Ce devii când pierzi ce-ai fost (II)

-
2
Share:

Ferice de cei ce deconstruiesc căci ei vor găsi compasiune

Într-un episod biblic cunoscut probabil de orice creștin, Isus cel înviat se arată unor ucenici (Ioan 20:19-29). Aceștia erau încuiați într-o cameră, de frică, și Toma lipsea dintre ei. Era probabil ca mine – un creștin ghinionist care lipsea de la întâlnirile cheie ale sfinților și mai pierdea câte un cuvânt important, vreo ungere în lucrare sau împărțirea vreunui dar spiritual sau vreo trezire. Habar n-am…

Dar Evanghelistul se asigură că notează în catalog această absență printr-un verset întreg (Ioan 20:24). Și continuă cu mărturia ucenicilor: „Băi, noi l-am văzut pe Domnul”.

Dar Toma cică, „Bro, nu cred. Vreau să-L văd viu și să-I ating toate plăgile prin care I S-a scurs viața”. (Vezi ce am făcut aici? Vreau să-L văd viu și să-I văd rănile care L-au condus la moarte și în ciuda cărora e viu în fața mea.)

Opt zile mai târziu, Toma se hotărăște să mai treacă pe la biserică. Probabil era frustrat să-i tot audă pe ceilalți că Domnul este viu și că L-au văzut și că au fost trimiși, insuflați cu Duh Sfânt și împuterniciți să ierte păcatele altora. Probabil era frustrat când îi auzea pe ceilalți cântând

Isus cel înviat e astăzi printre noi,
Isus e astăzi printre noi!
Lasă-L să te-atingă:
Și vei fi eliberat.
Lasă-L să te-atingă:
Vei fi binecuvântat.
Mormântul lui Isus și astăzi este gol:
Isus e astăzi printre noi.

Apoi Domnul apare brusc printre ei și după ce țipetele au încetat, scaunele au fost ridicate și semnul crucii a fost făcut, El îi spune lui Toma: „Privește și atinge”. Și Toma zice ceva foarte profund teologic și Isus spune ceva ce va fi folosit împotriva celor ce se îndoiesc, două mii de ani de atunci încolo: „Crezi pentru că ai văzut, dar cei fericiți sunt cei ce cred fără să vadă” și Toma tace.

Toată viața mea am citit acest pasaj ca o ilustrație și un avertisment pentru mine, creștinul de rând: tati, nu-i cool să ceri dovezi empirice pentru a crede. Mai adăugăm aici și trimiterile inspirate de Duhul Sfânt – 2 Corinteni 5:7 și 1 Petru 1:8 – și iaca ne trezim cu pumnu-n gură.

Dar apoi am început să mă îndoiesc de multe lucruri și am început să citesc altfel pasajul.

Puțin context personal, sper să mi se ierte…

Dacă ar fi să mă gândesc la un moment critic care ar putea marca începutul serios al deconstrucției credinței ar fi acela – un cocktail de tensiune teologică, sensibilitate personală și exces de autoritate.

La un moment dat, mă trezesc pe genunchi, după luni întregi în care nu puteam adormi noaptea fără ceva alcool în sânge, îngrozit că Isus nu mă mai vrea, nu mă mai caută, nu mai e interesat de mine, pentru că nu pot fi un creștin bun, pentru că nu pot crede tot, nu pot renunța la tot, nu mă pot investi cu tot ce sunt, nu mai pot și Isuse ajută-mă că mor și mor degeaba și mi-am irosit viața crezând că fac ceva cu Tine și am ajuns să fac din mine ceva ce Tu nu Ți-ai dorit niciodată.

Și am zis că-L caut în post și rugăciune, să îmi ard cărțile (păgâne) și muzica (păgână), să îmi mortific pornirile și să mă supun autorităților spirituale. Voi trăi o viață simplă și intensă, voi trăi preoțește și voi mânca pe pâine Leviticul pentru a înțelege sfințenia și nu voi mai fi un claun pentru că nu poți fi și claun și vestitor al vremurilor din urmă. (Poveste reală asta cu claunul, și nu e stephenkingiană – e versiunea în care ești implicat în lucrarea cu copiii și ești costumat în claun și cineva vine la tine și îți spune că nu poți fi claun și vestitor al vremurilor din urmă pe tipar ioanbotezătorulian.)

Am citit și am studiat și m-am sfințit și am căutat inima lui Isus. Am aflat că fac parte dintr-un număr redus de persoane care înțeleg urgența vremurilor în care trăim și că Isus revine și că nimănui nu-i pasă că vine un Mare Necaz, dar El revine și trebuie să-i ajutăm pe oameni să le pese și că Mireasa trebuie să fie pregătită și mă rugam și plângeam și citeam un articol scris de N.T. Wright cum că răpirea nu e biblică – și totul a luat-o razna.

Dacă ar fi să mă gândesc la un moment critic care ar putea marca începutul serios al deconstrucției credinței ar fi acela – un cocktail de tensiune teologică, sensibilitate personală și exces de autoritate.

Deconstrucția credinței poate începe în varii locuri și din varii motive. Dar ea nu este și distractivă… Și da, e o criză de credință de durată. Și da, e o suferință.

Expresie la modă, iubită și urât deopotrivă, deconstrucția credinței nu e altceva decât demontarea sistemului de credință al unei persoane pentru a fi expus examinării.

Pentru creștini, acest lucru poate însemna o gamă largă de întrebări, de la cele teologice la cele practice. De la îndoiala cu privire la ineranța Bibliei, la întrebări legitime despre cultura și tradițiile bisericii lor, aplicarea – sau aplicarea greșită – a Evangheliei și multe altele. Deconstrucția credinței poate începe în varii locuri și din varii motive.

Dar ea nu este și distractivă. Presupune confruntarea cu întrebări dificile și experiențe dureroase pe care un credincios le-a reprimat ani de zile și care au fost întotdeauna acolo, pândind în umbră, forțându-l să se confrunte în cele din urmă cu ele.

Și da, e o criză de credință de durată. Și da, e o suferință.

Hai să vă spun cum citesc eu cuvintele Domnului în episodul cu Toma: în contextul compasiunii (ce progresist din partea mea!), nu al judecății sau al proverbialei jordițe sfinte.

În primul rând, ucenicii ÎL VĂZUSERĂ pe Domnul. Mai empiric de atât nu se poate. A venit printre ei, le-a spus lucruri, le-a dat lucruri și apoi Și-a văzut de drum. Au avut parte de experiența lor personal-colectivă cu Domnul, apoi s-au simțit datori să o spună și celor absenți de la biserică.

Fără a-l idealiza, îmi imaginez că Toma și-a dat ochii peste cap și a spus „băbăiatule, mă leși? Te știu io…

  • Petru, cu exagerările și cu să-te-ferească-dumnezeu-doamne-le tale;
  • Iacov și Ioan, cu focul vostru din ceruri și bătaia pe locurile fruntașe la masă;
  • Matei, cu obișnuința de a exagera cifrele și împrejurările;

Ce vreau să spun e că Toma nu a crezut mărturia lor. Și poate că ultimii trei ani petrecuți în aceeași clică l-au învățat vreo două-trei lucruri despre natura umană. În orice caz, știa că nimeni nu a trecut proba fidelității până la moarte față de învățător. Dar să nu divaghez și să speculez prea mult. Cert e că dacă ei L-au văzut pe Domnul și au crezut și au dat vestea mai departe, și el, Toma, va face la fel. Dar își păstrează îndoiala până când dovada lui trece dincolo de spusele celorlalți zece predicatori. Apoi i se arată Domnul, Îl vede și el (ca ceilalți, cu opt zile în urmă) și aude de la Isus ceea ce fiecare dintre noi, aflați pe drumul deconstrucției vrem să auzim: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut”.

Deconstrucția nu a fost blândă cu mine și de multe ori habar nu aveam încotro mă îndrept și dacă mai rămâne ceva la sfârșitul procesului sau dacă se va termina vreodată.

Deconstrucția nu a fost blândă cu mine și de multe ori habar nu aveam încotro mă îndrept și dacă mai rămâne ceva la sfârșitul procesului sau dacă se va termina vreodată. Nu am îmbrățișat-o pentru că era la modă sau pentru că eram supărat pe biserică sau că am vrut să-mi trăiesc viața în păcat. Tensiunile teologice și comunitatea religioasă în care mă aflam au mediat punerea sub semnul întrebării a unor învățături și practici și fidelități, iar elanul m-a condus chiar mai departe decât am crezut sau dorit. Dar acesta e subiectul unui alt text.

Ca Toma în cele opt zile însă, am trăit cu îndoielile și durerile mele, simțind o oarecare trădare și o oarecare dezrădăcinare și o oarecare îndepărtare și o oarecare legătură totuși cu trecutul pentru că nu prea puteam să-i dau drumul și nu aveam încă motive să spun că Dumnezeu e mort pentru mine. Dar nici că ar fi foarte viu. În zilele alea aș fi vrut să pot crede din nou toate lucrurile, ca înainte, chiar dacă unele îmi dădeau cu rest. În era pre-deconstrucției eram mai binecuvântat, crezând pur și simplu.

Aici citesc compasiunea din cuvintele lui Isus – deconstrucția și îndoiala sunt dureroase pentru cei care au crezut la un moment dat. Fără a ne victimiza prea mult, deseori ne-am confruntat cu sprâncene ridicate când vine vorba despre exprimarea îndoielilor. Știm că doctrinele creștine nu pot fi puse sub semnul întrebării și știm că practica bisericească nu e perfectă și știm că slujitorii o mai dau în bară, dar când spunem ceva despre asta suntem întâmpinați cu clișee menite să ne reducă la tăcere (Robert Jay Lifton a scris în 1961 o carte interesantă în care abordează și acest subiect: clișeele pe care le folosim pentru a opri un argument și pentru a descuraja gândirea critică, Thought Reform and the Psychology of Totalism): „nu există biserică perfectă”, „slujitorii Domnului sunt și ei oameni, dar…”, „Dumnezeu îi iubește pe cei care cred” etc.

El nu i s-a arătat lui Toma să-L plesnească peste botul necredincios, altfel de ce l-ar fi invitat să-l vadă îndeaproape și să-L atingă? Toți cei din acea cameră L-au văzut și crezut.

Așa că Isus spune – într-o cameră în care toți Lau văzut, unii mai devreme, alții mai târziu – „fericiți/binecuvântați/norocoși sunt cei ce nu au văzut și au crezut”. Nu mă simt deloc norocos când mă îndoiesc de spusele altora (mărturii, doctrină, panseuri teologice…) și îi invidiez pe cei care pot accepta mult mai ușor ineranța Bibliei sau vremurile din urmă sau dubla predestinare sau iadul pentru necredincioși. Pe vremea în care nu îmi puneam întrebări eram fericit și împăcat și lucrurile aveau sens. Eram binecuvântat. Apoi m-a pălit deconstrucția și toate lucrurile au luat-o razna.

Așa că, în cuvintele lui Isus, văd compasiunea experienței umane. El nu i s-a arătat lui Toma să-L plesnească peste botul necredincios, altfel de ce l-ar fi invitat să-l vadă îndeaproape și să-L atingă? Toți cei din acea cameră L-au văzut și crezut. Iar dacă Toma nu le-a crezut mărturia, iaca, Isus îi dă una mai bună. Apoi îi recunoaște suferința îndoielii.

Când am avut suficient curaj să spun că mă îndoiesc de anumite aspecte ale creștinismului, primul sfat primit a fost să mă arunc în brațele lui Isus și să cred cu și mai multă ardoare, refuzând gândurile care ar putea să nască îndoiala în mine. Un clișeu menit să mă reducă la tăcere.

Data viitoare, când avem de-a face cu un om care are îndoieli sau trece printr-o deconstrucție a credinței sau are întrebări valide, oleacă de compasiune nu ne-ar strica. Cei mai mulți dintre ei suferă durerile unei rupturi. Nu sunt sodomiți necurați sau oameni care vor să aducă schisme în biserici.

Dar despre asta vom mai vorbi într-un alt articol.

(Photo by Redd on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

2 comments

Leave a reply