Anxietatea – boală fiziologică sau boală ontologică?

25 April 2023

Anxietatea, se știe, este o tulburare psihică tot mai des întâlnită în rândul populației adulte, dar și juvenile. Statisticile sunt îngrijorătoare nu prin ceea ce spun, ci, mai ales, prin ceea ce nu au cum să spună. Căci este îndeobște cunoscut faptul că marea majoritate a celor care suferă de anxietate nu solicită un ajutor specializat, fie din pricina prejudecăților (cele mai frecvente cazuri), fie din pricina ignoranței. Incidența acestei tulburări este tot mai mare în rândul tinerilor. În cadrul unor conferințe care au ca temă anxietatea, am observat că tot mai multe locuri din sală sunt ocupate de persoane cu vârste neașteptat/nedorit/surprinzător de fragede.

Este îndeobște cunoscut faptul că marea majoritate a celor care suferă de anxietate nu solicită un ajutor specializat, fie din pricina prejudecăților (cele mai frecvente cazuri), fie din pricina ignoranței.

Ca unul care am trecut printr-o anxietate debilitantă (care mi-a afectat viața până la incapacitatea de a mai face ceva), am observat două probleme mari care apar atunci când ești copleșit de această tulburare. Acestea sunt, de fapt, două capete, două paranteze între care se derulează, apăsător, boala. La primul capăt, îți lipsesc reperele fundamentale pentru a identifica starea pe care o experimentezi. Pe scurt: nu știi ce ți se întâmplă. La celălalt capăt, îți lipsesc reperele fundamentale pentru a identifica soluțiile, întrucât substratul salutar, pe care îl presupune boala vindecabilă, lipsește cu desăvârșire. Pe scurt: îți lipsește speranța în vindecare.

Anularea acestor limite între care boala tinde să-și pună o mască fatidică este realizabilă, după părerea mea, prin documentare. Psihiatrii la care apelezi nu își iau niciodată timp pentru a-ți explica ce se întâmplă la nivel fiziologic, iar psihoterapeuții – în experiența mea – nu prea sunt interesați de aceste mecanisme. Prin urmare, ca subiect al bolii, îți rămâne ție să te documentezi și să tragi concluziile. Este o activitate care, prin intensitatea și obiectivul ei, îți ocupă timpul și îți estompează anxietatea. Cam asta a făcut și Scott Stossel în volumul său extrem de complex și de bine scris, intitulat chiar așa, Anxietatea, și apărut în 2019 la editura Humanitas, într-o remarcabilă traducere realizată de Vlad Vedeanu.

În cele cinci mari părți care îl alcătuiesc, Scott Stossel își poartă cititorul prin propria anxietate, analizată, succesiv, prin intermediul unor perspective care ar putea-o obiectiva, care ar putea-o defini cât mai precis sau care ar putea-o soluționa.

Pe scurt: nu știi ce ți se întâmplă & îți lipsește speranța în vindecare.

Volumul începe într-o notă comică, savuroasă, cu scena nunții autorului, personajul principal în această scenă fiind nimeni altul decât… anxietatea. Câteva pagini mai târziu, autorul ne aduce la cunoștință faptul că trăiește în compania acestei tulburări încă de la vârsta de doi ani, niciun tratament, fie el medicamentos sau terapeutic, nefiind în stare să o alunge. Mai apoi, coboară în istorie, căutând primele informații cu privire la această tulburare clinică. Este, de altfel, primul gest de sondare a trecutului, gest care, de-a lungul volumului, se va repeta de nenumărate ori, spre deliciul iubitorilor de fapte istorice.

În Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, tulburările de anxietate au fost introduse abia în anul 1980, și asta numai după apariția unor medicamente care au avut efect în tratarea anxietății. „Se poate spune”, observă Scott Stossel, „că tratamentul a precedat diagnosticul” (p. 19). Această particularitate în procesul de identificare a bolilor mintale devine, în ansamblul informațiilor istorice cuprinse în acest volum, o constantă cu valoare de principiu. Aproape de fiecare dată descoperirea unui medicament precedă diagnosticul. În anii ’80, Joseph LeDoux descoperă că emoțiile și comportamentele de frică sunt produse (sau cel puțin procesate) de un organ micuț din creier în formă de amigdală. În același timp, descoperirile recente confirmă că există un puternic element genetic al anxietății. Dacă ar fi să substituim termenii medicali cu cei tehnici, am putea spune că anxietatea „este deopotrivă o problemă de hardware (circuitele mele nu sunt bine montate) și o problemă de software (rulez programe greșite de logică care mă fac să am gânduri anxioase)” (p. 24). Însă nu ar trebui să uităm niciodată că anxietatea își are rolul ei, acela de a îmbunătăți performanța atât la oameni, cât și la animale. Problema apare în cazul extremelor: atât prea multă anxietate, cât și prea puțină determină o scădere a performanței.

Nu ar trebui să uităm niciodată că anxietatea își are rolul ei, acela de a îmbunătăți performanța atât la oameni, cât și la animale. Problema apare în cazul extremelor: atât prea multă anxietate, cât și prea puțină determină o scădere a performanței.

Din punctul de vedere al conținutului, psihiatrul autorului (așa-numitul doctor W.) pare să dea una dintre cele mai concise și, în același timp, una dintre cele mai cuprinzătoare definiții: „anxietatea este teama de suferința viitoare – anticiparea temătoare a unei catastrofe intolerabile, fără speranță de a putea fi împiedicată” (p. 72). Dacă frica este provocată de ceva din exterior, anxietatea este provocată de „amenințări din interiorul propriului sine” (p. 73). Este „un semnal că se prăbușesc apărările obișnuite împotriva perspectivelor intolerabil de dureroase asupra sinelui” (p. 73). Cu alte cuvinte, „la rădăcina oricărei anxietăți clinice se află un fel de criză existențială în legătură cu [în concepția aceluiași doctor] datele noastre ontologice – faptul că îmbătrânim, că vom muri, că vom pierde oameni dragi, că probabil vom suferi eșecuri profesionale și umilințe personale care ne vor afecta profund, că trebuie să ne zbatem să găsim sens și scop în viața noastră…” (p. 74-75).

Emetofobia, adică frica patologică de a vomita, precum și burta stricată din cauza nervilor, adică simptomatologia colonului iritabil, sunt intens analizate de autor cu ajutorul unor ample inserții biografice.

O cazuistică aparte este atribuită anxietății de performanță, una dintre tulburările dominante într-o societate care, precum societatea zilelor noastre, își datorează creșterea aproape exclusiv competitivității. Capitolul dedicat acestei cazuistici abundă în exemplificări, fără însă a emite judecăți moralizatoare.

Partea a treia, dedicată medicamentelor, este, probabil, cea mai fascinantă. Descoperirea cu privire la importanța nivelului de serotonină pentru sănătatea mintală îi este atribuită lui John Henry Gaddum, un specialist scoțian, care, după ce a luat LSD și a intrat într-o stare de „nebunie” ce a durat aproximativ 48 de ore, a observat, în urma unor măsurători de laborator, că această stare s-a datorat reducerii nivelului metaboliților de serotonină din lichidul cefalorahidian. Între altele, este descris și modul în care funcționează inhibitorii recaptării serotoninei, adică majoritatea antidepresivelor pe care le găsim în farmaciile de azi. Există, la nivelul sinapselor creierului nostru, o enzimă numită monoaminoxidază, a cărei funcție este aceea de a descompune și elimina serotonina și noradrenalina care se acumulează în sinapse. Neurotransmițătorul care este secretat în sinapse este înlăturat rapid de această enzimă pentru a lăsa loc următorului neurotransmițător, deci următoarei transmiteri. Ei bine, se pare că inhibarea acestei enzime permite neurotransmițătorului să rămână o perioadă mai lungă la nivelul neuronilor. Astfel, prin inhibarea acestei recaptări, nivelul de noradrenalină și serotonină crește, ducând la dispariția anxietății și a depresiei. Desigur, aceste schimbări la nivel cerebral sunt resimțite puternic de către pacient, de unde și efectele acute, uneori intolerabile. În același capitol, incitante sunt și fragmentele care descriu modul în care au fost descoperite benzodiazepinele, adică acele sedative dintre care cele mai cunoscute, azi, sunt Valiumul și Xanaxul.

Cartea se încheie într-o notă pozitivă, cu detalii care fac din anxietate un tovarăș de drum potrivit, asociat chiar cu o sursă de binefăcătoare oportunități. Persoanele anxioase sunt mai empatice, mai atente, mai vigilente, au un IQ mai ridicat, în timp ce, de pildă, infractorii, au un nivel scăzut de anxietate și o amigdală foarte slab reactivă.

Întrebarea pe care Stossel o pune, la finalul acestor interesante incursiuni în istorie, este dacă, într-adevăr, tulburările mintale sunt rezultatul unor dereglări ale chimiei creierului sau au de a face, mai degrabă, cu ceea ce psihiatrul autorului numea „datele noastre onotologice” și maniera în care ajungem să ne raportăm la ele. Este o întrebare cu atât mai legitimă, cu cât, statistic, antidepresivele funcționează doar în 30% dintre cazuri. Autorul însuși este unul dintre cei care nu au parte de efectele benefice ale antidepresivelor, în ciuda faptului că, de-a lungul a peste treizeci de ani de tratament medicamentos, le-a încercat aproape pe toate, dublând terapia, nu o dată, cu un substanțial consum de sedative și alcool. Ce-i drept, antidepresivele l-au ajutat, după spusele lui, să rămână pe linia de plutire, să îl țină într-un destul de fragil echilibru, fără însă a-l vindeca deplin și definitiv, în ciuda perioadelor de acalmie de care a avut parte. Răspunsul la întrebarea pe care am pus-o mai sus, esențială pentru cei care suferă de anxietate, se întrevede în acest volum foarte puțin, spre deloc. Totuși, cartea se încheie într-o notă pozitivă, cu detalii care fac din anxietate un tovarăș de drum potrivit, asociat chiar cu o sursă de binefăcătoare oportunități. Persoanele anxioase sunt mai empatice, mai atente, mai vigilente, au un IQ mai ridicat, în timp ce, de pildă, infractorii, au un nivel scăzut de anxietate și o amigdală foarte slab reactivă.

Nu știu dacă sunt unul dintre subiecții aflați în rândul celor 30%, care au beneficiat de pe urma antidepresivelor. Atunci când am recurs la aceste medicamente, nu știam nimic despre mecanismul lor de funcționare sau despre efectele secundare pe care le pot avea. Mă simțeam atât de rău, încât am trecut cu vederea aceste detalii, altminteri extreme importante. Uitându-mă însă în urmă, la experiența mea cu anxietatea debilitantă, observ că, lângă pașii pe care i-am făcut, alături de praful acestor medicamente, sunt presărate și firimituri din optimismul cu care m-am hrănit aproape constant. Cu alte cuvinte, în lipsa unui substrat salutar, mi-am clădit eu un astfel de substrat și am supraviețuit hrănindu-mă din acesta. Iar acest optimism al meu ducea în fibrele lui încredințarea că Dumnezeu îmi dădea o lecție din care, la final, aveam să ies mai învățat și mai întărit. Am știut, în subsidiar, că anxietatea mea, deși avea cauze externe, cu puternice reverberații de ordin fiziologic, avea, totodată, și o sorginte de natură spirituală.

Cartea lui Scott Stossel descrie, la urma urmei, o persoană care nu are un astfel de reper spiritual, o persoană care supraviețuiește suferinței sale, fără să aibă încredințarea că, prin această suferință, primește o lecție, că această suferință a sa este, de fapt, sau ar trebui să fie, un punct de pornire pe calea vindecării de sinele său. Că suferința, în final, are un sens. În termenii lui Francis Schaeffer, răzvrătitul nu are cum să se vindece de răzvrătire dacă își ignoră chiar răzvrătirea. Desigur, nu doresc să fac din necredința autorului o condiție absolută a incapacității acestuia de a se salva de anxietate. Cum nu doresc să fac din credință o condiție absolută a vindecării. Cred, însă, cu tărie că vindecarea, mai ales în cazul unei suferințe psihice, poate fi ajutată de credință, iar, la apogeu, poate fi stabilizată prin credința în moartea substitutivă a Domnului Isus Cristos. Dar, despre acestea, poate altădată.