Stația de racord adânc. Cum de a ajuns Mitică Blajinul sfânt? (I)

Distribuie:

Aș vrea eu să spun lucruri noi, dar aceleași întâmplări se repetă în nopțile cu vise… Da, de ceva vreme îmi notez ceea ce-mi amintesc din visele nocturne. În plus, în aceste zile foarte călduroase, dincolo de rutină și oboseală, îmi storc ultimul dram de creativitate ca să produc un text. Adică îmi propun să explic despre un nene, pe nume Mitică Blajinul, cum și de ce era sfânt. (Pauză)

Bun, m-am întors, am făcut o mică pauză, am tras cu ochiul pe Facebook. Adică zilele trecute a vorbit Gabriel Liiceanu despre cum poporul român ar putea ieși din impas. Vocea sa era caldă și limpede. Când la un click distanță descopăr că în Târgu Neamț două cete cucuiete (și asta cucucuiete vine de la cucuie) au hotărât să facă flash mob cu parul. Adică ei au înțeles rapid ce spunea filosoful. Doar cu polițistul care trăgea focuri de avertisment „în plan vertical” am dubii.

Viața lui nea Mitică, așa cum o descoperim noi, începe la șaizeci de ani, pe 21 iunie, ziua solstițiului de vară. Țac, țac, o mașină de scris, o dactilografă, chiar două, se dictează. Nea Mitică este șeful secției de documentare și arhive într-un minister. Primele „trepte” spre sfințenie le urcă atunci când are răbdare cu tânăra dactilografă care scrie tot, chiar tot. Tânără și de fapt plină de candoare această Geta, ea ar vrea să se mărite, știe chiar să calce și să gătească, dar Gicu, colegul ei de birou ezită. Adică singura problemă care îl oprește este că l-au încadrat la o categorie de salarizare joasă. Bine, Geta plânge ușor și acceptă prelungirea agoniei. Înainte de a trece la Adela, cealaltă dactilografă, să mai vorbim un pic de acest Gicu. Păi și el construiește „sfințenia” lui Mitică atunci când îi spune aceeași minciună de patru, cinci ori, în luni și ani diferiți: „Am nevoie de o zi liberă, mi-a murit tatăl”.

Adela, ca și Geta de altfel, este acel tip de femeie care nu există în realitate. Ea e foarte fericită că acum câțiva ani au adus, aici la minister, o nouă mașină de scris. Și e și mai fericită că, peste alți câțiva ani, au adus o altă mașină de scris, cu panglică. Îți imaginezi, cu panglică!? Iar pentru ea, pentru Adela, vine și această declarație de dragoste: „Dumneata ești întruchiparea vie a tuturor căințelor mele”. Iar Adela nu poate răspunde decât așa: „N-am ce să-ți reproșez. Dacă ai stat prin ședințe…”. Iar Mitică continuă:„Bate, bate, că se uită la noi”. Mitică mărturisește apoi că nu a călătorit niciodată, niciunde, dar, în schimb, șefii lui da. Și aceștia întorcându-se acasă i-au adus de fiecare dată un ghid. Și răsfoind aceste ghiduri a purtat-o cu el, în gând, și pe ea. Iar Adela cu ironie, descurajată: „Nici nu știam ce voiajată sunt…”

(Pauză) Nu, nu e pentru Facebook. Voiam să zic că nu sunt eu prea mult trecut prin ședințe, dar totuși la una am fost zilele trecute (era mai degrabă o „riunione”). Enea, italian cu nume de grec, tocmai s-a întors din Africa de Sud. El și-a făcut o teză de licență pe pinguini. A ajuns în Cape Town la unul dintre sediile organizației SANCOOP pentru a face aproape două luni de voluntariat. La acel sediu chiar se ocupau de pinguinii sud-africani. Ideea este de a ajuta exemplarele în dificultate și a încerca reintroducerea lor în natură. Prin natura meseriei mele dau de mâncare la pinguini, dar ce mi-a atras atenția a fost discursul lung despre secetă și lipsa de apă. Zicea Enea că la aeroport primul mare poster nu este cu: „Welcome in Cape Town!”, ci: „Economisiți apa!”. Tot orașul e plin cu îndemnuri asemănătoare. Fiecare adult din oraș poate consuma într-o zi până la 18 litri de apă. Două minute un duș, nimeni nu spală autoturismele, în restaurante nu există robinete pentru spălat pe mâini (ci doar șervețele umede) etc. Cu alte cuvinte, o campanie puternică de economie și de protejare a apei.

Tot la primeletrepte” spre sfințenie, lui nea Mitică îi dă o mână de ajutor și Mitrofan, adjunctul lui. Adică tipul acela care are o stranie calitate de a ascuți bine și meticulos creioane roșii. Mitrofan poartă unbolovan în spate”. Adică a dat aviz favorabil de import pentru achiziționarea a cinci sute de vagoane de vopsea „albastru de Prusia” pentru fondul plastic când era nevoie doar de cinci sute de kilograme. „Și eu ce vină am?”, întreabă el. „Că n-ai deschis ochii”. Și după ce îi ascultă lamentarea pune mâna în buzunar și îi dă șase sute patruzeci și opt de lei, banii opriți ca retrogradare din retribuție.

În această atmosferă trăiește Mitică până acum. Zic până acum pentru că nu știe că-l paște o „suspendare”. Adică unul ca Iordache și ca Nicolicea se grăbesc și ei să-l împingă în jos… pe „treptele” sfințeniei.

(Va urma)

Eticheteproză
Distribuie:
Eduard Orășanu

Lasa un comentariu