Ce devii când pierzi ce-ai fost (I)

De curând creștinismul apusean a intrat în Postul Mare, începând cu Miercurea Cenușii când omul își aduce aminte că țărână este și în țărână se va întoarce. Eu am început să ascult „Simfonia cântecelor de jale” compusă de Henryk Górecki.

Postul Mare este o chemare la reînnoirea devotamentului religios, tocit probabil de o viață prinsă mai degrabă în rutină decât în reflectare asupra calității ei. Postul Mare ne constrânge să ne oprim pentru o vreme și să privim la ceea ce se petrece în lăuntrul nostru. Mai credem că Isus este cine spune că este? Viața noastră mai reflectă această credință? Dincolo de ritual, cele patruzeci de zile ale Postului Mare ne oferă un cadru în care să ne gândim serios la ce reprezintă Isus pentru noi, să ne reînnoim credința din interior spre exterior și să ne reîncepem viața spirituală. Poate într-un mod diferit.

„Simfonia cântecelor de jale” (III Symfonia op. 36, „Symfonia pieśni żałosnych”) este dedicată comemorării victimelor Holocaustului. Combină un cântec de jale din secolul XV, o scurtă rugăciune scrisă pe peretele unei celule Gestapo de către o tânără poloneză și un cântec popular polonez care zugrăvește durerea unei mame pentru fiul ei mort.

Ceea ce mă conduce la întrebarea: care o fi legătura dintre unele și altele?

Scufundat în Postul Mare, credinciosul învață să se abțină de la toate acele lucruri care îi împodobesc eul, să renunțe la strălucire, la belșug, la fițe și figuri – un fel de „hai-să-nu-mai-fiu-atât-de-preocupat-de-mine”. Adică privesc dincolo de mine, primadonă divină ce sunt, și să văd care o fi voia Celui de sus pentru ÎNTREAGA lume.

Scufundat în cele trei mișcări ale „Simfoniei cântecelor triste”, credinciosul meditează, prin mijlocirea suferinzilor, la ororile săvârșite de cei ce s-au infatuat și s-au îndumnezeit singuri – o Marie care își deplânge fiul mort pe cruce, o tânără prizonieră a naziștilor, o mamă disperată a cărui fiu este ucis și de negăsit. În fața dezumanizării, de „Isuse-de-nu-mi-bag-mințile-în-cap-o iau-razna”.

Pentru că tot te întrebai, legătura dintre cele două este pierderea.

Năpârlește și omul spiritual? Care sunt pieile pe care le leapădă?

Evident, nu vreau să pozez într-un personaj ridicol așteptându-mă să crezi că aș fi suferit pierderi comparabile cu moartea unui copil sau chinurile în mâna persecutorilor. Nu mi-am văzut familia târâtă în mormânt, țipând pentru fiecare gură de aer. Nu mi-am văzut demnitatea smulsă împreună cu dinții. Nu am fost dat afară din casă în fundul gol și nici nu mi-am văzut munca de o viață dată pe mâna colectivului. Scriind aceste cuvinte sunt izbit de ridicolul imposturii – proiectez în lumea spirituală pierderea personală ca și când ar fi un act eroic, înălțător.

Dar ceea ce eu am pierdut are de-a face cu un proces al maturizării. Ceea ce urmează este o privire de ansamblu asupra unor experiențe personale în care „pierderea” a devenit o necesitate și o consecință.

Când trec prin tragedii sau pierderi dureroase, mulți creștini sunt consolați de gândul la o însemnătate ascunsă, aproape mistică. Sau anticipează că vor învăța lecții divine, lecții care, la un moment dat, îi vor ajuta pe alții să treacă prim momente similare și dificile. Astfel ceea ce se pierde contribuie la maturizare.

Dar cum rămâne cu acele pierderi pe care le suferim pe măsură ce creștem sau ne maturizăm? Năpârlește și omul spiritual? Care sunt pieile pe care le leapădă?

Călugării benedictini depun trei jurăminte când își încep cu adevărat viața monahală: jurământul statorniciei, ascultării și conversatio morum. Cel din urmă ar fi cel mai bine aproximat prin „convertirea vieții” (deși alte traduceri preferă „curăția viețuirii” sau „fidelitatea continuă pentru viața monahală”). Acesta presupune dedicarea vieții pentru o transformare totală, astfel încât persoana respectivă să devină o ființă nouă. Moarte și înviere, pierdere și dobândire.

Fascinant!

…o deschidere spre ceea ce este nou și surprinzător și neplanificat și spre a-i permite lui Dumnezeu să te conducă înspre ceva asupra căruia tu nu ai control.

Creștinul are parte oricum de promisiunea și speranța unei vieți noi, iar disciplina dedicării pentru a deveni un om nou, reinventat, reformat, reconstruit deschide perspectiva unui nou început indiferent de situație. Această disciplină presupune în primul rând o deschidere spre ceea ce este nou și surprinzător și neplanificat și spre a-i permite lui Dumnezeu să te conducă înspre ceva asupra căruia tu nu ai control.

Aminteam mai sus că în procesul maturizării este imposibil să nu se piardă ceva, pe lângă toate acele lucruri la care omul trebuie să renunțe în momentul în care se dedică unei convertiri continue a vieții. Până în Anul Domnului 2019, am pierdut pe drum, mai mult sau mai puțin subit, trei dintre elementele care de altfel îmi păreau de neconceput să nu-și mai resimtă prezența: intimitatea certitudinilor, apartenența deplină la o comunitate și chemarea radicală.

Prin intimitatea certitudinilor mă refer la siguranța pe care o simt îmbrățișând certitudinea credințelor, convingerilor, doctrinelor și da, a superiorității creștinismului în supa de credințe și religii mondiale. Evident, când spun „creștinism”, mă refer la un anumit tip de creștinism, care are un set specific de practici și care se diferențiază istoric și teologic de cel mai… tradițional. Chestiunea certitudine vs. credință a fost și este discutată și conceptualizată de minți și inimi mult mai pregătite decât mine, motiv pentru care am ales să mă refer la acest element în mod specific prin „intimitatea certitudinilor”.

Din momentul în care mi-am croit drum prin comunitatea evanghelică (dintr-o familie ortodoxă, dar fără interese religioase), preocuparea mea cea mai mare a fost să cresc în credință. Asta însemna să învăț cât mai multe lucruri despre Dumnezeu, cum să-mi înfrânez diversele porniri și să mă integrez într-o comunitate de oameni care, după aprecierea mea, erau mult prea apropiați unii de ceilalți. Tot ceea ce mi-am însușit prin învățătura mi-a devenit extrem de intim. Este călduț și confortabil să ai toate (majoritatea?) răspunsurilor, să ai validarea comunității prin crezul comun și validarea celor „din afară” prin împotrivirea și ostilitatea lor. Testul maturității se concretizează în statornicia în fața argumentelor celor care nu credeau ca mine (noi) și centralitatea Scripturii în cuvintele mele.

Ceea ce urmează e un clișeu, nu-i așa? Copilul crește, pleacă de acasă, se pierde printre biblioteci, savurează câte o dezbatere, își zdrobește dinții în argumente dureroase, descoperă că universul este în expansiune, iar imediat după aceea, un mentor îi spune „se vede că te-ai îndepărtat de mine pentru că ți-ai schimbat perspectivele”. Aici este cheia intimității certitudinilor. Nu te îndepărtezi de ceea ce e fix și bătut în cuie pentru că ai fost expus vreunei hermeneutici noi sau că ai citit și alți autori decât cei prescriși sau că ai dat de oameni, chiar necredincioși, mai deștepți și mai smeriți decât tine. Nu… problema e că atunci când de îndepărtezi sau ieși din intimitatea certitudinilor vei da de hermeneutici, autori și oameni cu potențial disruptiv. Iar ceea ce pentru tine reprezintă o pierdere dureroasă, privită dinspre alții, este o renunțare periculoasă – pentru tine și pentru comunitate.

Cu cât este mai radicală comunitatea, cu atât mai radicale sunt chemările indivizilor.

Apartenența deplină la o comunitate este, părerea mea, imposibilă fără o intimitate a certitudinilor. Nu este spațiul potrivit să intru în detalii despre dinamica grupurilor sau a comunităților și elementele social-culturale care le țin împreună, dar o parte importantă a identității unei comunități constă în setul de convingeri pe care le îmbrățișează. În ceea ce privește biserica, indiferent de litera mare sau mică, lucrurile sunt mai clare. Mai nou, fiecare biserică locală are câte o mărturisire de credință la care membrii aderă și este publică. Cei care sunt de acord cu respectivele afirmații pot face parte din comunitate, cine nu… Iar cel mai periculos lucru pe care un membru îl poate face în dreptul său este ca, pierzându-și intimitatea certitudinilor, să pună un semn al întrebării, nu un punct după fraze care încep prin „Noi credem și mărturisim că…”

Nu vorbesc despre excluderea din comunitate sau „punerea deoparte” aici. Mă refer la acele priviri pe care le primești când pui întrebări. Sunt corectările verbale blânde la început când ridici câte o sprânceană ascultând afirmații absolutiste. E vorba despre oamenii care te încondeiază drept scandalagiu și care te privesc cu compătimire. Are de-a face cu comunitatea care ți-a fost cămin și loc de voie bună, dar în care acum ești/te simți doar un musafir. Nici unul dintre noi nu vrea să renunțe de bunăvoie la ceva atât de personal precum comunitatea credincioșilor printre care ai crescut și te-ai format și în care ai dobândit și ai pierdut atât de multe. Pierderea sau înstrăinarea în comunitate nu este subită, dar apartenența deplină rămâne doar o amintire.

Chemarea radicală este un element regăsit în special în comunitățile unde se pune un accent puternic (agresiv?) pe transformarea radicală a societății prin aportul adus de fiecare credincios pe baza chemării sale. Prin chemare înțelegem ceea ce credinciosul percepe că este planul specific al lui Dumnezeu pentru viața sa. Lipsa acestei chemări echivalează cu lipsa unei viziuni specifice pentru a-ți trăi viața în conformitate cu perceptele divine și conduce la o viață risipită și lipsită de utilitate pentru Dumnezeu. Cu cât este mai radicală comunitatea, cu atât mai radicale sunt chemările indivizilor. Chemarea definește individualitatea după cum convingerile definesc comunitatea.

Orice pierdere, subită sau asumată, poate fi un moft dacă nu deschide orizonturile spre o aprofundare a relației cu Dumnezeu

Vezi ce am făcut aici? Universul este în expansiune, dincolo de certitudinile confortabile, există viață în afara comunității, dar ce se întâmplă când viziunea radicală pentru viața ta, cea care te definește și îți aranjează prioritățile, este contestată în afara zidurilor bisericii? Un alt clișeu, nu-i așa? Pleci la drum cu o viziune măreață șlefuită în grupurile de rugăciune, reconfirmată în taberele de tineret și validată de frații mai înțelepți. Dar mai apoi îți dai seama că e măreț să fii tată. Că e măreț să nu fii coleg urâcios în sistemul tolerant promovat de corporația străină în care lucrezi. Că e măreț să fii un fel de Isus anonim pentru care ceea ce face nu e o chemare, ci o viață normală. Dar în punctul ăsta ți-ai pierdut chemarea radicală.

Am început această introspecție ca un exercițiu în Postul Mare – ce am pierdut de-a lungul timpului ca rezultat al determinării de a deveni o persoană nouă. Ceea ce am scris mai sus nu este o chemare la răzvrătire sau la hipster-eală. Nu intenționez niciun minut să încurajez pe cineva să facă pe răzvrătitul, să renunțe la doctrine, să plece din comunitatea în care se află sau arunce la gunoi ceea ce consideră că este viziune pentru viața sa, doar pentru a-l face pe teribilul și pe diferitul. Orice pierdere, subită sau asumată, poate fi un moft dacă nu deschide orizonturile spre o aprofundare a relației cu Dumnezeu, indiferent de cum o definim.

(Photo by Kaique Rocha)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU