Ai noștri

22 December 2021

Nu știu dacă eram deja în gimnaziu când cineva din biserica noastră a avut inițiativa formării unei orchestre. Pentru aceasta s-a adunat un grup de părinți și, sub îndrumarea unui dirijor cu experiență, fiecare a ales instrumentul la care urma să învețe și apoi să cânte copilul sau copiii lui. Cei mai mari și mai pricepuți dintre noi s-au arătat interesați de chitară, câțiva aveau deja viori și dobândiseră cunoștințele necesare la școala de muzică din oraș, iar pentru toți ceilalți rămâneau mandolinele. Primele repetiții le-am făcut – pe ascuns, pentru că întâlnirile de felul acesta nu erau permise în perioada comunistă – în casa mai mare și mai izolată a unei familii din biserică.

Îmi amintesc și acum emoția primului nostru program în biserică. Nu aș putea spune câți eram, treizeci sau poate chiar patruzeci. Dar un lucru mi-a rămas întipărit în minte și asociat cu acel prim succes: am zărit-o pe bunica mea ștergându-și lacrimile.

După câteva săptămâni, buricele degetelor noastre erau deja înăsprite sub apăsarea coardelor. Cunoșteam pe de rost cele câteva cântări scrise de mână, cu grijă, pe caietele de muzică și, dacă mă gândesc bine, și acum le știu pe unele dintre ele. Ne dovediserăm, dacă nu pricepuți, cel puțin serioși și prin exercițiu zilnic am reușit să învățăm în câteva săptămâni cât alții în ani. În Sectanții, Vasile Ernu scrie cu umor despre copiii pocăiților – numiți de el „sectanți”, termen pe care nu-l folosește cu o conotație negativă sau peiorativă – care erau neîntrecuți în domeniul muzical și cum în fiecare casă din comunitatea religioasă din care făcea el parte exista cel puțin un instrument (Vasile Ernu, Sectanții, Polirom, Iași, 2015, p. 313). Ei bine, cam așa era și la noi.

Îmi amintesc și acum emoția primului nostru program în biserică. Nu aș putea spune câți eram, treizeci sau poate chiar patruzeci. Dar un lucru mi-a rămas întipărit în minte și asociat cu acel prim succes: am zărit-o pe bunica mea ștergându-și lacrimile. Era un lucru neobișnuit la ea. În drum spre casă am întrebat-o de ce a plâns. Mi-a explicat atunci că, în vreme ce se bucura de numărul mare de tineri și copii care îl laudă pe Domnul, se gândea câți din ei vor rămâne în biserică, vor rămâne credincioși. Unul dintre versurile lui Eminescu copiate în caietul de poezii al tatălui meu s-a lipit atunci de această îngrijorare a bunicii mele:

„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?”[1]

A fost o perioadă în care răspunsul la cât de mulți tineri din grupul nostru au „plecat în lume” îmi părea a fi: majoritatea. Căci era mai ușor să-i numeri pe cei rămași decât pe cei care părăsiseră adunarea. Azi cred că cei mai mulți sunt – într-o anumită măsură, numai Dumnezeu știe exact starea lor – încă atașați de valorile creștine și trăiesc Evanghelia, deși poate că nu în comunități de aceeași culoare confesională precum cea în care au crescut. Și totuși, rămâne întrebarea: de ce pleacă oamenii din biserică? De ce se despart de comunitatea de credincioși din care au făcut parte cândva?

A fost o perioadă în care răspunsul la cât de mulți tineri din grupul nostru au «plecat în lume» îmi părea a fi: majoritatea.

Desigur, răspunsul nu trebuie căutat numai în natura schimbătoare și resorturile interioare ale omului, în neajunsurile comunității aparținătoare sau în influențele externe care au condus la o asemenea ruptură. În toate cazurile este vorba de o combinație de mai mulți factori și nu de puține ori opțiunea apartenenței sau a ieșirii dintr-o comunitate nu este definitivă. Voi enumera numai câțiva dintre factorii pe care i-am identifica eu – cu gândul la grupul acela de tineri din biserica mea –, lăsând lista deschisă.

