Cum ne raportam la ideologii si drepturi?

Distribuie:

Pe scurt spus, raportarea la ideologii ar trebui să pornească de la premiza că, oriunde ar putea fi descoperit adevărul, încrâncenările de orice natură nu vor face altceva decât să îi dăuneze. De exemplu – cu toate că nu sunt un sceptic în sensul filosofic al termenului –, acel tip de „încrâncenare teologică” privitoare la spinoasa temă, nesoluționată pe deplin, despre harul divin și raporturile sale cu libertatea umană, nu a condus teologia creativ, spre o înaintare către sădirea unei teologumene de succes mondial cum se întâmplase pe vremea lui Origen. Practic, așa cum dovedește Bernard Quilliet în monografia dedicată acestei teme, s-a mers înapoi și, după conflicte care nu au dus nicăieri, ceea ce au observat teologii e că răspunsul poate fi doar unul singur: reîntoarcerea către îndemnul ioaneic: „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan 3, 18). Aceasta este, practic, actualizarea unui imperativ pornit de la Isus: „vă dau poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu […]. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13, 34-35).

…raportarea la ideologii ar trebui să pornească de la premiza că, oriunde ar putea fi descoperit adevărul, încrâncenările de orice natură nu vor face altceva decât să îi dăuneze.

Continuând pe aceeași linie, cred că atunci când ideologiile religioase (pentru că mă limitez doar la acestea) își autoimpun în fața celuilalt, oricare ar fi el, propriile prejudecăți extinse până la punctul în care persoana X din religia Y, confesiunea Z, datorită unor elemente arbitrare care țin în special de factorul numeric, ar fi îndreptățită să aibă întâietate în fața oricăror persoane cu alte convingeri religioase, ele – ideologiile – periclitează adevărul, chestiune detestabilă dintru început.

Mă gândesc că, în situația de mai sus, se ajunge oarecum la un fel de „camuflare a sacrului”, pentru a folosi una dintre expresiile lui Mircea Eliade. Importantă mi se pare această camuflare a ideilor legate de sacralitatea contemporană. Ideea ar putea fi rezumată astfel: cu toții ne bucurăm de libertate, numai că, în anumite situații ea este opacă datorită unor drepturi subiective; prin urmare, unul e mult mai îndreptățit decât altul să creadă într-o formă de religiozitate pe care de cele mai multe ori a moștenit-o, fără a face un minim efort de a-și asuma constructiv ceea ce a primit de la înaintași.

În astfel de împrejurări se impune cu necesitate o reflexie asupra uneia dintre tezele deja celebrului Miroslav Volf cu privire la iertarea unui četnik, renumiți soldați sârbi care au semănat ruină în țara natală a teologului Volf. Cel care adresa întrebarea nu era altul decât faimosul Jürgen Möltmann. Răspunsul, ferm, dar obiectiv, mi-a rămas întipărit în minte:

„–Nu, nu pot – dar ca ucenic al lui Hristos, cred că ar trebui să pot!”.

…orice spațiu cu relații interpersonale ar trebui vivificat cu ceea ce ne unește, nu cu ceea ce ne diferențiază.

Despre o atare raportare la ideologii și drepturi cred că ar trebui să se scrie și să se vorbească mai mult, nu numai la amvoane, locuri în care, de cele mai multe ori, așa cum experiența m-a învățat, stereotipurile din imaginația celor prezenți par cimentate în ceea ce deformările doctrinare ale trecutului ne-au predicat prin paleta diversă a celor care au dorit să creeze un puzzle din care lipseau mai multe piese, unele fundamentale, dar ar fi propice să se studieze în școlile teologice, locurile în care viitorii ucenici ai lui Hristos se pregătesc pentru misiune.

Desigur, ceea ce îmi permit să înțeleg eu prin terminologia referitoare la ideologie poate contrasta cu ceea ce vor înțelege alții, sau măcar poate să fie o perspectivă forțată care pune mult prea repede punctul pe i. Însă, ceea ce cred în legătură cu această raportare care trece de la o anumită ideologie, sau de la unele ideologii, după caz, la drepturile pe care le au (sau măcar ar trebui să le aibă fiecare) e faptul că, înainte de a vorbi despre drepturi este necesară o contextualizare a lor.

Luând ca exemplu „dreptul canonic”, adică tocmai acea parte a teologiei de școală care pare mult prea ciuruită de gloanțele doctrinare pornite din imaginația celor mai mulți profesori sau studenți care, apăsând pe trăgaciul automatului teologic din mințile lor, ciuruiesc doctrina canonică tradițională menită, paradoxal, să imprime o forță care să îl facă pe orice creștin să se poată ridica tocmai de unde eșuase pentru a putea obține o înnoire în Hristos, orice spațiu cu relații interpersonale ar trebui vivificat cu ceea ce ne unește, nu cu ceea ce ne diferențiază.

…în practică, cel mai adesea în istoria bimilenară a Creștinismului s-a făcut vizibilă o dualitate care avea «meritul» de a anula iubirea răstignită a lui Hristos.

Mergând mai departe, chiar în inima comuniunii, în adunarea laolaltă a celor care împărtășesc valorile oricărei credințe, există întotdeauna o jalonare cel puțin ideologică între ceea ce eu cred cu convingere și ceea ce îmi este impus să cred prin mai multe mijloace: prin filiera tradițională, deci prin ceea ce am moștenit, dar și prin ceea ce îmi este vestit să cred de către o persoană din cadrul eclezial care are o anume autoritate. Mai exact, ajungem la ideologiile care validează o anumită formă a ceea ce îmi este permis (sau nu îmi e permis) să fac. Într-o situație în care doctrina ideologizată se impune ca temelie a oricărei forme de drept, atunci, pentru a nu dăuna comuniunii și, implicit, comunității de care eu aparțin, cel mai corect este să adopt o stare ancorată în iubire, pe care mai apoi să o manifest spre oricare altă persoană din jur.

Oricum, în practică, cel mai adesea în istoria bimilenară a Creștinismului s-a făcut vizibilă o dualitate care avea „meritul” de a anula iubirea răstignită a lui Hristos. Conflictele au fost Răsărit versus Apus, ortodox, versus eterodox, monofizit, versus diofizit etc. S-a neglijat însă mereu punctul central, adică dragostea, spre care converg toate liniile teologice veridice, începând cu cea a lui Pavel, care, la rândul său a scris cândva, în zorii Creștinismului către comunitatea din Corint: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).

Aici sau aiurea, ca și pretutindeni, omul precede teoria, credinciosul a existat înaintea oricărei religii. (V. Rozanov)

Superb comenta acest verset celebrul Jaroslav Pelikan (un convertit care nu și-a anulat niciodată, indiferent de situația în care s-a aflat, simțul rafinat al căutării Adevărului): „Dragostea, nu credința, și, cu siguranță, nu doctrina”. Altfel, cum să aibă dreptate un erudit de talia lui Gislain Lafont care vedea Creștinismul drept o cale și, prin acest numeral exprima un adevăr: în istoria pestriță a mundanității, creștinul are o perspectivă. Una din multe posibile, dar care, unora, ca de exemplu Reza Aslan, unul dintre puținii musulmani convertiți la Hristos, le apărea cea mai plauzibilă formă de manifestare concretă a sentimentului religios, cu toate că optica sa este deja o interpretare interesantă: Hristos este privit prin prisma fenomenului zeloților cu un rol important în respectiva perioadă (a se vedea volumul apărut la editura „Trei”, intitulat „Zelotul” și care, personal m-a fascinat până într-acolo încât l-am parcurs pe nerăsuflate).

Așadar, fiind vorba de religiozitate, este implicit vorba și despre o anumită atitudine de care religiozitatea nu poate fi despărțită și, într-adevăr, aceasta își găsește finalitatea în discursul despre mântuire, pe care G. Van der Leeuw îl descria scurt, dar cu claritate: „mântuirea este puterea trăită ca Bine”, deoarece este țelul întregii atitudini religioase, privite ca atitudine salvifică. Dar, cum ar fi ca toată această chestiune să fie privită prin lentila „agape-ului” creștin? Este, poate, cu totul altfel.

Cert e că, lăsând la o parte alte chestiuni care ar conduce la ipoteze a căror plauzibilitate ar fi mai ușor de verificat în cadrul unor teze doctorale, aș sintetiza raportarea la ideologii și drepturi prin citarea  lui Rozanov, lăsând cititorilor comentariile pro sau/și contra întregii chestiuni: „Içi comme ailleurs, comme partout, lʼhomme précede la théorie, le croyant a existé avant toute religion. (Aici sau aiurea, ca și pretutindeni, omul precede teoria, credinciosul a existat înaintea oricărei religii)”.

Distribuie:
Claudiu Ioan Coman

Lasa un comentariu