Ce îi lipsește școlii românești

Share:

Așa cum precizează autorul însuși, două teme majore, două mituri străbat cartea Jurnal filosofic, scrisă de Constantin Noica. Aceste idei apar ca două obsesii ce revin mereu de-a lungul micului jurnal, ca două stihii ce îl urmăresc pe autor în permanență. Reluând recent lucrarea filosofului român, am sesizat că atunci când vorbește despre școală pare să atingă câteva corzi sensibile, niște lacune sau inadvertențe atât la dascăli, cât și la concepția despre educație. Pe scurt, pornind de la textul lui Noica, subliniem câteva lipsuri ale școlii românești actuale.

O școală la care să nu se predea nimic, una în care copiii să fie liberi de tirania profesoratului… (C. Noica)

O școală la care să nu se predea nimic, una în care copiii să fie liberi de tirania profesoratului”, acesta era un vis, un gând care măcina mereu mintea filosofului. Am putea adăuga la asta nevoia unei școli care să salveze copiii de mecanismul asimilării forțate a unor informații predate de un cadru didactic care vine mereu să ofere ceva fără să creeze mai întâi interes pentru ceea ce vrea să transmită; de sub tirul răspunsurilor la întrebări care nu sunt ale auditoriului supus travaliului educației; de la sfătoșenia ancestrală, în detrimentul unei reale inițieri transformatoare.

Noica spune că singurul lucru esențial în educație este acela că elevul nu are nimic de primit, că el trebuie lăsat să crească așa cum îi este ființa. Cu alte cuvinte, rolul profesorului este de a fi acolo ca o prezență sporitoare, ca un imbold și o sursă de inspirație pentru ca ființa elevului să devină ceea ce trebuie, să se dezvolte natural, organic. Chiar dacă în spatele acestei viziuni se poate ascunde gândul socratic potrivit căruia ucenicul nu datorează nimic maestrului, că el este doar o ocazie, un instrument prin care elevul descoperă în sine adevărul, nu se poate să nu sesizăm ideea că școala nu este o fabrică, o linie de producție unde la un capăt intră materia primă și la celălalt iese produsul finit.

Ce îi lipsește școlii este tocmai un tip de elasticitate, de intuiție cu privire la faptul că se lucrează cu ființa copilului și unicitatea ei, că în joc este creșterea unei personalități, a unui om.

Ce îi lipsește școlii este tocmai un tip de elasticitate, de intuiție cu privire la faptul că se lucrează cu ființa copilului și unicitatea ei, că în joc este creșterea unei personalități, a unui om. O școală care nu transmite stări de spirit și orientări, ci numai lecții și conținuturi inerte definite după o programă ruptă de realitate, este un spațiu care le ia copiilor vitalitatea și elanul creșterii și riscă să le amputeze spiritul. Este clar că nu se poate fără programă și fără lecții, dar nu se poate reduce totul la o mașinărie nivelatoare care croiește prin tăierea lucrurilor care ies în evidență, a abaterilor de la normă și sistem, a organicității care își dorește un alt soi de creștere.

Când școala invită doar la obediență necondiționată față de programă și sistem, când le ia curajul și elanul schimbării, când nu produce sete de cunoaștere și intuiții pentru profunzime, totul este pierdut. „Ce stupid: stai în cancelarie zece minute, îți compui o mască, intri în sala de curs, ții prelegerea și te întorci. Așa se prăpădesc adevărurile: când nu se mai rostesc la întâmplare”. Câți profesori nu arată exact așa în școlile din România?

Când școala invită doar la obediență necondiționată față de programă și sistem, când le ia curajul și elanul schimbării, când nu produce sete de cunoaștere și intuiții pentru profunzime, totul este pierdut.

„O școală la care profesorul nu învață și el este o absurditate”, subliniază filosoful. Ca sistem, școala a construit o serie de instrumente de evaluare a profesorilor și le cere permanent fie o muncă de formare, fie să producă rezultate care să ateste că ei continuă să învețe. În ciuda acestor cerințe procedurale, școlii îi lipsește această naturalețe a aplecării profesorilor spre învățare. Cei mai mulți dintre ei rămân în tiparele de gândire și în paradigmele formative ale profesorilor lor. Ei sunt animați să muncească pentru a lua toate gradele și a urca cât mai repede în ierarhia sistemului.

Profesorului din școala românească îi lipsesc smerenia și înțelegerea că el este primul elev din școală, că el vine la catedră dispus să învețe, că actul educațional nu este unidirecțional. Câtă vreme se consideră că monopolul științei se află la profesor și că el este zeul școlii, lucrurile cad în secvența statică a unui raport de predare-primire a unor lucruri fără importanță, care nu stimulează, care nu trezesc pasiuni, energii și aspirații. Dacă acestea nu există în lista atributelor profesorului, nu au cum să apară la elev.

O școală la care profesorul nu învață și el este o absurditate. (C. Noica)

De asemenea, când profesorul are lacune în ce privește carisma, prezența sa ca personalitate ce deschide ființa celuilalt, ca reper la care elevul să se conecteze vibrant, ca o realitate dinamică ce invită la creștere, atunci actul educațional este unul anost, fără miză și rezultate semnificative. Frecvent profesorii arată ca niște relicve, mașini ambulante care prestează în urma unor automatisme, clișee care se repetă și exigențe fără nici o acoperire. Școlii românești îi lipsesc dascălii, chiar dacă avem angajați pe posturi didactice; îi lipsesc oamenii de vocație, nu salariații ce își fac treaba bine. „Singura școală valabilă, singura școală creatoare de cultură este aceea în care profesorul însuși trece examene”.

Capacitatea de integrare a realității, spiritul critic, calitatea întrebărilor, deschiderea spre noi orizonturi, dezbaterea sunt tot atâtea caracteristici ale unei școli bune, ale unui profesor bun. Dar la fel de bine, școala trebuie să îi învețe pe copii și despre realismul vieții, despre gestionarea eșecurilor, despre cunoașterea profundă de sine.

Școlii românești îi lipsește această vivacitate, efortul de a produce o învățătură vie, de a transforma elevul într-un atlet, învățarea într-o aventură.

Care este miza școlii? întreabă profesorul Noica. Să îl ajute pe copil să știe sau să gândească? Totul este legat de exactitatea cu care ei reproduc cunoștințele sau capacitatea de a căuta soluții sau de a întrevedea noi întrebări edificatoare? Se spune generic că școala românească nu are o reală conexiune cu practica, că e prea orientată pe teorie și pe acest efort de asimilare și reproducere a cunoștințelor. Am putea adăuga că școala are o problemă de adecvare la realitatea spre care îi trimite pe copii. Miza nu este suma de cunoștințe, ci putința de a înțelege realitatea și de a fi apt de a te plasa în lume conștient de complexitatea ei, de limite și pericole, de forțele ce o animă.

„Pedagogia vrea să tehnicizeze, să reducă la forme și tipare ceva viu”, spune Noica. Școlii românești îi lipsește această vivacitate, efortul de a produce o învățătură vie, de a transforma elevul într-un atlet, învățarea într-o aventură. Sarcina școlii este de a naște pasiunea pentru carte și încrederea în sine că fiecare își poate croi propriul drum în viață, că istoria nu se repetă dacă îi înveți bine lecțiile.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

Photo by Anita Jankovic on Unsplash

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply