Butonul Magic

Distribuie:

Eram prin anul 2000. Tocmai terminasem facultatea, începusem un master și am fost nevoit să mă mut în chirie. La sfatul înțelept al mamei: „Măi băiete, ar fi bine să te-nsori. Ce te faci tu singur, în chirie? Tu o să rabzi foame, dacă nu e cineva să îți prăjească niște barabule.”, am hotărât să mă căsătoresc. În 2001 eram deja om la casa mea. Din banii de nuntă am reușit să fac un upgrade de la un calculator 386, cumpărat de la pedagogul din cămin cu 90 de lei, la un Pentium III. Pe vechiul 386 reușisem să îmi scriu lucrarea de licență de două ori. Prima am pierdut-o când era aproape gata, a dat o eroare calculatorul și nu și-a mai revenit decât după o reinstalare de pe dischete. Am vrut să-l fac bucăți, dar în cămine nu ne dădeau voie cu topoare, așa că am fost nevoit să reiau totul de la zero, pe același calculator pe care deja îl uram din tot sufletul. Fiecare salvare pe 5 dischete se făcea cu multe rugăciuni și promisiuni sfinte.

Într-una din discuțiile cu proaspăta mea soție, am aflat stupefiat că ea are un mare dușman. Are pe cineva pe care îl urăște așa de mult încât ar fi în stare să facă orice ca să scape de el. Era calculatorul meu.

Noul Pentium III, cumpărat second-hand, bineînțeles, mi-a adus un alt statut. Am reușit să editez un clip video de la propria nuntă, cu muzică de fundal piratată și efecte video ca la trupa 3rei Sud Est, am făcut o copertă la un CD pentru un artist necunoscut, al cărui nume nu mi-l amintesc și, nu după mult timp, am început să dau anunțuri la mica publicitate prin care îmi ofeream serviciile. Trăiam stări de nemaipomenită fericire și împlinire. Am început să descopăr tainele programării, fascinația webdesign-ului, să creez pagini web cu aspect tâmp și să editez imagini în Photoshop în care puneam ochi în frunte și urechi în palmele prietenilor. Orele petrecute în fața ecranului zburau, nopțile la fel, iar dimineața, cu ochii împăienjeniți, înainte să mă spăl pe dinți, apăsam butonul calculatorului. Când mă întorceam acasă, puneam cheile în cui și instinctiv mergeam șnur la biroul încărcat de cabluri și apăsam butonul magic, dătător de fericire.

Într-una din discuțiile cu proaspăta mea soție, am aflat stupefiat că ea are un mare dușman. Are pe cineva pe care îl urăște așa de mult încât ar fi în stare să facă orice ca să scape de el. Era calculatorul meu. Și, mai precis, era BUTONUL MAGIC. Îi explicasem cândva Danei că, orice s-ar întâmpla, calculatorul are un buton magic. Era butonul de pornire care, apăsat mai lung, restarta computerul și rezolva veșnicul ecran albastru din Windows. Am aflat că Dana suferea enorm pentru că atunci când intram pe ușă, înainte să mă uit în ochii ei, mergeam și apăsam acel buton de pornire. Înainte să o țin pe ea de mână, dimineața, alergam să dau mâna cu mausul.

Nu după mult timp, dorința și rugăciunile ei i s-au împlinit. Într-o bună zi, m-am trezit la ușă cu 3 polițiști îmbrăcați în civil. Aveau un mandat de percheziție. Au intrat în apartamentul închiriat și au ridicat tot: calculator, dischete, cd-uri. Au găsit anunțul meu la mica publicitate cum că inscripționez, la cerere, cd-uri cu muzică și filme. Marele pirat fusese prins. Am scăpat ușor, după un proces de câțiva ani, cu o amendă de 100 lei. În afară de Windows-ul fără licență și câteva filme, nu au găsit mare lucru. Însă calculatorul nu l-am mai recuperat.

Regret însă diminețile în care am alergat la butonul magic, în loc să îmi privesc soția sau să-mi îmbrățișez copiii.

Am terminat Facultatea de Litere, dar în domeniul în care activez, ceea ce am învățat în acele multe nopți în care am stat lipit de ecran îmi este mai de folos decât seminarele de la universitate. Regret însă diminețile în care am alergat la butonul magic, în loc să îmi privesc soția sau să-mi îmbrățișez copiii.

Recent, într-o împrejurare anume, am ales câțiva studenți pentru a juca într-o mini piesă de teatru pentru copii. A fost nevoie să mă întâlnesc cu ei pentru repetiții și de 4 ori pe săptămână. Toți, dar absolut toți, sunt dependenți de ecranul telefonului. Era evident cum, după 20-30 de minute, nivelul de serotonină din creier le scădea și soluția pentru reconectare era să își verifice telefonul, să tasteze ceva acolo, după care încercau din nou să fie atenți. Baiul a fost că acest proces se repeta, aleatoriu, la fiecare dintre cei prezenți. Am realizat că în acele condiții e imposibil să lucrezi la un proiect care necesita concentrare din partea tuturor. Am pus o regulă ca, la intrare, să își lase fiecare telefonul într-o cutie. Câțiva s-au retras din trupa de teatru. Cu ceilalți am reușit să ducem la capăt repetițiile.

Copiii mei și ai tăi au într-un mod magic o abilitate extraordinară de a folosi digitalul. Asta e și bine, și e rău.

Ca părinți, acum, discutăm despre cum să ne ferim copiii de influența nefastă a ecranelor. Există, e reală. Dar ne-am dat seama că nu putem să îi protejăm. Mai devreme sau mai târziu, butonul magic va apărea în viața lor. Ce putem face însă este să îi pregătim pentru acel moment în care se vor întâlni cu acel buton. Să știe cum să se raporteze la el, cum să își pună în ordine lucrurile în funcție de priorități și să știe clar ce poate oferi și ce nu poate oferi un buton magic.

Nu sunt adeptul izolării copiilor de tot ce e digital. Nici nu știu dacă e posibil. Deja, de la clasa a II-a, copiilor li se cere să lucreze la diverse proiecte, să caute informații pe internet, să le printeze și să le adune în prezentări. Dacă eu sau oricare părinte s-ar fi rățoit la școală, probabil am fi fost scutiți de respectivele proiecte, dar cum afirmam mai sus, putem întârzia schimbarea, însă până la urmă tot acolo vom ajunge. Am întâlnit, printre părinți, două atitudini extreme cu privire la tehnologie:

1. Atitudinea mamei din parc.

Mama din parc e acea mamă care stă la taclale cu alte mame, eventual cu o țigară între degete. Copilul ei se joacă singur sau împreună cu alții la o distanță suficient de mare încât să nu audă ce i se spune pe ton normal. Din când în când, mama noastră, printre bârfe, exclamă cu o voce autoritară și extrem de ridicată: „David, nu mai băga chestia aia în gură că vin la tine și ți-o bag pe gât!” David continuă să lingă un plastic vechi, scos din nisip. După 5 minute: „David, nu te mai cățăra pe gard că o să rupi pantalonii și dacă pățești ceva vin la tine și îți mai dau și câteva la fund”.

Orice ar face David, mama lui niciodată nu se va deplasa la el să îl oprească din activitatea negativă. Doar urlă la el, din când în când.

Revenind la tehnologie, mama din parc e părintele permisiv care vrea să scape de copil pentru un timp ca să își poată vedea de treburi. Ăla mic stă uitat cu ochii în ecran. Din când în când, „mama din parc” strigă: „David, dacă nu lași telefonul nu-l mai pupi o săptămână”. David nu-l va lăsa din mână știind deja din experiență că amenințarea nu se va concretiza nicicând.

Știți finalul poveștii, nu mai e nevoie să-l repovestesc.

2. Atitudinea părintelui perfect

Părintele perfect e acel părinte care are reguli extrem de stricte. Cronometrează cu precizie statul copilului în fața ecranului sau, mai benefic, a scos afară din casă tot ce înseamnă ecran. Are legi scrise frumos și înrămate, afișate în baie, în bucătărie și brodate pe fețele de pernă.

El a citit pe internet cât de nocive sunt telefoanele, a văzut pe Youtube un clip cu adolescentul chinez hrănit de mamă în timp ce ce juca la PC și a hotărât să interzică deplin accesul copiilor, nepoților și strănepoților la tot ce înseamnă tehnologie, ca nu cumva să ajungă și copilul lui ca și acel chinez care nu se putea despărți de ecranul calculatorului.

Ne-am întâlnit recent cu părintele perfect. Copilul lui știa la perfecție versurile celor de la Carla’s Dreams, The Motans și a altor câteva trupe la care le-am uitat numele. Ba, mai mult, am auzit pe surse că, pe ascuns, copilul a reușit să economisească bani și să-și cumpere, tot pe ascuns, un telefon pe care intră în fiecare seară în timp ce toată lumea din casă visează frumos.

Cât despre mine, eu oscilez între părintele perfect și mama din parc. Avem reguli și nu permitem copiilor noștri accesul la tehnologie oricând și oricât vor ei. Uneori însă, recunosc, am fost egoist și când Marc m-a trezit la 6 dimineața să ne jucăm, pentru 15 minute de extra somn i-am strecurat în brațe, pe neobservate, telefonul deschis cu noul episod din Supermonstruleții.

Avem reguli și nu permitem copiilor noștri accesul la tehnologie oricând și oricât vor ei.

Zilele trecute l-am învățat pe Marc cum să își decupeze chipul dintr-o fotografie. L-am privit cu nespusă admirație cum, cu o răbdare infinită, a șters fundalul, obiectele și apoi, împreună, l-am așezat într-un alt cadru, în fața turnului Eiffel. A fost distractiv. Sper că activitatea asta, cândva, să se convertească în ceva folositor pentru el și dezvoltarea lui.

Copiii mei și ai tăi au într-un mod magic o abilitate extraordinară de a folosi digitalul. Asta e și bine, și e rău.

E bine pentru că le va fi mai ușor în viață. Dacă sperăm că ne vom reîntoarce la scrisul de mână, vom fi dezamăgiți. Gândește-te când ai scris, de mână, mai mult de o pagină. E rău pentru că inevitabil vor deveni atașați de device-uri și vor privi lumea prin ecranul telefonului. Vor privi spectacole la care sunt prezenți fizic, dar în loc să se uite la scenă, se vor uita la live-ul transmis de pe propriul dispozitiv. Vor sta la restaurant, cu prietenii, dar își vor da like-uri la pozele cu mâncare publicate chiar atunci. Sau, mai rău, soții și soțiile își vor face declarații de dragoste pe Facebook în timp ce stau în sufragerie pe canapele diferite. Dar parcă deja facem asta.

V-aș mai spune câte ceva, dar trebuie să îmi verific neapărat telefonul și nu știu unde e. Presimt că am primit ceva mesaje foarte importante.

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu