A plecat. Ce ne facem?

14 December 2021

Nu este un secret pentru nimeni faptul că trăim în aceste vremuri într-o cultură a povestirilor de largă inspirație. Fie că sunt scrise, fie că sunt afișate pe ecrane, inspirate din fapte reale sau pure ficțiuni, ele se încheie de regulă cu multe pupături și fericire până la adânci bătrâneți, slujind până la urmă aceluiași scop nobil, acela de a ne înflăcăra și încuraja să sperăm în lucruri minunate în viitor.

Din pricina prevalenței lor în cultura noastră, ne-am format deprinderea de a citi totul în această cheie inspirațională, chiar și cele mai întunecate pagini ale istoriei. Astfel, după cum observa odată Stanley Kubrik, suntem capabili să extragem până și din istoria holocaustului – un reper absolut al corupției umanității – o poveste de succes (The Schindler`s List).

Suntem capabili să extragem până și din istoria holocaustului – un reper absolut al corupției umanității – o poveste de succes

Poate că nu ar trebui să ne mire, în acest context, faptul că citim și Scripturile folosindu-ne de ochelari similari. Nu mă refer aici doar la lectura multora dintre istoriile Vechiului Testament; „victimă” a acestui fel de citire este, vă sugerez în continuare, și Pilda Fiului Risipitor, privită ca o poveste de succes, cea întoarcerii acasă a unui rătăcitor. Se trece foarte ușor peste faptul că povestea are un final indecis. Nu ni se spune ce a hotărât fratele cel mare, dacă s-a lăsat molipsit de bucuria tatălui său, luând parte la marea petrecere, sau dacă a continuat să o facă pe îmbufnatul.

Însă nu doar finalul pildei ar trebui să ne mai pondereze setea de inspiraționale și de fiori căldicei pe șira spinării, ci și începutul ei, peste care trecem mult prea grăbiți. Avem nevoie de niște momente de respiro, pentru a asimila cum se cuvine drama așternută acolo. Nu ne-ar prinde rău să ni se ofere și aici, la fel ca în cazul unor Psalmi, niște indicații editoriale nediegetice. Iată un exemplu:

El a mai zis: „Un om avea doi fii.
Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” (Oprire.) Și tatăl le-a împărțit averea. (tăcere deplină)

Vă invit să ne oprim și noi aici. Știu, faptul că „am mai văzut filmul ăsta” nu ne ajută prea mult; deja tremurăm de nerăbdare să asistăm la acele scene care au inspirat atâtea mari lucrări ale artiștilor. Întoarcerea este o poveste minunată, de ce să nu o savurăm încă odată în plinătatea ei? De ce să ne oprim atât de devreme? Povestea plecării e tristă, iar poveștile triste, o știe oricine, nici nu ajută, nici nu inspiră. Totuși, aveți ceva mai bun de făcut în următoarele minute?

Sugestia mea este să privim plecarea fiului risipitor nu doar ca pe o poveste a tuturor rătăciților care s-au întors vreodată în brațele Părintelui Ceresc, așa cum este ea înțeleasă în mod tradițional, ci și ca pe una a celor ce părăsesc Biserica, indiferent de „vechimea” lor pe cale, de motivele invocate sau de felul în care se vor continua să se raporteze la cei lăsați în urmă. Deconvertiții sunt frații noștri care și-au luat în desagă toată agoniseala unei vieți trudite în casa Tatălui pentru a o lua la drum pe cărări străine. Din acest motiv, raportându-ne la istoria relatată în pildă, trăim în realitatea pasajului amintit mai sus.

Să privim plecarea fiului risipitor nu doar ca pe o poveste a tuturor rătăciților care s-au întors vreodată în brațele Părintelui Ceresc, ci și ca pe una a celor ce părăsesc Biserica.

Acolo, în acea oprire, în absența unor predicții credibile cu privire la viitor, ne aflăm și noi, cei rămași acasă, truditori, fără a ieși măcar cu o iotă din cuvântul părintelui nostru, în același timp perplecși și neconsolați în fața părăsirii. Iată că cel ce întindea până mai ieri mâna spre aceeași pâine și se împărtășea cu noi din același pahar al binecuvântării a hotărât să plece de acasă, să-și caute destinul alături de alții. Iar noi, privind în urma lui, nu știm ce să mai credem. De ce a luat o astfel de hotărâre? Încotro? Ne vom mai revedea? Dar Tatăl, de ce nu spune nimic? Oare ce-o fi în inima lui?

Astfel plasați privim problema deconvertirii. Deocamdată nu avem acces la spoilere cu privire la desfășurarea ulterioară a evenimentelor, nu știm dacă măcar vreunul dintre aceștia se va sătura vreodată de lumea din afara spațiului eclezial, cel puțin în definirea sa clasică, pentru a se întoarce la pieptul tatălui. Poate că vor fi chibzuiți și nu vor ajunge la roșcove. Poate …

Nu doar viitorul ni se ascunde aici, ci și clipa prezentă, înțelesul ei și rostogolirea faptelor ce au plămădit-o. Căci nu putem crede că totul s-a întâmplat spontan, că într-o dimineață cineva s-a trezit din somn și și-a zis așa, fără nici un motiv anume: o să cer ce mi se cuvine și o să plec de acasă! O minimă premeditare poate fi intuită în această nebunie. Oare de când coace ideea asta și nu a zis nimic până acum?

Mai contăm în ochii lui? Își ia tot ce are, așa, pur și simplu, și pleacă? Ce facem cu toate amintirile frumoase?

Poate că din cauza asta a plecat, pentru nu a fost răsplătit în toți acești ani pe măsura sudorii depuse în gospodărie.

Poate că sunt și alte întrebări și nedumeriri care nu ne dau pace în astfel de momente. Contează mai puțin conținutul lor. Mai important este ceea ce se întâmplă cu noi, cum învățăm să facem față noului context familial. Aparent, nu prea avem de unde alege.

Ce facem, iar acest lucru ne iese de minune, este să ne vedem de ale noastre, în casa Tatălui. Trudim pe ogorul lui, cu sudoare, fără să cerem prea multe recompense. Uneori mai privim cu jind la petrecerile prietenilor: am da și noi pe acolo, măcar ocazional, dar nu îndrăznim. Poate că va zice el o vorbă: uite, pentru că ai muncit din greu, ia și tu un ied, și bucură-te, o meriți pe deplin! Nimic însă. El nu spune nici un cuvânt despre asta, pare preocupat de lucruri mai presante, iar noi nu aducem vorba. (tăcere deplină) Hm, poate că din cauza asta a plecat, pentru nu a fost răsplătit în toți acești ani pe măsura sudorii depuse în gospodărie. (tăcere apăsătoare)

Dar noi am rămas. Tot e ceva, nu? Vom primi cununa aceea, negreșit.

Nu se poate ca un astfel de gând să nu îi provoace unui fiu credincios un cald sentiment de împlinire sufletească. Astfel, îi mulțumim lui Dumnezeu că nu suntem precum cei care, din dragoste pentru lumea de acum, au lepădat dreapta mărturisire. Noi încă ținem făclia credinței, suntem prezenți la datorie.

Nu știm ce se va alege de fratele nostru plecat, dar poate că nici nu mai este treaba noastră.

Neprihănirea noastră începe să arate precum cea a fariseului din pildă: le facem pe cele ale mărturisirii, postim, ne rugăm și dăm zeciuieli, ba mai facem multe altele, în ton cu imperativele veacului (cum ar fi faptul că votăm corect).

Vedeți, prietenilor care încă nu v-ați luat lumea-n cap, avem destule de gândit și de dres în timpul acelei opriri, pentru a nu ajunge cumva – cine știe ce se poate întâmpla, vă sugerez asta doar ca pe o posibilitate, că doar n-am văzut scenariul înaintea voastră – frustrați, incapabili să recunoască harul și iubirea tatălui, truditori nemulțumiți în casa părintească. Nu știm ce se va alege de fratele nostru plecat, dar poate că nici nu mai este treaba noastră. Ce se va întâmpla cu noi acum? Putem face ceva pentru a nu ajunge la rândul nostru niște risipitori?

Nu dețin răspunsuri salvatoare, dar pot să vă împărtășesc o intuiție, aceea că este necesar să facem tocmai ceea ce acel fiu mai tânăr n-a făcut, din câte ne dăm seama, până în acea dimineață a marii surprize. În loc să coacem în taină felurite gânduri, vise sau nemulțumiri, ne-ar fi mai să împărtășim împreună cu familia noastră tot ceea ce ne frământă. Cum ar fi să putem fi deschiși unii față de alții cu privire la îndoielile noastre, la eșecurile suferite, la rănile sufletești pe care le ducem cu noi, nu doar prin lume, ci uneori chiar în momentele de închinare? Cum ar fi să ne permitem să fim vulnerabili? Cum ar fi să nu mai tratăm problemele cu care ne confruntăm înainte ca ele să explodeze în văzul tuturor?

Cum ar fi să putem fi deschiși unii față de alții cu privire la îndoielile noastre, la eșecurile suferite, la rănile sufletești pe care le ducem cu noi, nu doar prin lume, ci uneori chiar în momentele de închinare.

Vedeți, tocmai această cultură amintită mai sus, a poveștii care inspiră, ne stă împotrivă. În casa noastră risipirea este un subiect tabu. Nu e bine să amintim eșecurile, pierderile de efectiv. Nu e bine nici măcar să recunoaștem, în fața lumii, că noi înșine „ne schimbăm”, că suntem încă sub nicovală. Asta ar însemna să admitem și faptul că nu am ajuns încă la marea petrecere, așa cum lăsăm de înțeles. Hai la Domnul, să vezi ce bine este, toate se aranjează de minune, vei păși pe petale înmiresmate …

Am văzut prea multe filme, am lecturat prea multe povești optimiste. Dați-ne întoarceri acasă, îmbrățișări părintești, viței îngrășați, hainele de gală și petreceri de neuitat!

Totuși, cum ar fi să ne mai ponderăm foamea de inspiraționale, amintindu-ne și de nume din precum Anania, Safira, Ștefan, Imeneu, Alexandru sau Diotref? Cât de inspirațional este, în adevăr, pentru zilele noastre, un pasaj precum cel din 2 Corinteni 11:23-27?

În osteneli și mai mult; în temnițe, și mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși.b În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!

Așteptăm un răsărit de soare, pe fondul unei coloane sonore bine meșteșugite de un Hans Zimmer, în care Apostolul Pavel, cu pletele în vânt, privește mulțumit înspre orizonturi. Eventual, să vedem așezată pe creștet o cunună strălucitoare, iar de undeva din depărtare, Dumnezeu să trimită o rază de lumină pe chipul credinciosului apostol. Degeaba, un astfel moment nu e de găsit în epistolă. Povestea asta – una mai bună chiar – ne va fi spusă, într-un fel cum poate nici nu-l putem imagina, cu o altă ocazie.

Poate o să biruim chiar singurătatea aceea a credinciosului, care îl mistuia tăcut, iată, și pe fratele cel mare din pildă.

Când îl întâlnim pe Apostolul Pavel prezentându-se pe paginile Noului Testament, descoperim cum așterne o proiecție identitară peste traiectoria biografiei sale. Odinioară eram așa, dar acum sunt astfel. Pavel de atunci, Pavel de mai târziu, Pavel de acum: cu toții sunt acolo, în prigonitorul Bisericii, în propovăduitorul Evangheliei, în cel care ne-a scris 1 Corinteni 13, dar și Galateni 5:12. Iar răspunsul la întrebarea „Cine este Pavel?” încă nu s-a așternut înaintea ochilor noștri, căci și cartea Faptele Apostolilor se încheie tot ne-hollywoodian.

Avem nevoie să învățăm să ne privim și pe noi înșine ca sume ale unor identități asumate în viață, după cum este privit și [spoiler alert!] fiul cel mic din pildă. Gândiți-vă numai cum îl descrie tatăl său: era mort și a înviat! O aritmetică ciudată, nu-i așa, să aduni o moarte și o viață pentru a cântări un om. Eu zic că în cazul acestui rătăcitor cele două nu se anulează, iar rezultatul va evidenția un excedent (pozitiv) fără limite. Îl invidiez, credeți-mă.

Astfel, avem o șansă fim reali unii cu alții, să ne sprijinim reciproc, să ne recunoaștem problemele și să ne rugăm cu adevărat pentru ele. Să ne încurajăm nu cu generalități și lozinci impersonale, extrase din versete sau felurite devoționale, ci cu povețe, cu lacrimi și cu rugăciuni spuse din inimă. Poate o să biruim chiar singurătatea aceea a credinciosului, care îl mistuia tăcut, iată, și pe fratele cel mare din pildă.

Nu-i ușor să rămâi acasă, privind în urma rătăcitorilor. Nu uita, însă, om bun: suntem încă departe de „deznodământul” acestei istorii. Ce vom fi nu s-a arătat încă. Trăim prin credință, nu-i așa?

În ziua aceea vom zice [încă un spoiler alert]: „în toți acești ani am trudit, m-am bucurat în Tine, de toate câte mi le-ai dăruit”.

Să nu credeți că nu există și alte abordări. Eu numai zic, alții poate doar o gândesc, dar cred că am putea încerca să îi dăm un final pildei rostite de Mântuitor astfel:

„Fiule, tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău …

Atunci eu i-am răspuns: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.”

Oprire.

(Cortina.)