Asediul imaginar

Distribuie:

Unul dintre puținele avantaje ale unei cetăți asediate este că știe clar cine și unde este inamicul. Este atacată din toate părțile, dar are o singură grijă, să reziste, iar aceasta organizează toate celelalte activități. Aparent paradoxal, conducerea unei cetăți pare mai complicată în vremuri de pace, pentru că trebuie să te preocupi și de agricultură, și de comerț, și de meșteșuguri, și de educație, și de sănătate, și de armată, și de drumuri, și de justiție, și de poliție, și de știință, și de cultură, și de diplomație, și mai ales de cetățenii mereu nemulțumiți care, în lipsa unui inamic, se dușmănesc între ei în formele pașnice ale concurenței sau invidiei.

Mulți dintre noi am cunoscut această senzație la începutul anilor `90, când am crezut că îndepărtarea dictatorului ne va aduce o viață fericită, dar ne-am trezit într-o confuzie paralizantă. Noi, „poporul”, aveam libertatea, voința și mijloacele să facem lucrurile bune, totuși nu se putea, pentru că poporul nu mai avea o singură voință și pentru că fiecare vedea altfel binele și a apărut astfel o nostalgie după vremurile dictaturii, când era rău, dar măcar eram solidari și știam clar unde este răul.

Dacă Statul îi este potrivnic și-l obligă fie să se dezică de credință, fie la eutanasie sau la asuprirea celor nevinovați, atunci creștinul știe că trebuie să înfrunte un astfel de Stat sau să se ascundă pentru a-și practica religia

La fel este și în relația creștinului cu Statul și cu lumea. Dacă Statul îi este potrivnic și-l obligă fie să se dezică de credință, fie la eutanasie sau la asuprirea celor nevinovați, atunci creștinul știe că trebuie să înfrunte un astfel de Stat sau să se ascundă pentru a-și practica religia, însă dacă Statul lasă fiecărui cetățean posibilitatea să decidă în probleme precum religia, eutanasia sau orientarea sexuală, libertatea ne derutează. Ce pare sigur e că familia, tradiția, credința sunt atacate.

În mintea noastră, lucrurile se leagă repede și par evidente: chiar dacă nu este foarte clar cine urmărește asta, observăm că în toată lumea democratică guvernele dau legi care să șteargă deosebirile naturale dintre sexe, să redefinească familia, să permită eutanasia sau drogurile, să le fure copiilor inocența prin educație sexuală. Amânarea repetată a referendumului pentru familie, acțiunile Serviciului pentru protecția copilului din Norvegia (celebrul Barnevernet), încercările de a scoate din școli religia sau doar icoanele sunt exemple care (ne) dovedesc aceasta. Totul ni se pare clar, suntem sub asediu!

O concluzie liniștitoare, totuși, pentru că știm cum stăm. Suntem sub asediul modernității, al secularizării, al UE, al imigranților. Starea de asediu este bună pentru că ne ajută să ieșim din incertitudine și știm care sunt acțiunile imediate, ne afirmăm valorile, manifestăm pentru ele și cerem statului să legifereze în funcție de ele. Prețul acestei certitudini este încrâncenarea, pentru că e un asediu căruia nu-i poți rezista decât dacă lumea noastră s-ar schimba radical, dacă ne-am izola de țările musulmane sărace de unde vin valuri de imigranți, dacă ar veni Țepeș și i-ar omorî pe toți hoții, dacă ne-am izola și de țările occidentale bogate care ne obligă să adoptăm legi împotriva tradiției și a „legii strămoșești”.

Intrăm bucuroși în asediu pentru că ne întărește convingerile și pentru că-i simțim aproape pe cei care gândesc ca noi, dar o tristețe difuză se instalează pe măsură ce ne dăm seama că nu există forțe care să ne despresoare și că, de fapt, nu există nici măcar forțe care să ne împresoare. Lumea nu se războiește cu noi, ci merge pe un drum care ignoră strașnicul nostru turn de rezistență.

Intrăm bucuroși în asediu pentru că ne întărește convingerile și pentru că-i simțim aproape pe cei care gândesc ca noi.

Cum să ieșim din izolare fără ca superficialitatea lumii să ne ducă faptele și convingerile în derizoriu? Cred că ar trebui în primul rând să înțelegem lumea în care trăim. E o lume în care nimic nu este hotărât dinainte, nu are certitudini, doar credințe. O privire mai senină asupra ei și asupra noastră ne-ar ajuta să o înțelegem și să ne înțelegem și pe noi, ne-am da seama că ne place această lume, că problema imigranților nu este generată de un conflict între religii, ci de tensiunea între bogați și săraci și de dezechilibrele demografice, că milioanele de români au mers în Occident în căutarea bunăstării și a realizării personale și s-au adaptat legislației de acolo, că trăim în perioada celei mai mari libertăți religioase.

Superficialității acestor vremuri se cuvine să-i răspundem nu cu încrâncenare, ci cu o seninătate care-i îngăduie pe toți. O astfel de seninătate se alimentează din bucuriile și reușitele în această lume, dar dincolo de acestea, se alimentează din credința că Dumnezeu ne iubește și că nu ne abandonează. Realitatea unei Prezențe face inutil orice asediu imaginar. Așa cum arată ea azi, lumea ne permite să facem tot binele pe care-l vrem și de care suntem în stare, de aceea propriu creștinului nu ar fi să se izoleze, ci să fie sarea pământului și timpului său.

Distribuie:
Ionuț Mihai Popescu

Lasa un comentariu