Canonul adevărului

Trăim într-o epocă complet diferită de cele anterioare: pentru prima dată în istoria umanității, existența lui Dumnezeu reprezintă în majoritatea societăților dezvoltate un fapt secundar. Această situație este în bună măsură rezultatul convingerii moderne potrivit căreia adevărul este determinat de om printr-un proces strict rațional. Dar acest proces de secularizare, amplu comentat de sociologii religiei, a produs consecințe și în rândul creștinilor, influențând propria lor raportare la adevăr.
În rândurile următoare voi discuta efectul dezastruos al acestei influențe, și anume transformarea raportării creștine la adevăr. Simplu spus, tot mai mulți creștini trăiesc ca și cum nu ei ar trebui să urmeze adevărul, ci adevărul pe ei. Consider că remediul pentru această schimbare în atitudinea creștină constă într-o asumare sporită a caracterului personal al lui Dumnezeu în contextul proclamării de la Ioan 14:6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
1. Lumea față cu adevărul
După cum se poate lesne observa, pentru un număr tot mai mare de creștini adevărul nu mai este un dat care trebuie recunoscut, asumat și urmat în mod corespunzător, ci o problemă care poate fi rezolvată prin dezbatere și acord reciproc. Creștinii au devenit în sfârșit toleranți între ei și intoleranți cu adevărul, pe care sunt gata să-l negocieze de fiecare dată când lumea le-o cere. Ar fi greșit să numim această disponibilitate a creștinilor de redefinire a adevărului drept compromis ori trădare. Este mai degrabă consecința sau reflexul unei trădări care constă în aderarea la o nouă concepție despre adevăr, unul care nu-l precede pe om, ci rezultă din decizia lui. Creștinul secular se deosebește de necredinciosul secular prin faptul că-și echivalează propriu adevăr cu „voia Domnului”.
Nu poți avea o viziune despre lume dacă nu ai un loc din care să te raportezi la lume. Până în perioada modernă, în cultura europeană acest loc era asigurat de creștinism. Indiferent de starea socială sau de educație, fiecare individ vedea lumea nu doar ca pe lumea aceasta, ci ca pe o lume în așteptare: o lume care așteaptă să fie împlinită prin transformarea ei într-o lume înnoită.
Nu poți avea o viziune despre lume dacă nu ai un loc din care să te raportezi la lume. Până în perioada modernă, în cultura europeană acest loc era asigurat de creștinism.
Solidaritatea și responsabilitatea omului față de Creator presupunea în lumea premodernă un act de recunoștință al omului față de un Creator permanent solidar și responsabil față de creația Sa. Un Creator care a îngăduit posibilitatea unei lumi noi prin restaurarea lumii acesteia, răscumpărând și vindecând – prin Întruparea, Jertfa pe cruce, Învierea și Înălțarea Fiului – urmările Păcatului originar.
Odată cu modernitatea însă, solidaritatea și responsabilitatea creației au fost iarăși afectate, împiedicând tot mai mult condițiile vindecării ei. Lumea modernă s-a schimbat nu doar în raport cu lumea creștină premodernă, ci și față de lumea veche necreștină. Lumea modernă nu așteaptă nici lumea nouă vestită de creștinism, nici eterna reîntoarcere din vechile mitologii: se percepe ca un fragment absurd al unui univers indiferent, nelimitat în timp și spațiu. La limită, viziunea modernă despre lume este o viziune despre nimic. Dar pentru că acesta este bine ascuns printre rândurile unei spectaculoase povești despre evoluția permanentă, omul continuă să spere la un deznodământ fericit.
Puțini sunt cei care par să observe ridicolul unei lumi care declară că nu lasă pe nimeni în urmă în timp ce ea însăși este rătăcită, neștiind încotro să meargă. O lume care își refuză relația cu o lume viitoare, care să o împlinească, nu poate decât să se auto-devoreze. Pentru cei mai mulți dintre oamenii de astăzi, nu mai există decât lumea aceasta, o lume limitată, epuizabilă. O lume în care locul creștinilor se reduce mai repede decât se topesc blocurile de gheață pe care rămân blocați uneori urșii polari. Sigur, creștinul ar putea merge pe apă. Dar atunci ar trebui să știe că apa nu este doar o substanță cu anumite proprietăți fizice și cu o formulă chimică precisă; este și un simbol al apei vii.
Un creștin care nu-l vede decât pe Hristos este la fel de creștin ca unul care vede totul în afară de Hristos.
Această succintă recapitulare a stării prezente este utilă atunci când discutăm despre viziunea creștină despre lume. Lumea are propria ei viziune despre sine, opusă cele creștine. Dacă ni se pare că între cele două nu este nicio diferență capitală nu este pentru că ele ar fi asemănătoare, ci pentru că viziunea noastră despre lume nu mai are nimic creștin în ea.
Pentru creștin, realitatea este Hristos. Aceasta nu înseamnă că realitatea se reduce la Hristos, nici că realitatea se identifică cu Hristos și nici că pentru creștin nu există nimic altceva decât Hristos. Un creștin care nu-l vede decât pe Hristos este la fel de creștin ca unul care vede totul în afară de Hristos. Creștinul este cel care vede totul în Hristos. Aceasta înseamnă că pentru creștin realitatea este orientată către Creatorul și Salvatorul ei. Nu creștinul o orientează așa, nu el și-o imaginează așa, ci o găsește, o descoperă în felul acesta. I se arată, iar el o recunoaște.
În mod corespunzător, simțul realității nu este pentru creștin altceva decât capacitatea de a recunoaște prezența lui Hristos în lume, tot așa cum pentru omul secular simțul realității este rezultatul unui efort de respingere și anulare a oricărei urme a prezenței unui Creator, adică a unui Dumnezeu personal. În ciuda acestei opoziții ireductibile dintre cele două atitudini, există din nefericire numeroși creștini care ajung să adopte viziunea necreștină despre lume, expediind cu ușurință chestiunile spirituale către lumea de apoi.
2. Adevărul – cine pe cine măsoară
Deși creștinii par să fie de acord în ce privește adevărurile fundamentale ale creștinismului, ei se deosebesc în funcție de diversele criterii de determinare a adevărului de credință: pentru unii, acest criteriu este Scriptura. Pentru alții, Tradiția. Mi se pare că pe creștini nu-i deranjează faptul că, urmând criterii diferite de recunoaștere a adevărului, ajung să se asemene tot mai mult cu lumea pe măsură ce se deosebesc mai mult între ei. Efectul acesta nu este generat doar de existența dezacordurilor dintre ei, ci mai ales de faptul că au ajuns să uite un principiu fundamental în creștinism: nu omul determină adevărul, ci adevărul îl determină pe om.
Un adevăr care face ordine nu este neapărat un adevăr atrăgător. Dar dacă acesta este singurul adevăr care contează?
Canonul adevărului poate însemna două lucruri: mai întâi, expresia desemnează canonul, criteriul pentru adevăr. Pentru creștini, acesta include Scriptura și Tradiția. În același timp, expresia ar trebui să desemneze condiția pusă de adevăr pentru a putea fi recunoscut și, mai ales, urmat. Un canon al adevărului presupune un adevăr canonic, adică un adevăr care ordonează fără a fi ordonat el însuși din afară.
Un adevăr care face ordine nu este neapărat un adevăr atrăgător. Dar dacă acesta este singurul adevăr care contează?
Potrivit lui Charles Taylor, de pildă, una dintre trăsăturile esențiale ale modernității și post-modernității este caracterul impersonal al adevărului. Pentru modern, adevărul este cu atât mai impersonal, cu cât este mai înalt și este cu atât mai înalt, deci mai convingător, cu cât este mai universal, deci mai abstract (Charles Taylor, A Secular Age, Harvard University Press, 2007, p. 363). Această reprezentare modernă a adevărului și a relației omului cu adevărul introduce o complicație nouă pentru creștini, pentru care adevărul este nu doar Dumnezeu, ci în mod esențial un Dumnezeu personal.
Ideea unui Dumnezeu personal sună în lumea modernă la fel de absurd precum le părea ideea învierii atenienilor care-l ascultau pe Pavel cu două mii de ani în urmă. Și chiar dacă natura personală al lui Dumnezeu este fundamentală pentru creștini, caracterul impersonal al societății contemporane atenuează această conștiință a persoanei. Într-o lume lipsită de temple este absurd să vorbești despre zeul necunoscut. Iar faptul că toată lumea crede că-l cunoaște poate că face sarcina și mai dificilă.
Creștinismul însă, deși admite legătura strânsă dintre adevăr și realitate, se deosebește radical de orice încercare de explicare a adevărului atunci când afirmă că adevărul este o persoană.
Adevărul este reperul indispensabil pentru oricine, indiferent de convingerile sale, religioase ori seculare. De vreme ce adevărul este garanția realității, nimeni nu se poate dispensa de el, nici măcar cei care-l contestă de pe poziții sceptice sau relativiste. Realitatea este certificată de adevăr, iar în această evidență ne întâlnim cu toții, indiferent de convingerile sau pretențiile noastre. În această privință, gândirea religioasă nu diferă în mod esențial de cea seculară.
Gândirea religioasă susține că adevărul religios asigură o realitate mai complexă, mai bogată, o realitate deplină care cuprinde ordinea materială și spirituală, istoria și veșnicia. Fără să conteste direct această teză, gândirea seculară afirmă că adevărul secular este de preferat nu pentru că ar fi mai simplu, ci pentru că este verificabil. Mai precis, din perspectivă seculară, lumea este rezultatul unor procese fizico-chimice verificabile într-un cadru științific corespunzător.
Faptul că universul este strict material nu îl face mai sărac, ori mai puțin spectaculos. De fapt, tabloul secular este chiar mai generos decât am putea crede, de vreme ce nu exclude sentimentul religios, a cărui prezență este explicată, de regulă, în termeni evoluționiști, fie ca o secreție a creierului (oxitocina?), fie printr-o genă, fie printr-un complex de factori istorici de natură socio-culturală.
Adevărul-criteriu îți confirmă că te afli în realitate. Adevărul-persoană îți confirmă că realitatea se află în adevăr.
Dar această deosebire este, pentru miza discuției de față, nesemnificativă. Ambele viziuni acceptă că adevărul este o condiție, este norma realității. Creștinismul însă, deși admite legătura strânsă dintre adevăr și realitate, se deosebește radical de orice încercare de explicare a adevărului atunci când afirmă că adevărul este o persoană. Creștinii nu cred doar că Iisus Hristos este adevărat. Ei cred mai ales că Hristos este Adevărul. În raport cu ceva care este adevărat îți poți exprima acordul sau dezacordul, poți să îi dai sau nu crezare. Dar Adevărul însuși se cere urmat.
Creștinismul nu este verificabil, ci el verifică (în sensul originar al cuvântului, a face adevărată) realitatea. (Presupun că Dostoievski nu voia să deosebească între adevăr și Hristos atunci când declara că între adevăr și Hristos îl alege pe Hristos, ci că voia să deosebească între adevărul verificabil și adevărul care verifică.) Adevărul-criteriu îți confirmă că te afli în realitate. Adevărul-persoană îți confirmă că realitatea se află în adevăr. Adevărul-criteriu face ca societatea să funcționeze și îi permite individului să funcționeze; Adevărul-persoană face ca realitatea să devină personală, ca individul să devină persoană. Face ca totul să fie nou, face ca totul să fie nu doar viu, nu doar ca totul să aibă sens, ci ca acest sens să fie unul personal.
Toate religiile și o mare parte din știința modernă încearcă să descrie un caracter unitar al lumii; peste tot se propune un sens. „Sensul” pare să fie cel mai disputat teritoriu al modernității și puțini sunt cei care nu au încercat să-l descopere „cu adevărat”. Însă „the road not taken”, traseul evitat chiar și de cei mai temerari dintre exploratori, este cel care duce către un sens personal.
Înțelegerea creștină a adevărului presupune relația cu o persoană, nu doar acceptarea unui set de propoziții.
Orice religie pretinde că este adevărată. Ceea ce înseamnă că pentru orice religie adevărul decurge din relația credinciosului cu divinitatea respectivă. Dar în creștinism adevărul nu este consecința relației cu divinitatea; adevărul este divinitatea însăși, iar consecința este libertatea – libertatea nu doar de a afirma adevărul, ci de a-l urma. Pentru creștin, afirmarea adevărului coincide cu urmarea lui. Totodată, spre deosebire de gândirea seculară, creștinismul nu reduce raportarea la adevăr la un act rațional, la o adeziune pur intelectuală, ci face din ea o experiență totală, a întregii ființe – un fapt de viață. Înțelegerea creștină a adevărului presupune relația cu o persoană, nu doar acceptarea unui set de propoziții.
Deși această descriere a creștinismului pare familiară și e de așteptat ca orice creștin să o considere corectă, în practică, creștinii ajung să adopte mai degrabă perspectiva seculară asupra adevărului: în ciuda atașamentului față de adevăr și a importanței acordate vieții sufletești, totuși, consecințele naturii personale a adevărului par să fie ignorate de majoritatea creștinilor de astăzi.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU