Despre statui, capete, grefe și probleme recente

Distribuie:

O pildă cu statui decapitate (pentru că și pietrele vorbesc)

Printre lucrările de artă pe care le adăpostește Muzeul Cluny, din inima Parisului, se află o bizară sculptură care poartă un nume la fel de bizar: „Apostol cu cap de filosof”. O sculptură de secol XIII, realizată din calcar lutețian pentru splendida Sainte-Chapelle, reprezentând un apostol, pentru că, nu-i așa?, apostolii sunt deopotrivă canale și străji ale revelației. Cruțat fizic de mânia Revoluției Franceze, apostolul de calcar a secularizat și aciuat într-un muzeu public. Până la urmă, neprezentând suficiente garanții din pricina originii nesănătoase, apostolul și-a pierdut capul în vremea celor Trei Zile Glorioase din iulie 1830, fiind încredințat pământului (să fi fost asta o înmormântare simbolică?). La începutul veacului următor (să fie și aici vreun simbol ascuns?), apostolului – între timp exhumat – i se grefează un cap de filosof (al unui filosof de calcar, rămas fără trup; – să fi fost oare unul idealist, care nu avea nevoie de accesorii corporale?).

Martiriul, crucificarea, sminteala crucii sunt, toate, forme de disoluție – a sinelui, a patologiilor lăuntrului și ale unei biserici devenite autoreferențiale.

Un destin aproape identic l-a avut un alt apostol de calcar, tot de la Sainte-Chapelle și datând din aceeași perioadă istorică, doar că acesta n-a avut șansa grefei de cap. Nu-i știe nimeni identitatea, motiv pentru care cataloagele lucrărilor de artă medievală îl cunosc drept „Apostolul acefal” (adică apostolul fără cap).

Cu vreo mie de ani înainte ca mâinile iscusite ale sculptorilor medievali să dea la iveală figurile de apostoli tocmai din calcarul pe care se află și astăzi Parisul, un oarecare misionar, pe nume Dionisie, și-a croit drum prin Galia romană, până pe malurile Senei, cu scopul temerar de a-i converti pe gali la credința în Christos. Cel care astăzi este considerat primul episcop al Parisului și protector al metropolei și-a găsit sfârșitul scurtat de cap. Pe frontonul stâng al Catedralei Notre Dame se află o sculptură care îl înfățișează pe sfântul Dionisie al Parisului ținându-și capul în mână, în dreptul pieptului, aproape de inimă. Episcopul Dionisie nu și-a pierdut întru totul capul, căci și-l poartă în mâini. Iată de ce i se spune și „Dionisie cefaloforul” (purtătorul de cap).

 

Despre statui de sfinți și probleme laice

Ce-ar avea de spus pietrele statuilor bisericești peste care au trecut revoluții sângeroase, războaie calde și reci, cortine de fier, revoluții culturale, anul ’68, litigiile Roe contra Wade și Obergefell contra Hodges, 11 septembrie, relativisme postmoderne, consumerisme și atâtea altele?

Semeția statuilor intacte ne învață că biserica riscă să rămână rece, în adevărurile ei apodictice, atunci când nu știe, nu poate sau nu vrea să se coboare umil, în colbul istoriei sau în arena persecuției și să spele picioarele drumeților ori rănile adversarilor.

Să revenim deci la statuile noastre: cele mai multe statui de sfinți din biserici sunt astăzi intacte și n-au suferit nici de agresiunile Revoluției Franceze, nici de loviturile „glorioșilor” din iulie 1830, nici de bombele talibanilor sau ale milițiilor Daesh din vremurile noastre. Cele mai multe statui sunt și astăzi reci și își păstrează locul solemn și semeț în biserici și capetele pe umeri. Nici problemele curente, nici cele perene ale umanității nu par să le tulbure starea de ataraxie. Probabil că am putea identifica aici o seamă din patologiile raportării bisericii creștine la problemele lumii curente:

Semeția statuilor intacte ne învață că biserica riscă să rămână rece, în adevărurile ei apodictice, atunci când nu știe, nu poate sau nu vrea să se coboare umil, în colbul istoriei sau în arena persecuției și să spele picioarele drumeților ori rănile adversarilor.

Există un utopism teocratic care face biserica (sau bisericile) să se cantoneze nu în credința în adevăruri eterne și absoluturi inconturnabile, ci în certitudinea intrării în posesia lor. Această confuzie i-a făcut nu de puține ori pe oamenii bisericii să pretindă putere politică, încurcând cămăruța de rugăciune cu coridoarele puterii, prăbușind împărăția cerurilor pe pământ. În Occidentul secularizat, vremea acestui soi de patologii se stinge odată cu secularizarea. Rămâne cu rost implicarea bisericii de partea societății civile. Și, dacă societatea civilă este contragreutatea puterii politice (care poartă în ea germenii corupției), este tocmai locul în care biserica își poate întrupa menirea.

Există o altă patologie pe care ne-o sugerează semeția statuilor intacte. Ea privește cu precădere confesiunile evanghelice rezultate din reforma radicală și care se delimitează ferm de stat și de puterea politică. Din dorința de a se feri de semeția utopismului teocratic, confesiunile evanghelice riscă să gliseze în semeția unui alt exces, și anume tribalismul eclesial.

Este fundamental diferit să crezi că există un adevăr absolut și respectiv să crezi că acel adevăr absolut este al tău. Nu, nu e vorba aici de relativismul postmodern (eu cu adevărul meu, tu cu adevărul tău), ci de un absolutism eclesial (eu și numai eu cu Adevărul, tu, cu falsul, greșeala și erezia). În virtutea lui, te simți apt să-i dai unui profesor de cosmologie lecții despre primele trei minute ale universului, deși abia ți-ai luat bacalaureatul, sau să disprețuiești o întreagă categorie socio-profesională.

Această patologie eclesială riscă să secrete baroni eclesiali și oligarhii bisericești, inclusiv nepotismele, fiicismele și ginerismele lor aferente. O formă a tribalismului este izolaționismul confesional, în virtutea (sau în viciul?) căruia ajungi să crezi că nu ai de învățat nimic de la nimeni în materie de spiritualitate și doctrină.

O formă a tribalismului este izolaționismul confesional, în virtutea (sau în viciul?) căruia ajungi să crezi că nu ai de învățat nimic de la nimeni în materie de spiritualitate și doctrină.

În schimb, este o eroare des întâlnită să crezi că poți să-ți sacrifici spiritul critic în favoarea culturii. Diversele forme de laxism doctrinar, care se manifestă printr-o deplină fascinație nu doar față de orice ipoteză științifică nouă sau la modă, ci și față de orice ideologie în vogă. Este forma defensivă a relației bisericii cu statul. A bisericii care are nevoie fie de banii, fie de acceptarea și de statutul social pe care i-l poate oferi puterea politică și trendul social.

Apostolii ei nu doar că se lasă decapitați, ci își oferă de bună voie și definitiv capul. În fond, raționalismul este un curent de mult perimat. Biserica vrea să fie cool, așa că refuză să predice adevăruri inoportune. Se pare că ideologiile progresiste se dezvoltă de minune în compostul (putrid) al teologiei. Probabil că nu puțini sunt teologii care și-au imaginat, chiar și în treacăt, cum ar fi fost să fie ei înșiși apostoli. De altfel, ajustând revelația, au și devenit oarecum apostoli-bricoleuri… cu capete de filosofi, grefând peste inimă gânduri străine și peste teologie, ideologii (im)proprii. Schimbarea la față și chirurgia estetică n-au nimic în comun, nici Taborul cu injecțiile cosmetice cu acid hialuronic.

 

(Di)soluții creștine la problemele lumii

„N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34)

Schimbarea la față și chirurgia estetică n-au nimic în comun, nici Taborul cu injecțiile cosmetice cu acid hialuronic.

Poate că menirea mesajului christic este mai degrabă (sau cel puțin în primă instanță) disoluția. Disoluția, așadar sfârșitul oricărei soluții rostite cu aplomb, absența ei, capitularea, adică decapitarea eului. Dar asta nu înseamnă sacrificarea intelectului. Capul lui Dionisie adus în dreptul inimii este mintea acordată cu pulsațiile credinței. Numai atunci vocea profetică devine credibilă, capabilă să genereze disoluție și să răstoarne izvodirile minții. Disoluția este sminteala, sau piatra de poticnire, sau nebunia crucii. „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34), „o piatră de poticnire și o stâncă de cădere”, iar „ei se lovesc de ea” (1 Petru 2:8).

Sfântul Dionisie își acceptă martiriul, dar își păstrează postura (verticalitatea) și capul. Martiriul, crucificarea, sminteala crucii sunt, toate, forme de disoluție – a sinelui, a patologiilor lăuntrului și ale unei biserici devenite autoreferențiale. Biserica își va păstra vocea profetică în lumea contemporană în măsura în care își va recâștiga smerenia, crucificarea și martiriul, păstrându-și totuși prerogativa de a gândi și de a-și articula credința.

Distribuie:
Daniel Fărcaș

Lasa un comentariu