Ambivalența de luni

7 March 2025

„Adesea când slujesc în biserică mă simt bine în pielea mea pentru că fac cu adevărat ceva important și simt că îmi consolidează identitatea. Pe de altă parte, când sunt la muncă, uneori mă simt „murdar” și parcă aș avea ceva de recuperat în relația cu Dumnezeu. Cum aș putea gestiona această tensiune?”

Într-o măsură mai mare sau mai mică ajungem să experimentăm această senzație. Putem trăi un sentiment profund de inadaptare, inadecvare sau să avem senzația că trăim cu frâna de mână trasă ca și cum, fiind la serviciu, ne-am pierde vremea cu lucruri nesemnificative din perspectiva eternității. Dar la fel de valabil poate fi și reversul:

„Slujirea în biserică înseamnă risipă de resurse, plus că vine la pachet cu multe frustrări și dezamăgiri, iar cei mai mulți nu văd și nu apreciază efortul. Noi ar trebui să ne concentrăm pe cei „din afară”, iar locul de muncă poate fi un pretext bun pentru a ajunge în contact cu ei.”

Putem spune că cineva care slujește și muncește? Răspunsul general este, cel mai probabil «cred că da». Putem spune că cineva care muncește și slujește? Răspunsul general este, cel mai probabil, «cred că nu».

Cu alte cuvinte, slujirea din biserică este punctul dureros, iar escapismul, în acest caz, este în cariera profesională pe care ne-o îmbrăcăm frumos într-o haină evanghelistică pentru a o putea accepta și valida.

În mod uzual, prin muncă înțelegem ceea ce facem fiecare dintre noi de dimineața până seara – sau noaptea, pentru unii, sau în ture, sau când suntem de gardă etc. – astfel încât să ne câștigăm traiul. Prin slujire se înțelege adesea activitatea spirituală a cuiva din cadrul bisericii, de regulă, a celor recunoscuți, împuterniciți, aleși sau ordinați de biserică. Putem spune că cineva care slujește și muncește? Răspunsul general este, cel mai probabil, „cred că da”. Putem spune că cineva care muncește și slujește? Răspunsul general este, cel mai probabil, „cred că nu”.

Dacă aș rezuma succint problema ambivalenței zilei de luni, ar fi în acești termeni: faptul că diferitele expresii ale credinței sunt acceptate doar în biserici sau în spații sacre dedicate și că fiecare tindem să avem un timp și un spațiu al nostru separat în care ne închinăm lui Dumnezeu și un alt spațiu în care celelalte activități, inclusiv munca, se desfășoară. Tensiunea sacru vs. profan este de fapt tensiunea care stă în spatele decuplării celor două spații: cel pios, liturgic, sacru (privat, în cămăruță sau public, în biserică) de cel profan, cotidian, nespiritual.

Posibil ca unele cauze (nu am pretenția că le voi discuta pe toate) ale acestor simptome să țină de felul în care ne înțelegem vocația, chemarea și perspectiva asupra Împărăției lui Dumnezeu. Să le luăm pe rând.

Problema ambivalenței zilei de luni: faptul că diferitele expresii ale credinței sunt acceptate doar în biserici sau în spații sacre dedicate și că fiecare tindem să avem un timp și un spațiu al nostru separat în care ne închinăm lui Dumnezeu și un alt spațiu în care celelalte activități, inclusiv munca, se desfășoară.

1. Pentru aproximativ două treimi dintre români[1], vocația e orice altceva, dar nu ceea ce fac în prezent. Ar putea fi răspunsul la întrebări precum: „dacă nu ai face ceea ce faci acum, ce ai lucra?” Sau: „dacă banii nu ar fi o problemă, ce meserie ai alege să profesezi?” Aparent, există acea traiectorie vocațională ideală care e doar la un job distanță, poate într-un domeniu înfrățit cu cel curent ori cu totul diferit de activitatea curentă sau de capacitățile și înzestrările personale dobândite până în prezent.

2. Chemarea este văzută de regulă ca rezultatul unei experiențe speciale în urma căreia o persoană își alege direcția sub auspicii duhovnicești. Unii spun că există acest concept în creștinism, alții spun că este creat artificial. Unii spun că trebuie să existe atunci când e vorba de slujirea ca persoană consacrată și ordinată în biserică, dar nu este necesar pentru vocațiile seculare. Iar între cele două perspective se găsesc o grămadă de nuanțe. Chemarea este caracterizată adesea ca fiind statică, îngustă sau definitivă: IT-ist te-ai făcut IT-ist mori; sau odată ordinat, ordinat pentru totdeauna etc.

3. Unii consideră Împărăția lui Dumnezeu ca fiind exclusiv o realitate spirituală. Mai mult, suprapun granița Împărăției lui Dumnezeu peste granița confesională. Alții consideră că o împărăție este condusă cu putere, iar factorul politic trebuie integrat neapărat. Consideră deci că în Împărăția lui Dumnezeu rolul major îl poate avea agenda politică și mai degrabă asociază sau confundă prezența Împărăției într-un anumit loc din lume cu ideologia unei platforme politice.

În loc de soluții, aș propune să regândim modul în care vocația, chemarea și Împărăția lui Dumnezeu sunt înțelese:

Împărăția lui Dumnezeu există, se manifestă și creează un spațiu și dincolo de Biserică pentru că misiunea lui Dumnezeu și domnia Lui sunt mai largi decât Biserica. Dumnezeu are o misiune pentru Biserică, nu Biserica deține această misiune.

1. Cum ar fi să consider că experiența muncii de acum e importantă și necesară în economia devenirii mele ca persoană? Ce ar însemna să consider că vocația mea este chiar domeniul în care activez acum, chiar dacă nu este neapărat locul de muncă actual sau chiar dacă admit că încă mai caut să (mă) înțeleg? Spre exemplu, adesea ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea prin Duhul Sfânt statornicie sau răbdare în viața de credință, dar nu luăm în calcul că acestea pot fi exersate, imitate și în final împroprietărite de persoana dinăuntru chiar prin acele situații repetitive, obositoare și de rutină din cadrul muncii noastre actuale de care vrem să scăpăm.

2. Deși e important ce fac, e posibil să fie mai important ce fel de persoană devin în timp ce fac ceea ce fac? Cum ar fi să vedem căutarea chemării ca fiind un exercițiu activ, constant, cuprinzător și progresiv? Credincios fiind, te poți afla într-un loc de muncă greu și complicat, dar totuși să fii la locul potrivit. La fel, poți fi într-un loc foarte împlinitor, dar să alegi să riști, să schimbi și să faci ceva ce ți-e peste mană, însă care aduce un beneficiu altora. În ambele situații poți fi conștient și sigur că mai mult decât descoperirea chemării și a punctului optim vocațional, Dumnezeu lucrează ceva în tine, acum, în prezent.

3. Paul Fiddes sugerează că Împărăția lui Dumnezeu poate fi înțeleasă atât ca o domnie (activitatea sau acțiunea lui Dumnezeu în lume) cât și ca un spațiu. Pe această linie de gândire, aș sugera că este o domnie caracterizată printre altele de gradul (măsura, puterea, anvergura, plinătatea) cu care Dumnezeu își exercită voia restaurând Creația întreagă. Realitatea domniei lui Cristos, spune Paul Fiddes, include nu doar Biserica, ci și lumea seculară. De la diverși misionari, nu de puține ori, auzim că ajung într-un fel să recunoască sau să vadă „munca” pe care Dumnezeu deja a început-o în diverși oameni sau în diverse contexte seculare, în mod neașteptat și surprinzător: de multe ori chiar fără ca aceste persoane să fie conștiente de ce adevărul pe care îl proclamă. Împărăția lui Dumnezeu există, se manifestă și creează un spațiu și dincolo de Biserică pentru că misiunea lui Dumnezeu și domnia Lui sunt mai largi decât Biserica. Dumnezeu are o misiune pentru Biserică, nu Biserica deține această misiune. În consecință, Biserica este invitată să participe la activitatea lui Dumnezeu în lume cu smerenia că nu este singurul „jucător” sau singurul agent pe care Dumnezeu îl folosește pentru îndeplinirea scopurilor Sale.

Munca include slujirea spirituală și că slujirea din biserica este un anume tip de muncă. În același timp, putem înțelege că spiritualitatea noastră se răsfrânge asupra a tot ceea ce facem, indiferent de tipul muncii prestate la un moment dat.

Însă nu doar perspectivele despre chemare, vocație și Împărăție admit reformulări. Dacă ar fi să ne întoarcem la dilemele nerostite (poate artificiale, sau din contră, cât se poate de reale și prezente), atât slujirea, cât și munca își pot extinde sfera semantică.

Am putea extinde concepția uzuală asupra muncii și înspre ceea ce facem acasă în mod curent: pregătim mâncarea, facem curățenie, adesea timpul solicitant cu copiii, mamele care stau în „concediul” maternal etc. Munca neplătită sau voluntariatul în diverse ONG-uri, în final, este tot o muncă pe care o realizăm și la care unii ne angajăm. Cum ar fi să privim munca noastră ca fiind întreaga activitate (sau orice activitate) desfășurată în afara timpului de odihnă?

În privința slujirii, putem extinde definiția învățând de la evrei, pentru care avodah înseamnă atât închinare, cât și muncă după cum vedem în Exod 34:21: “Șase zile să lucrezi (avodah)” – cu sensul de efort uman sau job-ul pentru noi astăzi, și Iosua 24:15: “Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji (avodah) Domnului.” – aici este evident că sensul se referă la închinare și slujirea Domnului.

Acceptând nuanțele propuse, am putea spune că munca include slujirea spirituală și că slujirea din biserica este un anume tip de muncă. În același timp, putem înțelege că spiritualitatea noastră se răsfrânge asupra a tot ceea ce facem, indiferent de tipul muncii prestate la un moment dat. Putem admite că suntem ființe spirituale în mod continuu și că ne manifestăm întocmai indiferent de context. Cum ar fi ca, pentru o vreme, să facem acest exercițiu de a folosi munca și slujirea ca termeni interschimbabili sau realități neseparate atunci când suntem în compania colegilor de muncă sau a fraților și surorilor din biserică, a șefului sau clienților, a celor marginalizați, a vecinilor, a pastorului? A aproapelui.

[1] Conform unor studii realizate de Reveal Marketing Research, Skillab și eJobs: https://www.startupcafe.ro/idei-antreprenori/romani-munca-o-treime-job-placere-studiu.htm; https://www.startupcafe.ro/afaceri/angajati-romani-reconversie-profesionala-motive-studiu.htm

(Imaginea a fost generată cu ajutorul inteligenței artificiale)