Adevăr și metodă…

Share:

…sau despre ce și cum în școală

Toți am fost la școală, unii am trăit și ca părinți emoțiile începuturilor și sfârșiturilor de an, satisfacțiile și plictisul ședințelor cu părinții, stresul mediilor și al examenelor. Pe baza acestei experiențe, avem certitudinea că știm destul de bine care-i starea școlii românești (proastă!) și o idee destul de fermă despre ce ar trebui făcut ca să fie mai bine. Această părere este formată doar în urma propriilor noastre experiențe, fiindcă atât de ușor considerăm experiența noastră relevantă pentru întregul sistem și așa ușor enunțăm reguli despre care suntem convinși că ar îndrepta totul! Doar că mai sunt sute de mii ca noi și cel puțin mii cu experiențe și concluzii diferite.

Tema școlii este vastă și provocatoare, poți să spui aproape orice și vei găsi mulți partizani și de trei ori mai mulți te vor contrazice vehement.

Imobilismul creează iluzia stabilității, un sentiment de confort însoțit periculoasa iluzie că așa este învățământul, că forma pe care am trăit-o este cea adevărată.

Învățământul public obligatoriu (ceea ce numim astăzi „școală”) este o realizare a Iluminismului1 și este relativ recent, de aproximativ două secole în Europa.2 Înainte, școala fusese privată, un elev avea mai mulți profesori și de aceea era o preocupare doar pentru cei înstăriți. În România, învățământul public obligatoriu s-a introdus de aproximativ un secol și jumătate și multă vreme a avut ca scop strict alfabetizarea4, dar s-a bucurat de o atenție deosebită din partea guvernelor atât în Regat, cât și în Transilvania, iar după unirile din 1918 a fost unul dintre domeniile privilegiate ale politicii și bugetului de stat.

În comunism, învățământul a fost unul dintre canalele de transmitere a ideologiei de partid, dar a fost și epoca în care practic a fost lichidat analfabetismul, în care statul a construit școli și a trimis profesori în mai toate cătunele (de glia cărora i-a legat prin sistemul repartițiilor5), în care a construit sute de cămine pentru elevii din mediul rural care „făceau liceul” la oraș, a fost și perioada în care imobilismul era atât de mare, încât copiii învățau după aceleași manuale ca ale părinților și uneori chiar și temele erau aceleași peste generații. Imobilismul creează iluzia stabilității, un sentiment de confort însoțit periculoasa iluzie că așa este învățământul, că forma pe care am trăit-o este cea adevărată. În contrast, perioada actuală pare haotică, o reforma reluată cu fiecare ministru.

Școala este instituția, iar educația este… un «exercițiu militar al iubirii», adică procesul în care adultul folosește legea pentru a-și învăța puii să fie liberi, să nu stea sub condiționările naturii și ale societății.

Școala este instituția educației, iar educația este, cu expresia unui profesor de la Cluj, un „exercițiu militar al iubirii”, adică procesul în care adultul folosește legea pentru a-și învăța puii să fie liberi, să nu stea sub condiționările naturii și ale societății. În orice școală, elevii învață ceva (română, maghiară, fizică, biologie, desen) pentru a deveni cineva, asimilează aceste cunoștințe pentru a înțelege lumea în care trăiesc și a se descurca în ea7 fiindcă, fără lumina cunoașterii și fără puterea de a acționa, rămâi încurcat în societate și chiar în tine însuți. Învățarea nu se referă doar la un transfer de informații, ci mai ales formarea interioară. Acesta a fost dintotdeauna sensul învățării și al școlii (private sau publice).

În anii ’70, guvernul Quebecului i-a solicitat filosofului și sociologului Jean-François Lyotard un raport despre schimbările pe care informatizarea le va aduce în societatea post-industrială. Rezultatul a fost un raport asupra cunoașterii în care Lyotard anunța despărțirea formării omului de achiziția de cunoștințe. „Vechiul principiu conform căruia achiziția de cunoștințe este indisociabilă de formarea spiritului şi chiar a persoanei cade și va cădea tot mai mult în desuetudine.”8 Această separare a dus la o criză a întregii culturi occidentale și deruta de azi a Europei arată că rezolvarea a fost mereu doar amânată.

Dacă de la nicio carte citită, un elev ajunge la trei romane pe an, acesta nu e rezultat demn de cuantificat undeva.

Credem că acesta este și motivul principial al nemulțumirii față de școala românească fiindcă părinții, profesorii și societatea în general se așteaptă ca transferul de cunoștințe să ducă la formarea personalității elevului, dar elevii nu mai sunt interesați de fundamentele fizicii sau de principiile istoriei și nici motivați să-și dedice atenția și timpul unei formări prin achiziții de cunoștințe fiindcă oricând informația este accesibilă în memoria internetului.

Părinții, profesorii și elevii împărtășesc impresia că ceva e în neregulă cu școala și sunt conștienți că fără școală nu se poate, astfel formarea generațiilor de elevi stă sub semnul a două realități tot mai separate: organizarea instituțională a învățământului, pe de o parte, și lumea, pe de cealaltă, așa cum elevii o experimentează. Profesorii și părinții se străduiesc ca cele două realități să aibă cât mai multe puncte în comun, iar rezultatele sunt după măsura profesorilor și părinților (entuziaști sau plictisiți, violenți sau atenți, competenți sau incompetenți, disponibili sau copleșiți).

Ne întrebăm atunci, la ce bun un întreg aparat birocratic al învățământului dacă succesul lui depinde doar de implicarea părinților și a profesorilor? Bineînțeles că fără aceasta nu se poate obține nimic, problema este că rezultatele bune se obțin independent de reglementările instituționale și de foarte multe ori chiar în pofida lor.

Educația a ajuns la fel ca economia, metoda corectă garantează rezultatul corect, dar asta înseamnă că elevii sunt o materie primă standardizată, iar profesorii ar fi mașini de prelucrare.

Acum douăzeci de ani, când începea să se introducă evaluarea profesorilor după dosare, o profesoară de română îmi spunea cu nedumerire și resemnată revoltă: Am clase în care elevii nu au acasă decât două cărți: Biblia și cartea de bucate. Pe aceștia îi fac să citească câte o carte pe trimestru, dar asta nu contează în nicio evaluare. Exemplul mi se pare relevant pentru îndepărtarea de realitate a învățământului prin stimularea profesorilor către tot felul de activități și rezultate, mai puțin munca directă cu elevul. Lucrul direct cu copilul este motivat doar dacă elevul „aduce rezultate”, adică dacă obține premii la olimpiadele naționale. Dacă de la nicio carte citită, un elev ajunge la trei romane pe an, acesta nu e considerat un rezultat demn de cuantificat undeva.

Titlul articolului este preluat după o carte a unui filosof german, dar nu are în comun cu ea decât alăturarea celor două cuvinte și raportul dintre ele, pentru că, urmărind numai metodele, școala românească începe să treacă tot mai mult pe lângă adevăr. Metodele și procedurile sunt foarte importante într-un învățământ de masă, dar este cu adevărat o problemă dacă ajung mai importante decât oamenii care le aplică.

Implicarea elevului în dialog nu însemnă numai să-i fie îndeplinite dorințele sau să i se asigure reprezentanți în conducerea școlii, ci să i se asculte interpelările tacite pe care le aduce societății.

Educația a ajuns la fel ca economia, metoda corectă garantează rezultatul corect, dar asta înseamnă că elevii sunt o materie primă standardizată, iar profesorii ar fi mașini de prelucrare. Nu mai contează ce valori urmărim, contează doar cum facem, însă nu putem aștepta rezultate în formarea elevilor, dacă profesorii sunt depersonalizați prin dosare și raportări în care nimeni nu crede (toți știm de ce), dacă rețeta devine mai importantă decât tactul, dacă diplomele sunt mai importante decât bucuria descoperirii Cireșarilor sau a strălucirii flăcării de magneziu.

Problema este prea complexă ca să fie rezolvată cu soluții facile (o materie nouă, o procedură nouă, desființarea sau înființarea unor instituții și corpuri de control, eliminarea sau introducerea uniformei sau a unor examene). Școala ar trebui gândită ca o parte din dialogul tânărului cu comunitatea din care face parte şi pe care, în aceeași măsură, este chemat să o constituie. Implicarea elevului în dialog nu însemnă numai să-i fie îndeplinite dorințele sau să i se asigure reprezentanți în conducerea școlii, ci să i se asculte interpelările tacite pe care le aduce societății.

În zadar răspundem la întrebarea: cum educăm?, dacă elevul nu poate găsi un răspuns credibil la întrebarea: ce rost are? Se pare că școala și societatea de azi nu pot oferi un răspuns (în 2017, 18% dintre copii au abandonat învățământul obligatoriu!). Nu ne rămâne decât să-i încurajăm pe profesorii care rezistă în sistem urmărind adevărul vieții, pe profesorii și părinții care fac ca viața elevilor și sistemul de învățământ să aibă cât mai multe puncte comune și chiar să încercăm fim unii dintre ei.

(Image by Sasin Tipchai from Pixabay)

1 Relația dintre învățământul patronat de Biserică și cel patronat de Stat este o temă sensibilă și cel puțin la fel de vastă, de aceea merită discutată separat.

2 În 1777 pentru Transilvania și în 1864 pentru Principatele Unite.

4 Gradul de alfabetizare din România: în 1899: 22%, în 1912: 40%, în 1930: 57%, în 1948: 77%, în 2005 – 97,3. Datele pentru 1899 și 1912 se referă la Vechiul Regat (România înaintea întregirii din 1918).

5 Celor care regretă sistemul repartițiilor în care „toată lumea avea de lucru” le reamintesc că în județul Vaslui sunt sute de posturi vacante de profesor, dar nimeni nu se duce să le ocupe. Sistemul de repartiții presupunea un număr mult mai mic de locuri la facultate (în aceste condiții, Oradea nici nu ar mai fi avut universitate), iar absolvenții erau trimiși acolo unde era nevoie de ei, dacă erai din Oradea și aveai repartiție într-un sat din jud. Botoșani, trebuia să mergi acolo, iar dacă refuzai, nu mai aveai dreptul la titularizare.

7 Ce înseamnă a descurca merită o abordare separată. Nu este vorba despre felul în care fentăm regulile și oamenii pentru a ne crea avantaje, ci despre cum cineva își „câștigă existența”. Expresia arată o poziție filozofică: în societate, existența este ceva ce se câștigă în fiecare zi prin ceea ce facem. O societate este cu atât mai liberă și evoluată, cu cât truda zilei nu înseamnă supunere și resemnare a sinelui, ci exprimarea sinelui și întâlnirea cu ceilalți.

8 J-F Lyotard, Condiția postmodernă, Babel, Cluj-Napoca, 1993, p.20.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply