Putem face observația că nici știința nu deține adevăruri statice și ultime, ci căutarea după adevăr generează o dinamică a descoperirilor care infirmă adevăruri odinioară certe (de la mecanica newtoniană la cea cuantică e o cale lungă).

Iar această observație permite o extrapolare și la condiția omului, aceea de permanent căutător al adevărului, descoperind crâmpeie care-l duc tot mai aproape de țintă, însă fără să aibă vreodată certitudinea unei fixări definitive, ci cel mult a unei ancore. Certitudinile ultime și imobile sunt adesea născute mai degrabă din prejudecăți și din gestul rechiziționării adevărului pentru uzul ideologic sau instituțional.

Rămânem, în final, cu ideea că trebuie să vorbim despre adevăr, că există posibilitatea unui adevăr unic (într-o epocă a adevărurilor interpersonale), chiar dacă foarte complex, că el transcende prezumțiile ideologice, motiv pentru care nu poate fi conținut sau deținut în sisteme închise, în ideologii sau în infernuri birocratice, ci el orientează căutarea, ființa, conferă direcție și sens, iar în momente cheie, fidelitatea radicală față de adevăr produce acel curaj ce străpunge orice fel de condiționări și, indiferent de preț, conferă libertate. Iar de atunci înainte, orice lucru bun pare posibil.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

4 comments

  1. Alin Cristea 23 October, 2021 at 11:58 Reply

    The 100 greatest TV series of the 21st Century

    1 The Wire (2002-2008)
    2 Mad Men (2007-2015)
    3 Breaking Bad (2008-2013)
    4 Fleabag (2016-2019)
    5 Game of Thrones (2011-2019)
    6 I May Destroy You (2020)
    7 The Leftovers (2014-2017)
    8 The Americans (2013-2018)
    9 The Office (UK) (2001-2003)
    10 Succession (2018-)
    11 BoJack Horseman (2014-2020)
    12 Six Feet Under (2001-2005)
    13 Twin Peaks: The Return (2017)
    14 Atlanta (2016-)
    15 Chernobyl (2019)

    https://www.bbc.com/culture/article/20211015-the-100-greatest-tv-series-of-the-21st-century?ocid=global_culture_rss

Leave a reply