„Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”

Zice basmul. Și mai că îți vine să îl crezi. Dacă nu ar fi și zicala: ,,Foaie verde lobodă,/ Gura lumi-i slobodă” care te trezește la realitate. Gura lumii nu tace. Iar de subiecte nu ducem lipsă.
Toată hărmălaia asta cu sănătatea mentală e ceva nou născocit, ar zice bunica. Nu se pomenea odinioară atâta depresie ori anxietate ori ce alte cuvinte ciudate folosim noi, tinerii (sic!). Că omul știa că viața era grea, se călea de mic, răbda cât îi dădea Domnul să ducă. Doar câte unul ajungea de poveste…
Câte unul aici, câte una acolo. Trăgeai linie și parcă nu mai erau chiar așa de puțini.
… Aia de s-a spânzurat în fereastră, ca mușcata.
… Ăla de s-a aruncat de pe pod și l-au pescuit umflat mai la vale.
… Ăla de nu mai știe nimeni de el, că l-au ascuns ai lui, la ce minunății făcea prin sat sau oraș.
… Aia de n-a ieșit din casă de peste zece ani. (Oare mai trăiește? Oare o țin ăia legată în lanțuri?).
… Ăla de a băgat tractorul în casă, prin perete. În casa fetei ce l-a părăsit. După ce nu a vorbit cu nimeni o lună și nu a mâncat nimic, cam tot atâta vreme.
Ăla și aia… ăia, alții, ce au trecut pe la castel (un conac minunat, loc de refugiu pentru cei ce nu puteau totuși răbda ori accepta viața așa dură cum era, loc de povești și din povești). Sau au fost duși la… balamuc de părinții și lăsați acolo decenii. Cine știe ce s-o fi ales de ei!
Ce făcea mai apoi gura satului cu asemenea povești? Dar biserica? (Să fie printre sfinții Domnului depresivi, anxioși, maniaci?) Le acoperea cu tăcere.
Câte unul aici, câte una acolo. Trăgeai linie și parcă nu mai erau chiar așa de puțini.
Mereu necunoscuți, nu dintre ai noștri.
Mereu cu povești ce lasă tragismul din Baltagul ori Fefeleaga în spate, la ani lumină.
Povești ce aveau un personaj comun, mereu același, doctorul de nervi. Umblai pe la un astfel de doctor, dacă era neapărată nevoie, departe, acolo unde nu te știa nimeni. Ca astfel „povestitul”, cel pățit și cu diagnostic (ori linie roșie pe buletin), să poată rămâne străinul, altul, acela. Necunoscut. Fără chip. Ascuns în sine. Și de sine.
Ce făcea mai apoi gura satului cu asemenea povești? Dar biserica? (Să fie printre sfinții Domnului depresivi, anxioși, maniaci?) Le acoperea cu tăcere.
Cuvertură groasă, tăcerea era întinsă nemilos peste orice era nelalocul lui. Tăcere sub care durerea cocea, disperarea devenea adâncă, țipătul după ajutor era înăbușit, iar speranța sufocată.
Vedeam încercările stângace, hilare de a conversa. Totul mirosea a chin. Dar nimeni, niciunul nu știam ce doare. Ce poate chinui așa? Cât de rău doare? De ce? Așa e ea! Asta știam.
… Știam. Toți știam că nu era bine. Vedeam ochii goi, fără licărire, fața trasă cu zâmbetul acela împietrit, de fațadă. Observam și număram absențele. Mai ales de la cor(!?) Mișcările greoaie, capul plecat și privirea pierdută. Vedeam încercările stângace, hilare de a conversa. Totul mirosea a chin. Dar nimeni, niciunul nu știam ce doare. Ce poate chinui așa? Cât de rău doare? De ce? Așa e ea! Asta știam. Că ea e altfel. Uneori subiect de glumă, alteori de acuze subtile – unde era bucuria mântuirii? – deseori motiv de ignorare. Căci era greu, neplăcut să dai ochii cu ea, să încerci să încropești o discuție, să respiri atâta obidă. Ori ea tăcea. Mereu tăcea. Așadar, tăceai și tu. Tăceam toți. Și-am tăcut și lângă groapa care a înghițit povestea ei nespusă. Dar, pentru că a fost, s-a povestit. Și încă cum! Tăcerea a fost sfârtecată de acuze, interpretări biblice, sfaturi, psihanaliză la firul ierbii, hermeneutică și exegeză – rar întâlnite. Nici vorbă de tăcere!
