Dărâmarea zidurilor

Distribuie:

De ce teologia zilelor noastre arată ca după bătălia de la Ierihon?

Între fascinantele istorii biblice, cea a cuceririi Ierihonului de către poporul Israel rămâne una dintre cele mai intrigante. Planul de asediu a fost unul neconvențional: o procesiune repetată timp de șapte zile la rând, în care bărbații dădeau ocol cetății, însoțiți de un grup de preoți și sunet de trâmbițe. Punctul culminant l-a constituit strigătul colectiv din ultima zi. Atunci, ni se spune, zidurile cetății s-au prăbușit, lăsându-i pe locuitorii acesteia la cheremul cuceritorilor. Cum s-a putut întâmpla un ca asta? Nimeni nu știe, povestea ne spune doar atât: atunci când poporul a izbucnit în strigăte, mărețele ziduri s-au făcut una cu pământul.

Aceasta este imaginea pe care Marshall McLuhan (1911-1980) ne-o propune ca ilustrație atunci când vorbește despre influența mijloacelor media asupra modului în care comunicăm. Mijloacele, susține autorul canadian în chiar titlul unei binecunoscute serii de reflecții, sunt asemenea bătăliei de la Ierihon. Prin apariția lor neanunțată, ele dărâmă ziduri și încep să expună publicului tot mai avid de informație și de expertiză ceea ce înainte era accesibil doar unor privilegiați, specialiștilor.

La apariția sa, fiecare nou mijloc de comunicare creează un nou limbaj, o lume fără ziduri.

Apariția tiparului în Europa secolului al XV-lea a stat la baza transformărilor sociale, politice și religioase care au modelat istoria continentului nostru până în zorii modernității. Mai târziu, alte cuceriri ale tehnologiei, precum telegraful, împreună cu toate cele datorate electricității, au dărâmat și mai multe dintre zidurile vechii lumi. Redutele distanțelor, ale termenelor limită sau ale informațiilor au căzut una după alta; iată că în zilele noastre granițele geografice abia mai pot să ne țină în cetăți cu nume diferite. Trăim vremuri în care omul pare să-și fi pus în gând să transforme întreaga întindere a existenței sale, până acum fragmentată în mii de domenii de autoritate, într-un întreg ce se aseamănă tot mai mult cu vechiul Babel. De data asta însă nu mai riscăm: ne extindem pe orizontală.

Un exemplu pe care îl dă chiar McLuhan despre modul în care noile trâmbițe media dărâmă ziduri, îl constituie filmul istoric (sau „bazat pe fapte reale”). Prin intermediul acestuia, în mai puțin de două ore, unui public larg și divers, nespecializat în cercetare, i se pune la îndemână o cantitate de informație care odinioară putea fi culeasă doar din biblioteci, pe parcursul a săptămâni de investigație. Granițele specializării încep să dispară; în 1980, anul morții lui McLuhan, acest proces era încă într-un stadiu incipient.

La apariția sa, fiecare nou mijloc de comunicare creează un nou limbaj, o lume fără ziduri. Telefonul a creat vorbirea fără ziduri. Fonograful a creat sala de concert fără ziduri. Azi, Internetul, cu ale sale instrumente de „trâmbițare” a informației, precum Google, Wikipedia, YouTube sau rețelele sociale, este prin excelență o lume fără ziduri, în care totul este aproape, la vedere, la îndemâna oricui.

…la sfârșit de secol XIX bisericile și misiunile creștine au fost în fruntea plutonului producătorilor de materiale video, precursoarele filmelor de astăzi.

Teologia creștină, atunci când e privită ca o mărturisire a adevărului biblic, nu mai poate fi nici ea asimilată Ierihonului de odinioară. Zidurile s-au prăbușit și aici, cu vuiet mare. Unii istorici încă mai privesc în urmă, la Luther și la zidurile dărâmate de acesta; totuși, adevărata prăbușire a adus-o și aici civilizația curentului electric.

Să ne aducem aminte că la sfârșit de secol XIX bisericile și misiunile creștine au fost în fruntea plutonului producătorilor de materiale video, precursoarele filmelor de astăzi. Încă din 1891 Armata Salvării din Australia elabora, prin intermediul unei case de producției proprii (Limelight Department) astfel de materiale, iar în 1901 la Melbourne lansa filmul The Soldiers of The Cross, considerat a fi o piatră de hotar în istoria cinematografiei. S-a crezut, în acei ani, că filmul va fi un instrument eficient de vestire a Evangheliei.

Până la apariția marilor rețelele cinematografice, bisericile din Statele Unite au facilitat proiecții în clădirile proprii, iar unii pastori chiar foloseau filme în timpul serviciilor religioase. Astfel, ethosul creștin, care prin excelență a fost unul „al textului scris”, a ajuns vulnerabil în fața unei perspective înfricoșătoare: credinciosul începe să vadă. Teologii încă mai dezbat dacă ceea ce vedem pe ecranele acestei lumi reprezintă „imagine”, adică acel concept dogmatic privit vreme de atâtea veacuri ca fiind opus Cuvântului. E posibil însă ca acum să fie prea târziu pentru un verdict.

Până la apariția marilor rețelele cinematografice, bisericile din Statele Unite au facilitat proiecții în clădirile proprii, iar unii pastori chiar foloseau filme în timpul serviciilor religioase.

După anii `50, creștinii au descoperit potențialul pe care îl are televizorul pentru propagarea mesajului creștin în rândul unor mase largi de oameni. Iarăși cad ziduri, dar apar altele. Tele-evanghelismul consfințește prăbușirea unei paradigme eclesiale. În noua lume se vorbește tot mai mult despre succes și cote de audiență, despre sumele adunate din donații și despre dezvoltarea rețelelor și a companiilor de distribuție. Creștinismul pare să se asemene tot mai mult cu o afacere.

Internetul nu a făcut altceva decât să demoleze alte întărituri. Live-streaming-ul se dovedește a fi o alternativă confortabilă pentru mersul la biserică: biserica fără ziduri. Predica nu mai este un eveniment care să îl țină pe ascultător cu sufletul la gură, o experiență nemijlocită, ci un fișier de date ce poate fi descărcat și ascultat oricând, după bunul plac. Pentru prima oară în istorie credinciosul dispune de o libertate aproape nelimitată de a alege ce mesaj să asculte!

Rețelele sociale au nivelat discursul teologic, modelându-i însușirile după chipul fluxului care îl găzduiește: trebuie să fie scurt, direct, „să prindă” (altfel, utilizatorul va trece repede mai departe) și să poată fi ușor de încapsulat și de distribuit. Prin sita acestor rețele nu trec nici clipurile, nici textele lungi. Să nu ne mirăm, astfel, dacă întâlnim un mesaj teologic al lui N.T . Wright condensat pentru experiența unui utilizator de „perete” în abisul de semnificații al omniprezentului Like. Orice este posibil în lumea datelor, prin conversie.

Tele-evanghelismul consfințește prăbușirea unei paradigme eclesiale.

Așa că nici teologii nu mai sunt ce au fost odată. Zidurile care le-au protejat reflecțiile de uzurpatori au căzut. Se aruncă în prezent cu citate, transformate acum în proiectile de artilerie, se organizează tranșee efemere în spatele unor tomuri pe care foarte puțini le mai citesc. Niște tranșee iluzorii: niciodată n-a fost mai ușor decât în ziua de azi pentru unul care abia știe să deosebească cele două Testamente să-l ia la bani mărunți pe teologul care și-a tocit coatele în marile biblioteci creștine. Accesul la interliniare și enciclopedii nivelează competențe, iar procesul are loc în defavoarea teologului specializat.

Vremuri noi, configurații noi. Nu are rost să mai tânjim după cetățile de altă dată. Mai bine am privi înainte. Oare care este limba teologiei din ziua de astăzi? Iată un domeniu ce ar merita studiat cu atenție, dacă nu vrem să ajungem în curând să vorbim (doar) cu pereții. Ai bisericilor, la ei mă refer acum.

Distribuie:
Dionis Bodiu

Lasa un comentariu