Analfabetism ficțional

Distribuie:

Știați că….?

Știați că masa atomică a sodiului este 22,98977 u? Și cea a clorului este… Ei bine, n-are importanță. Iată niște informații întru totul irelevante ori de cîte ori stai în fața cratiței și potrivești mîncarea de clorură de sodiu. E limpede, socot, că, atunci cînd potrivești, nu te interesează nici masa atomică, nici cantitățile precise pe care le presari cu atenție peste cratiță; și nu contează nici atunci cînd vrei trofeul de chef la cuțite. Aici tot ce importă este potrivirea și deci rezultatul finit, impresia artistică, reacția papilelor, secreția de serotonină al cărei proces chimico-fiziologic rămîne neînțeles pentru majoritatea gurmanzilor, dar care funcționează nedezmințit ca o recompensă.

Dacă vrei să pricepi cultura unui popor, ți se recomandă astăzi o experiență culinară. Cu un platou de Roquefort, Camembert și Chaussée aux Moines ai rumegat și asimilat întreaga cultură franceză, ba chiar ai mistuit-o, printr-o manducare simbolică.

N-am veleități culinare și nici afinități cu bucătăria. Cu toate astea, mi s-a întîmplat odată – naufragiat în bucătărie fiind, pentru că sosise ora mesei pentru copil și se întîmplase să fiu singurul părinte disponibil – să dibuiesc un soi de mîncare despre care am aflat ulterior că se numește Croque Monsieur. Sau poate Croque Madame. (Chestiunea e încă nelămurită pentru mine, deși nu cred în fluiditatea genurilor și speciilor ori specialităților culinare!) Știu doar atît: în ziua aceea, am potrivit cumva ingredientele laolată și am nimerit cumva felul de mîncare și gustul. Ce a contat a fost doar impresia artistică, produsul finit, rezultatul practic. În ziua aia, am devenit chef pentru cîteva ore, în imaginația hiperbolică a copilului meu, care încă nu folosește balanțele adolescentine cînd își evaluează părinții.

Este la fel de irelevant să știi că termenul locație vine, în românește, din limba franceză, unde înseamnă cu totul altceva decît în engleză, de unde îți imaginezi că vine. E suficient că tu îl folosești cu efecte încurajatoare cînd postezi, cu un aer cosmopolit, anunțuri pe Olx sau aiurea ori cînd trebuie să comunici în jargonul multinaționalelor. Și că știi limba engleză care te scoate din orice încurcătură. Rezultatele nu întîrzie să apară, iar asta e încurajator!

…menirea școlii ar fi să-i pregătească pe elevi exclusiv în vederea profesiei. Iar dacă se poate, să fie și una generatoare și aducătoare de profit substanțial.

Dacă vrei să pricepi cultura unui popor, ți se recomandă astăzi o experiență culinară. Cu un platou de Roquefort, Camembert și Chaussée aux Moines ai rumegat și asimilat întreaga cultură franceză, ba chiar ai mistuit-o, printr-o manducare simbolică. N-are rost să te pui cu burta pe carte, cînd poți digera o întreagă cultură. Desigur, Molière, Ludovic al XIV sau Napoleon (pour les connaisseurs: nu mă refer aici la spirtoase!) și cine au fost ei sînt chestiuni întru totul inactuale. Pot fi chiar indigeste.

Așa stînd lucrurile, chimia e o chestiune (cîndva fusese disciplină!) inactuală și ea, iar profu’ care o predă e ciudatul ăla care desenează hexagoane. Istoria e sfidarea modei. (Cum să te afișezi cu Mihai Viteazul, cînd tu și prietenii tăi vă îmbrăcați de la Prada, după ultimele exigențe vestimentare?) Cu limba și civilizația ai rezolvat-o mai simplu: știi o mulțime de cuvinte italienești – pizza, cosa nostra, lasagna –, iar peninsula, ai aflat și tu, e locuită din vremuri străvechi de macaronari. Ai sesizat și tu că nu ei au inventat gaura macaroanei, pentru că spaghetele nu au așa ceva, de unde și confirmarea că gaura macaroanei e o invenție dacică, la fel ca găurile de sub Bucegi, probabil descendenții hyperboreenilor, cum crezi tu.

Simplu, rapid și practic

Tabloul nu e complet dacă nu recunoaștem că sistemul de învățămînt recent profesează jaloane care, prost înțelese, fac posibilă reorientarea învățămîntului în direcția pe care am sugerat-o mai sus. Este vorba de cîteva premise susținute cu îndîrjire și adoptate la noi ca forme fără fond, în vechea tradiție românească.

Cel dintîi principiu prost înțeles este acela după care orice învățare trebuie să fie intuitivă și logică.

Cel dintîi principiu prost înțeles este acela după care orice învățare trebuie să fie intuitivă și logică. E limpede că n-ai făcut niciun progres în tainele fizicii dacă ai învățat formulele mecanicii newtoniene fără să știi să le deduci. Concluzia (facilă) este că nimic nu trebuie învățat pe de rost. Tot ce ne solicită memoria este dușmanul școlarului. Tabla înmulțirii? La ce bun, cînd ai calculator. Ce-ar trebui să facem cu declinările la limba germană? Cu informațiile istorice? Cu pesonajele unei lucrări literare, al căror nume trebuie reținut, pentru unii din noi, cu efort? La ce bun să înveți poezii? (În fond, nu mai cucerești inima unei prințese cu poezioare din Minulescu. Motivul este însă altul: azi nu mai există prințese!) În ăst’ fel, memoria devine un mic torționar, un adversar de temut, bau-baul de sub patul școlarului, care școlar n-ar trebui pus să învețe acasă, nici să se deprindă cu biblioteca. Altminteri, la ce bun l-ai trimis la școală? Și ce-a făcut profesorul șase ore, dacă școlarul mai are încă de lucru?

Și totuși, gîndirea critică trebuie aplicată la ceva și dezvoltată în raport cu ceva.

Al doilea principiu este că școala trebuie să dezvolte gîndirea critică a școlarului, care trebuie să dezvolte o atitudine față de conținuturile învățării. Nimic mai adevărat. Și totuși, gîndirea critică trebuie aplicată la ceva și dezvoltată în raport cu ceva. Ca să dezvolți gîndirea critică a elevului, la ora de filosofie sau la cea de literatură, trebuie să îl înveți Platon, Descartes, Dostoievski și atîția alții. Altminteri, gîndirea critică este doar critică fără gîndire.

Că învățarea trebuie să aibă debușee practice este unul dintre cele mai prost înțelese principii ale învățămîntului recent. Pentru că ce anume înseamnă „practic” dacă nu ceea ce generează plus valoare în termeni pecuniari? Altfel spus, menirea școlii ar fi să-i pregătească pe elevi exclusiv în vederea profesiei. Iar dacă se poate, să fie și una generatoare și aducătoare de profit substanțial. Limba latină devine irelevantă, istoria nu-și are rostul, iar Shakespeare este interesant doar în vacanță, dacă se întîmplă să ajungi pe la Stratford-upon-Avon. Și, dacă nu vrei să-ți ratezi vacanța, îți recomand să te documentezi înainte de a alege această destinație turistică: n-au echipă în Premier League, nu vei găsi aici nici fond de ten, nici rimeluri marca Avon, nici alifii exfoliante sau hidratante. Alifii sau ne-alifii, nu asta-i întrebarea la care vei primi răspuns într-o atare vacanță!

Contemporaneocentrismul”. Memorie, narațiune, ficțiune

Sociologia de inspirație structuralistă a încercat să corecteze erorile abordării evoluționiste, asumînd faptul că alte culturi nu trebuie înțelese din perspectiva celei europene. Europocentrismul și-a dat obștescul sfîrșit. În schimb, veacul nostru suferă de o altă maladie cel puțin la fel de gravă: contemporaneocentrismul. Ne-am aciuat comod în ideea că trecutul este exclusiv barbar, exclusiv machist, exclusiv violent, exclusiv discriminatoriu. Cele trei principii prost înțelese creează impresia că vremea noastră este detașată de trecut, care devine irelevant, ba chiar culpabil, avînd în vedere multele-i derapaje (imperialiste și colonialiste).

Că învățarea trebuie să aibă debușee practice este unul dintre cele mai prost înțelese principii ale învățămîntului recent.

În ultimă instanță, cele trei principii înțelese în răspăr ne situează într-o narațiune contrafăcută, scoasă din contextul unei identități pe care o poate asigura doar memoria (individuală și colectivă deopotrivă). O narațiune fragmentară care, ca orice fragment extras din context, devine pretext și deci ficțiune manipulatorie. Probabil că una dintre abilitățile pe care școala de astăzi nu le mai formează este aceea a lecturii și înțelegerii narațiunii. E vorba aici deopotrivă de narațiuni istorice și literare. Principiul este același: inabilitatea micului cititor de a pricepe narațiunea generează cetățeni vulnerabili la fake news ori la manipulări politice, disponibili să-și cedeze drepturile și libertățile (fie pentru flacoane de ulei, fie pentru o bunăstare iluzorie, fie din atașament față de un trecut istoric contrafăcut care i se servește apetisant).

Poate că școala ar trebui să redescopere narațiunea și ficțiunea, singurele vaccinuri eficiente împotriva dezrădăcinării și falsului.

Poate că școala ar trebui să redescopere narațiunea și ficțiunea, singurele vaccinuri eficiente împotriva dezrădăcinării și falsului. Iar asta se va întîmpla doar atunci cînd vom ști să prețuim marile inutilități ale școlii: istoria, literatura, limbile vechi (cele din urmă fiind poarta lingvistică înspre primele două). Să nu uităm că școală vine de la cuvîntul elinesc scholē, care înseamnă „odihnă”, „răgaz”, adică loisir. Și, în acest fel, școală înseamnă în cele din urmă libertate. Libertate de contrafacerile ficțiunilor manipulatorii și de fake. Iar pentru asta, dați-le copiilor răgazul să învețe inutilități precum literatura, istoria și latina, care n-or să-i așeze la volanul unul BMW X7, dar îi vor scuti să rătăcească fără sistem de navigație culturală prin ficțiuni hyperboreene și dacopate, de protocronisme, dar și să creadă filmele SF despre state paralele ori să caute paradisuri iluzorii situate la răsărit de Don. Fără aceste inutilități, copiii noștri vor deveni veritabili analfabeți ficționali, incapabili să facă diferența între ficțiuni literare, adevăruri istorice și manipulări politice.

Pînă la urmă, orice educație adevărată începe cu a fost odată ca niciodată!

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Image by Stefan Keller from Pixabay)

Distribuie:
Daniel Fărcaș

Lasa un comentariu