… Era obositor, copleșitor, haotic. Vorbea mult și cu atâta patimă, că te înnebunea. Pleznea de energie. Nu aveai cum să ții pasul cu el. Părea că nu doarme niciodată. Știa tot ce mișcă, tot ce este, ce a fost. Iar pentru ce va fi, avea planuri, intrigi, idei, proiecte. Avea de toate. Dar mai ales greșeli. Bani aruncați aiurea, cuvinte nepotrivite, gesturi necuvenite, relații destrămate, proiecte abandonate. Ciclon, tornadă ce distrugea totul în jur. Model dat spre exemplu altora, ca să se scuture de lene ori lâncezeală, sufletul închinării, miezul grupului de studiu, izvor nesecat de bucurie și implicare, inspira pe mulți. Dar mai apoi devenea sufocant. De nestăvilit. El nu contenea să vorbească. Cei din jur însă, tăceau. Speriați, intrigați, răniți. Le era teamă să îl confrunte, să îl oprească, să îl limiteze. Se retrăgeau lăsând pe alții, victime mereu noi ale tăvălugului uman. Tăceau. Gurile s-au deschis și vocile au curs însă, când surlele și trâmbițele castelului au anunțat diagnosticul. Fusese prea mult. Știuseră ei că nu era bine. Șuvoiul stăvilit de tăcerea complice, temătoare și vinovată s-a revărsat asupra celor rămași în spate. Și-a curs neîntrerupt, până ce albia nouă a șters drumul lui spre înapoi. Cum să te întorci unde ai lăsat mlaștină și mizerie? A sfârșit tumultuos, în prea-multul unor pastile. Povestitul despre el a continuat însă, că doar a fost… poveste.
Gurile s-au deschis și vocile au curs însă, când surlele și trâmbițele castelului au anunțat diagnosticul. Fusese prea mult. Știuseră ei că nu era bine. Șuvoiul stăvilit de tăcerea complice, temătoare și vinovată s-a revărsat asupra celor rămași în spate.
Tăcerea….
De ce tăcem când ar trebui să vorbim?
De ce vorbim când ar trebui să tăcem?
Când e bună tăcerea?
Cine tace?
Cu cine taci?
Tăcerea e complicată.
Tăcerea mea…
Tac pentru că nu accept. Revoltă mută.
Tac pentru că nu am cui spune. Mi-e frică să nu fiu judecat.
Tac pentru că nimeni nu aude. Singurătate.
Tac pentru că nu am cuvinte. Doare prea tare și prea necomunicabil.
Tac pentru că mi s-a pus mâna pe gură, am fost redus la tăcere. Nu am voie să vorbesc.
Tac pentru că ascult vocea Celui de la care am nevoie de răspunsuri.
Tăcerea ta…
Taci pentru că nu înțelegi. Întreabă-mă.
Taci pentru că nu vrei să sporești durerea, să greșești. Doare mai tare indiferența, ignorarea.
Taci pentru că mă judeci. Confruntă-mă. Arată-mi realitatea.
Taci pentru că îți e frică. Și eu sunt speriat, dar împreună avem suntem mai tari.
Tăcerea complice ce nu acuză nedreptatea, abuzul din suferința omului, e lașitate.
Tăcerea lor …
Tăcerea alături de cel suferind e o îmbrățișare în care acesta are timp și loc să respire. E un safespace, un loc al siguranței, în care durerea e lăsată să se exprime, iar suferindul e susținut.
Tăcerea înțeleaptă ce lasă loc de lamentare suferindului și loc de răspuns divinului e tămăduitoare.
Tăcerea impusă celui ce suferă, interesată de conveniențe și aparențe, e tortură, cruzime.
Tăcerea complice ce nu acuză nedreptatea, abuzul din suferința omului, e lașitate.
Tăcerea Lui, a Celui ce știe tot, vede tot și poate tot, e cea mai grea povară. Un singur cuvânt de-al Lui și durerea mea, a ta, a noastră ar găsi alinare în sens. O vorbă de-a Lui și am fi validați, sanctificați sau îndreptățiți în suferința noastră. Dacă El ar da sens durerii, am răbda-o cu fruntea sus. Lipsa sensului, lipsa interpretării divine, lipsa peceții Lui pe durerea mea o face fără noimă, nedreaptă, arbitrară, insuportabilă.
Dă glas apoi durerii mele, accept-o, ascult-o, slăbește-i forța dându-i o voce.
Taci înaintea Domnului și nădăjduiește în El. (Ps.37:7)
E greu să taci când doare.
Durerea ascuțită, acută, tăioasă smulge din tine țipătul. Ciocanul peste deget, acul ce împunge pe neașteptate, lego sub talpa goală pe întuneric. Primul țipăt al copilului venit în lume.
Durerea surdă, continuă, apăsătoare stoarce gemete. Măseaua cariată, migrena mai loială ca un câine, articulațiile ruginite.
Durerea ce te copleșește, te strivește, te sufocă îți ia și vocea. Moartea cuiva drag. Un diagnostic terminal.
Nu mă acoperi cu tăcere, ci taci alături de mine!
Dă glas apoi durerii mele, accept-o, ascult-o, slăbește-i forța dându-i o voce.
Trăia cândva un om înstărit și respectat. Era un om drept și cu frică de Dumnezeu, până acolo încât, în fiecare dimineață aducea câte o jertfă înaintea lui Dumnezeu, pentru copiii săi. Ca, dacă cumva aceștia au păcătuit în ziua sau noaptea precedentă să fie iertați. Și avea omul nu mai puțin de șapte fii și trei fiice. Era om cu stare, turmele lui numărau șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgărițe și numeroși slujitori.
Într-o zi …
Vine alergând un slujitor și-i spune: Boii tăi trăgeau plugul, măgărițele pășteau alături. Deodată, niște tâlhari au năvălit asuprea slujitorilor ce îi păzeau, i-au ucis pe toți, ți-au luat boii și măgărițele. Doar eu am scăpat să îți aduc vestea.
Încă vorbea când vine un altul și zice: a căzut foc din cer. Turmele tale de oi… le-a pârjolit. Au ars și slujitorii ce le păstoreau. Abia am scăpat eu să îți dau de veste.
Un altul intră peste el: trei cete de beduini au atacat slujitorii ce-ți pășteau cămilele. I-au omorât pe toți. Ți-au furat cămilele. Numai eu am scăpat și-am venit să îți spun.
Și un altul: Copiii tăi, toți, erau împreună, în casa fratelui lor cel mare. La ospăț. Un vânt năprasnic a suflat dinspre pustie. A dărâmat casa peste ei. Au murit. Toți. Eu am scăpat să îți aduc vestea.
Într-o singură zi. Patru vești. Patru dureri.
Omul temător de Dumnezeu, drept, respectat, dar sărac și fără copii de-acum (ați observat că nu avem un nume pentru părintele rămas fără copii, ci doar pentru copiii fără părinți?) s-a ridicat, și-a sfâșiat hainele, și-a ras părul, s-a aruncat la pământ și a zis:
Gol am ieșit din pântecele mamei mele,
gol mă voi întoarce în pământ!
Domnul a dat
Domnul a luat!
Fie numele Domnului binecuvântat!
Altă zi.
Omul drept, temător de Dumnezeu, respectat și falit s-a umplut pe tot corpul, din vârful capului până în talpa piciorului, cu niște bube dureroase. Prăbușit în cenușă, se scărpina cu un ciob de lut și a răspuns nevestei ce-l îndemna să blesteme pe Dumnezeu și să moară: Să primim de la Dumnezeu doar binele, nu și răul? Atât. Nu țipăt. Nu lamentare. Nu alte cuvinte. Apoi Iov și-a ridicat glasul și nu a mai tăcut. Dar asta, e altă poveste .
Trei prieteni ai omului îndurerat, auzind de năpasta lui, au decis să meargă la el, să-l mângâie și să-l compătimească. Când l-au văzut, nu l-au recunoscut. Cei trei au plâns. Apoi și-au sfâșiat hainele, și-au aruncat țărână pe cap, s-au așezat alături de el și-au tăcut. Șapte zile și șapte nopți au tăcut. Căci vedeau cât de mare îi era durerea.
Alte articole din seria „Suferința psihică în context religios”
(Imagine: Iov și prietenii săi, de Ilia Repin, 1869 – sursă)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU