Arta redă paradisul – un exercițiu ecumenic

205
0
Distribuie:

Se poate să apară ca un lucru curios faptul că, pentru tema ecumenismului, mi-am găsit să recomand o carte despre artă, însă, la o privire mai atentă, s-ar putea să vedeți că legătura există, chiar dacă mai subtilă, și poate chiar într-un mod mai puternic. Arta redă paradisul. Scrieri despre artă, de filosoful catolic francez Jacques Maritain, mi-a atras atenția din mai multe motive care nu m-au lăsat să trec indiferentă pe lângă ea.

Consider că arta poate fi o formă de ecumenism, un tip de dialog interconfesional, la care participă și în care se întâlnesc creștini de diverse confesiuni, și nu numai creștini, cu siguranță.

Consider că arta poate fi o formă de ecumenism, un tip de dialog interconfesional, la care participă și în care se întâlnesc creștini de diverse confesiuni (și nu numai creștini, cu siguranță, dar la aceștia mă gândesc acum în primul rând) și în care pot avea comuniune cu Dumnezeu și între ei, așa cum avem în rugăciune. Dacă ne gândim doar la operele de artă pe tema nașterii, morții și învierii lui Isus – cele mai mari sărbători creștine – și deja avem numeroase ilustrări. Cu toate că și obiectul de artă poate purta și poartă însemne ale confesiunii creatorului operei, ne găsim admirându-le în ciuda sau chiar datorită lor – când nu facem abstracție cu totul și apreciem doar măiestria artistică. În ceea ce mă privește, arta este un teritoriu ce găzduiește și aduce laolaltă oameni diferiți cu anumite pasiuni și sensibilități comune. Un alt argument pentru alegerea subiectului și pentru recomandarea acestui titlu este că însăși această carte este rezultatul unei colaborări interconfesionale prin oamenii care și-au dat concursul pentru publicarea ei. Și chiar demersul meu, care scriu despre un catolic francez, este în sine un gest ecumenic, un exercițiu de admirație și de învățare.

Aici trebuie adăugat faptul că Jacques Maritain însuși este un exemplu de personaj ecumenic, atât prin parcursul vieții sale, cât și prin activitatea sa. Crescut într-un mediu protestant, dar identificându-se mai degrabă ca agnostic, se căsătorește cu rusoaica-evreică Raïssa Oumansoff, crescută în tradiția mozaică. După o deziluzie comună legată de scientism, intrând în contact cu scrierile lui Toma de Aquino prin lecturile Raïssei, cei doi găsesc drumul catolicismului. În activitatea sa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jacques Maritain va depune eforturi să ajute evrei să emigreze în SUA pentru a supraviețui. Și nu mai puțin important e faptul că Maritain a fost un susținător al ecumenismului, mai ales în cadrul elaborării documentelor pentru Conciliul Ecumenic Vatican II, privitoare la dialogul creștinilor catolici cu creștinii de alte confesiuni, la deschiderea față de evrei și în general la deschiderea creștinului spre comunitate, spre ceilalți, exercitând o influență puternică și benefică asupra papei Paul al VI-lea, cu care dezvoltase o prietenie de pe vremea în care acesta din urmă era doar clericul Giovanni Battista Montini.

Maritain observă că opera de artă joacă rolul unei oglinzi în ambele sensuri: ea reflectă atât subiectul despre care vorbește, cât și creatorul ei.

În primul rând, scrierea mea nu va fi una din perspectiva specialistului în domeniul filosofiei artei – în care s-ar încadra această carte – ci din afara domeniului, și anume din cea a simplului iubitor de artă, de poezie, care consumă și uneori cunoaște ce înseamnă strădaniile de a încerca să produci poezie. Astfel că adesea am simțit că Maritain înțelege și ordonează în cuvinte în mod nimerit ceva ce am simțit.

Găsesc ingenioasă și poetică alegerea editorului de a lua câteva scrieri ale lui Maritain din care apoi să extragă fragmente revelatoare și cărora să le dea un nume în funcție de tema prezentă punctual în fiecare fragment, iar apoi să le organizeze în patru categorii mari: I. Arta, frumusețea, artistul, II. Poetul și lumea, III. Arta modernă: infinitul „în fața unei mări imense și pustii” și IV. Dante. „Deconstruirea” aceasta de fragmente și reconstruirea ulterioară permit cititorului să se orienteze mai ușor în text și să găsească ulterior locul în care vrea să revină.

Mai multe teme și abordări mi s-au părut interesante și mai ales modul în care le exprimă. Bunăoară, Maritain observă că opera de artă joacă rolul unei oglinzi în ambele sensuri: ea reflectă atât subiectul despre care vorbește, cât și creatorul ei. Artistul nu poate să nu se comunice și pe sine atunci când creează: „Orice operă de artă este o mărturisire, însă doar descoperind secretele ființei (ghicite cu prețul pătimirii lucrurilor de jos) ea mărturisește secretul poetului.” (p.15) Instrumentele cu care lucrează creatorul de pe pământ sunt „lucrurile de jos”; așa cum Dumnezeu este Creatorul suprem, ce creează din nimic, omul, pe pământ, este un creator terestru, alcătuit după chipul Său, care lucrează cu realitatea în care trăiește și cu propria subiectivitate, prin care privește, înțelege și simte această realitate. Cuvintele, culorile, sunetele sunt instrumentele – limitative – cu care el va încerca să transmită această subiectivitate în urma unei experiențe poetice: „Poetul nu poate să-și exprime propria substanță într-o operă decît cu condiția ca lucrurile să rezoneze în el și ca în el, într-o asemenea trezire, încât ele și el să iasă împreună din somn” (p. 45). Experiența poetică este definită de Maritain ca o fuziune totală între artist și lucrurile despre care scrie, ce are loc în urma contemplării tăcute, în care zgomotele și conceptele se așază, se temperează, iar pasiunea, emoția și inteligența pot crea opera. Iar opera pe care o produce nici nu poate fi numită, la modul corect, o creație, ci o transformare a universului după chipul său: „Arta transformă, deplasează, apropie, transfigurează, dar nu creează. […] De fiecare dată, el recompune o lume mai reală decît realul oferit simțurilor, o lume în sfîrșit schimbată de poezie” (p.20), cu care dorește să „cîștige imediat, chiar pe acest pămînt, paradisul revelat” (p. 18).

Un lucru finit cu totul perfect nu este fidel naturii transcendente a frumuseții. Și nimic nu este mai prețios decît o anumită slăbiciune sacră și acest mod de imperfecțiune prin care infinitul afectează finitul. (Jacques Maritain)

Spre deosebire de multele prejudecăți sau slabele judecăți asupra poeziei cum că ea ar fi doar rezultatul unei emoții pure, lipsite de luciditate, de rațiune, și că ea nu poate fi înțeleasă, ci doar simțită, Maritain subliniază inerența inteligenței în opera de artă: „Nu putem reduce poezia la o pură țîșnire de imagini separate de inteligență, cu atît mai mult la un discurs al rațiunii logice” (p. 42). „Inspirația cere așadar în mod necesar atenția susținută a unui spirit purificat. Dar întrucît ea nu are decît puterea unui izvor, ea are nevoie la fel de necesar, ca de un mijloc, de lucrul rațional dat de virtutea artei și întreaga logică și înțelepciuine, măiestria și stăpînirea de sine a inteligenței lucrătoare. A pretinde că inspirația ucide inteligența și își ia singură răspunderea operei, aceasta este o iluzie asemănătoare celei a iluminaților în domeniul misticismului” (p.44). Inteligența împreună cu intuiția creatoare clădesc edificiul artei.

Frumusețea, căutată în opera de artă, nu neapărat cea aparentă, este veșnic imperfectă și în veșnică goană după perfecțiune, ca pentru a atinge perfecțiunea Creatorului. Frumusețea fiind infinită, nu poate fi cuprinsă complet de opera artistică: „Un lucru finit cu totul perfect nu este fidel naturii transcendente a frumuseții. Și nimic nu este mai prețios decît o anumită slăbiciune sacră și acest mod de imperfecțiune prin care infinitul afectează finitul” (p. 23).

Despre Baudelaire, pe care îl consideră un punct de cotitură în poezia modernității, spune că: „știa că frumusețea este unul dintre Numele divine. […] acum acest Nume divin este detașat de Dumnezeu și domnește separat în cerul nostru omenesc. Acolo unde Toma d’Aquino a spus: «Existența tuturor lucrurilor derivă din frumusețea lui Dumnezeu», Baudelaire spune: «Că vii din cer sau din infern, ce contează?»” (p. 98) și subliniază depărtarea artiștilor din modernitate și ulterior modernității de unitatea dintre frumusețe și Dumnezeu, acordând artei calități superioare celor pe care le avea, echivalând-o cu divinul. „Suprarealiștii au căzut în capcană. […] Și ei nu doar au confundat poezia cu metafizica; au confundat-o cu morala și au confundat-o cu sfințenia. Au încărcat-o astfel cu o sarcină pe care nu o putea purta.” (p. 96).

Suprarealiștii au căzut în capcană. […] Și ei nu doar au confundat poezia cu metafizica; au confundat-o cu morala și au confundat-o cu sfințenia. Au încărcat-o astfel cu o sarcină pe care nu o putea purta. (Jacques Maritain)

Ce mi s-a părut de remarcat la Maritain e faptul că, cel puțin în aceste fragmente, vorbește despre artă într-un mod extrem de poetic, e o poezie atât conținutul, cât și forma textului. Precis și vag în același timp, concret și abstract, sensibil și ferm. Pentru a-l înțelege, nu e suficient să-l citești pur și simplu. E nevoie să-l citești în liniște, într-o anumită dispoziție deschisă spre metafore, dar și spre concepte, și să revii asupra lui ca să permiți textului să-și creeze sensul deplin în interior. A trece în grabă peste textele lui ar însemna să survolezi țara fără să simți mirosul grădinilor înflorite primăvara pentru că textele sale poartă cu ele două efecte asupra cititorului care ajung la el aproape simultan, cu un mic decalaj: muzicalitatea lor lovește prima dată, iar apoi sensul se construiește solid.

Dincolo de iubitorii de filosofie și de filosofia artei, cred că lectura cărții se potrivește oricui s-a identificat la un moment dat cu măcar o poezie sau o secvență de versuri, a admirat secunde sau minute măcar o pictură anume, un vitraliu anume. „Arta restituie paradisul în figură: nu în viață, nu în om, ci în opera realizată. «Acolo totul nu este decît ordine și frumusețe»; acolo, dincolo de discordie, simțurile și spiritul sînt reconciliate, întreaga voluptate se revarsă în lumină, întreaga căldură a trupului se revarsă în inteligență, întreg omenescul conspiră către cer” (p. 24).

Textele lui Maritain despre artă ne transmit, indirect, faptul că aceasta transcende granițele confesionale, că arta se află deasupra lor; el compară poezia cu arta, spunând că „poezia este față de artă așa cum harul este față de viața morală” (p. 17). Dacă este adevărat că existența lucrurilor derivă din frumusețea lui Dumnezeu, înseamnă că această frumusețe a lui Dumnezeu poate fi văzută de oameni din diverse confesiuni și aceștia pot fi aduși laolaltă tocmai prin faptul că admiră același lucru și îl iubesc pe Același Dumnezeu în trei Persoane.

Jacques Maritain, Arta redă paradisul. Scrieri despre artă, ed. a II-a, trad. Marius Boldor și Alin Tat, prefață și ediție îngrijită de Alin Tat, Oradea, Ratio et Revelatio, 2021, 116 p.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Camelia Luncan

Lasa un comentariu