În primul rând, sunt oameni care pleacă din biserică datorită unei crize personale survenite în procesul de maturizare și cristalizare a concepției despre lume și viață. Poate fi vorba de o reconsiderare a valorilor și credințelor al cărei rezultat rămâne suspendat pentru o vreme sau care se încheie cu lepădarea celor primite (din lipsa dovezilor raționale sau a formării unor noi convingeri). De asemenea, există tot felul de tragedii și lupte care își pun amprenta asupra oamenilor: o pierdere mare (pierderea cuiva drag sau pierderea sănătății, de exemplu), o dependență apăsătoare datorită căreia omul se simte neînțeles și respins, experimentarea eșecurilor repetate în lupta cu unele vicii, deteriorarea unor relații care îl cufundă într-o stare de dezamăgire generală… și lista poate continua. Câți dintre noi am avut alături oameni cărora să le putem mărturisi îndoielile, neputințele, povara vinei pentru greșeli mari și mici, tentația de a păși dincolo de ceea ce este permis? Câți dintre noi nu ne-am simțit singuri într-o luptă imposibilă cu noi înșine și în încercări care păreau să ne zdruncine din temelii încrederea în Dumnezeu? În lipsa unui îndrumător, în această perioadă de trecere spre maturitate și testare – care va se va solda fie cu negarea, fie cu consolidarea credinței și a atașamentului față de biserică – ispita izolării de ceilalți credincioși este greu de biruit, mai ales că măcar în parte e și impusă de dificultatea de a găsi pe cineva care să spargă această găoace a singurătății.

Câți dintre noi nu ne-am simțit singuri într-o luptă imposibilă cu noi înșine și în încercări care păreau să ne zdruncine din temelii încrederea în Dumnezeu?

În Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, C. S. Lewis se ocupă de cazul aparte al unui nou convertit și felul în care poate fi el ispitit să stea departe de biserică. La acel stadiu este tentat să privească mai mult la neajunsurile celorlalți și mai puțin la propriile lui defecte și slăbiciuni. Astfel, autorul pune în gura lui Sfredelin, diavolul care îi trimite scrisori mai nepriceputului său nepot, Amărel, următoarele cuvinte:

„Unul dintre marii noștri aliați în acest moment este Biserica însăși. […] E suficient ca unul dintre vecini să cânte fals, sau să-i scârțâie încălțările, sau să aibă gușă, sau haine prost potrivite, și pacientul tău va gândi, drept urmare, că e ceva ridicol în religia asta a lor. […] Lucrează, așadar, cu mare atenție la dezamăgirea sau nemulțumirea pe care primele săptămâni de mers la biserică le vor produce cu siguranță în pacient. […] Ce am spus până acum pleacă de la presupunerea că vecinii din rândul întâi nu oferă niciun motiv rațional pentru ca omul tău să fie dezamăgit. Dacă însă astfel de motive există […] atunci, firește, sarcina ta va fi mult mai ușoară. ” (C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, București, 2012, p. 18-20)

Și așa ajungem la cea de-a doua pricină: nu puțini sunt cei care pleacă din cauza neajunsurilor reale ale comunității de credincioși. Impunerea cu forța a unor virtuți/standarde cel mai adesea exterioare și tolerarea unor vicii reflectă o imagine caricaturizată a lui Cristos, produce generații de oameni aroganți și fățarnici și creează un mediu de-a drept sufocant. În filmul Chocolat (2000), avem un extraordinar studiu de caz al unei comunități care exagerează rolul abstinenței (postul de Paști) în dauna multor vicii de care oamenii aceștia aparent ireproșabili nu par a fi conștienți: spiritul de judecată, bârfa, lipsa de iubire, neglijarea celor vulnerabili (având ca rezultat abandonarea lor în fața abuzului sau a neputinței de a face față provocărilor vieții). Asemenea biserici nu sunt puține.

Impunerea cu forța a unor virtuți/standarde cel mai adesea exterioare și tolerarea unor vicii reflectă o imagine caricaturizată a lui Cristos, produce generații de oameni aroganți și fățarnici și creează un mediu de-a drept sufocant.

În Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști, John Ortberg ne atrage atenția asupra unei biserici de „oameni reci” și acuzatori: „Am fost în biserică toată viața mea. Iubesc biserica. Dar uneori mă întreb: De ce produc bisericile atât de mulți aruncători de pietre? Mă gândesc la o biserică din care am făcut parte cu mulți ani în urmă, în care mulți oameni – nu toți, dar totuși prea mulți – erau pur și simplu reci. Ei nu cântau, nu râdeau, aveau o capacitate redusă de a se bucura… Dar era un lucru care le făcea plăcere: să judece inferioritatea spirituală a altora” (John Ortberg, Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști, Scriptum, Oradea, 2005, p. 112). Nu există biserica perfectă[2], desigur, dar s-o recunoaștem: există biserici care îi rănesc profund pe oameni și nu ar trebui să bagatelizăm lucrul acesta.

Există și câțiva factori externi care pot duce la distanțarea cuiva de comunitate: anturajul și succesul presiunii de grup în acceptarea unui nou stil de viață (cu tot ce implică el), contactul cu anumite idei și anumiți autori (care nu sunt un rău în sine, dar care îl pot duce în rătăcire pe un credincios neîncercat), o iubire sau un idol (care poate fi o persoană sau un lucru, de exemplu banul). Într-un cuvânt, ceea ce noi numim lumea. Dar o mică mențiune aici: chiar dacă nu degeaba părinții noștri încercau să ne țină departe de influențele considerate rele, trebuie totuși să recunoaștem că adesea s-a exagerat în identificarea răului exclusiv cu ceea e în afară, iar soluțiile ne-au închis uneori căile de comunicare autentic umană cu semenii.

Ce avem de făcut? Care este misiunea noastră pentru oamenii care se despart de biserică? Nimic nu poate fi mai lipsit de eficiență și degradant ca presiunea pe care o comunitate o pune asupra unui om care își exercită darul libertății dat lui de Dumnezeu, care refuză să se conformeze unor legi pe care nu le-a interiorizat, pe care le simte ca poveri fără rost și care îi amputează o parte din ființa sa și îi fură bucuria vieții. Schimbare nu poate surveni prin constrângeri exterioare și ea nu este treaba noastră, a credincioșilor.

Chiar dacă nu degeaba părinții noștri încercau să ne țină departe de influențele considerate rele, trebuie totuși să recunoaștem că adesea s-a exagerat în identificarea răului exclusiv cu ceea e în afară, iar soluțiile ne-au închis uneori căile de comunicare autentic umană cu semenii.

Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că oamenii au daruri și pasiuni diferite, ei trec prin experiențe transformatoare unice și au nevoie de timp pentru maturizare și de o comunitate în mijlocul cărora să nu se simtă singuri. Nu întotdeauna stă în puterea noastră să-i ajutăm, dar trebuie să ne amintim două lucruri: în primul rând, nu o putem face cu biciul (acumulând acuzații împotriva lor), ci numai cu ștergarul (slujindu-i). Și în al doilea rând: nu trebuie să ne grăbim să-i poziționăm pe oameni dincoace și dincolo de linia ce-i desparte pe ai noștri de ceilalți. Nu că nu ar exista diferențe între fiii luminii și fiii acestui veac. Dar Altcineva va desparte oile de capre și numai la timpul potrivit. În ce ne privește, ni s-a poruncit să-i încadrăm pe toți în categoria aproapelui care trebuie iubit, prin vorbe și fapte, așa cum ne-a iubit Cristos.

(Photo by Christian Lue on Unsplash)

[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș scrie un comentariu interesant pe această strofă, prin care se apropie de domeniul de aplicare pe care i-l dădeam noi, cu referire la tinerii creștini: „Dintre sute de catarge ar putea însemna dintre sute/ mii/ milioane de oameni care-și poartă crucea în această lume. Ar putea fi o decriptare. Sau: corăbiile pleacă din port/ de la mal cu catargul drept. Câte își vor frânge/ sparge ambițiile sau aspirațiile? Câte vor rămâne fidele crezurilor primare?”. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/

[2] Rick Warren în Viața condusă de scopuri: „Îți poți irosi toată viața căutând biserica perfectă, dar nu o vei găsi niciodată. Tu ești chemat să iubești păcătoși imperfecți, așa cum face și Dumnezeu.” – Life, Oradea, 2014, p. 143.