„Ceilalți”

3306
1
Distribuie:

După încadrările religioase actuale, eu sunt penticostal. Pe scurt: m-am născut într-o familie de penticostali, am crescut într-o biserică penticostală, am fost botezat într-o biserica penticostală, am studiat într-un institut teologic de orientare penticostală și mi-am început slujirea într-o biserica penticostală. Am avut chiar și un blog – destul de citit în „epoca” respectivă – care se chema „penticostalul”. Într-un cuvânt, am cam toate datele necesare să fiu socotit un penticostal get-beget. Cu toate astea, unii penticostali de-ai mei vă vor spune că nu sunt chiar un penticostal neaoș. Nu demult, un pastor penticostal aflat în vizită în biserica pe care o păstoresc acum – Biserica Evanghelică Română din Geneva – mă avertiza să am grijă „să nu transform biserica în biserică baptistă”. E neprotocolar să oferi astfel de sfaturi și nu dă bine, mai ales când ești musafir. Musafirul meu nu știa ce spune și nici nu avea datele necesare să emită o opinie demnă de luat în seama. Într-un mod de neînțeles pentru mine, de când sunt în Elveția, cu penticostalii mei nu prea am reușit întotdeauna să vorbesc aceeași limbă – se vede treaba că noi, penticostalii, nu prea ne descurcăm fără darul tălmăcirii limbilor – dar am reușit să vorbesc aceeași limbă cu „ceilalți”. Să fi pierdut eu, oare, ceva pe drum? Nu e exclus, dar la fel de bine se poate  să fi câștigat, de fapt, ceva.

Într-un mod de neînțeles pentru mine, de când sunt în Elveția, cu penticostalii mei nu prea am reușit întotdeauna să vorbesc aceeași limbă – se vede treaba că noi, penticostalii, nu prea ne descurcăm fără darul tălmăcirii limbilor…

Dacă îmi analizez bine inima, descopăr că am sărit de mult pârleazul care mă separa de „ceilalți” frați ai mei și am reușit să mă apropii de mulți oameni frumoși, pe care nu i-aș fi cunoscut niciodată dacă aș fi rămas – îmbufnat și țanțoș – în țarcul gândirii mele cultice. Am, la ora actuală, prieteni baptiști și mă bucur pentru asta. Am cunoscut, de asemenea, mulți oameni deosebiți care vin din mediul creștin după evanghelie și m-am apropiat de ei. În momentul de față, slujesc într-o biserică multidenominațională și, de ani de zile, reușim să trăim în pace și unitate. Am, de asemenea, un coleg de muncă adventist și se pare că ne înțelegem destul de bine. Asta înseamnă că nu mai văd diferențele dintre mine și ei? Ba da, le văd. Dar după ce am văzut, de pildă, diferențele care sunt între penticostali, de ce să mă mai cramponez în diferențele care există între mine și „ceilalți”? După ce am văzut conflictul zilnic din inima mea, de ce să întrețin un conflict cu „ceilalți”, care, în cele din urmă, nu îmi va aduce absolut nimic bun? Mă tot gândesc dacă nu cumva creăm conflicte artificiale pentru a masca adevăratul conflict, conflictul cu noi înșine, conflictul cu omul din noi care încă nu seamănă cu Omul Isus Hristos. Nu cumva excluderea celorlalți este modul pervertit prin care încercăm să ne excludem pe noi înșine? Se pare că e mai confortabil să îi „biciuim” pe ceilalți decât sa ne schimbăm pe noi înșine și să devenim ceea ce suntem destinați să devenim: lumini în întuneric și sare pentru pământ.

Mă tot gândesc dacă nu cumva creăm conflicte artificiale pentru a masca adevăratul conflict, conflictul cu noi înșine, conflictul cu omul din noi care încă nu seamănă cu Omul Isus Hristos.

Deja pot anticipa unele reacții vehemente ale celor ce vor sări să îmi citeze zeci de versete despre falsitate, erezie, judecată, corectitudine teologică, relativism, adevăr „adevărat”, ca și cum eu aș fi un ecumenist fără coloană vertebrală , care închide ochii la Adevăr și suferă de insuficiență cognitivă. Reacțiile acestea nu prea mă impresionează si nici nu mă înspăimântă. „Suntem puternici numai în măsura în care, pentru binele nostru și pentru binele altora, arătăm către adevărul care ne stăpânește pe noi, dar pe care noi nu îl stăpânim”[1] –  spunea teologul luteran Paul Tillich. Apropierea de Dumnezeu – vreau să cred asta – ne eliberează de povara de a „stăpâni” Adevărul, de a controla și de a defini limitele realității, de a gândi în termeni fundamentaliști și militanți. Excluzându-i pe toți „ceilalți” și înălțându-ne pe noi înșine pe tronul deșteptului absolut, nu facem altceva decât să lezăm Adevărul și să îl încorsetăm în autosuficiența inimii noastre arogante. O asemenea grosolănie nu poate fi apreciată de Dumnezeu.

Să vă povestesc, pe scurt, ce s-a întâmplat cu mine și cum am căpătat deschiderea spre dialog cu cei cu care nu sunt – teologic vorbind – pe aceeași lungime de undă. Adică, vă voi spune cum am devenit cu adevărat conștient de existența „celorlalți” și cum au devenit ei parte din viața mea.

Totul a început în anii ’90. În ciuda rigidității doctrinare în care am crescut, ca tineri am reușit să ne detașăm cumva de gândirea sectară – acea gândire separatistă, refractară și disprețuitoare, bazată pe judecată și infatuare – și să ne dăm seama că există creștinism și dincolo de gardurile noastre. Auzisem în repetate rânduri că „ceilalți” nu vor avea parte de Răpire și că toți cei ce nu sunt „botezați cu Duhul Sfânt” vor intra în Necazul cel Mare. Nu se afirma pe față că „nu vor fi mântuiți”, dar ni se sugera că mântuirea „celorlalți” va fi mai dificilă și cu mari riscuri, pe când a noastră, a penticostalilor, va fi sigură. Garanția era oferită de experiența supranaturală a Duhului în inimile noastre.

Exista un apetit insațiabil după mesaje profetice, după vedenii și după cuvinte de descoperire. În lipsa acestora, slujbele erau considerate «fără har».

Am în vedere aici trei fenomene la care bisericile penticostale se raportau la unison. În primul rând e vorba de vorbirea în alte limbi, ca semn distinctiv al „botezului cu Duhul Sfânt”. În vremea aceea, nu se concepea ca cineva să fie botezat cu Duhul Sfânt fără să vorbească în alte limbi. Apoi, am în vedere manifestarea darurilor profetice și de descoperire în cadrul slujbelor bisericii. Exista un apetit insațiabil după mesaje profetice, după vedenii și după cuvinte de descoperire. În lipsa acestora, slujbele erau considerate „fără har”, iar noi mergeam acasă dezamăgiți și ne autoevaluam pentru a descoperi „de ce nu ne-a vorbit Domnul”. Iar în al treilea rând, am în vedere manifestarea darurilor de vindecare. Mărturiile celor ce afirmau că au fost vindecați, că au trăit pe propria piele o minune, că Domnul le-a răspuns „pe loc” la rugăciuni și i-a izbăvit din nu știu ce necaz, erau confirmări ale autenticității noastre și erau foarte prețuite. Noi avem Duhul, căci la noi sunt botezuri cu Duhul Sfânt, descoperiri profetice, semne și minuni, pe când „ceilalți” nu îl au. O astfel de mentalitate exclusivistă – vrei, nu vrei – te marchează. Iar eu, mărturisesc, am fost marcat de aceste idei și eram convins că noi, penticostalii, vom fi primii pe care Domnul îi va lua la cer. Cât despre „ceilalți”, Dumnezeu cu mila!

În perioada aceea, mergeam uneori, miercurea seara, pe la frații creștini după evanghelie – care se adunau într-o cameră dintr-un bloc de nefamiliști – la programul lor de tineret. Mergeam, spuneam noi, pentru „schimb de experiență”, însă fără să îi informăm pe “bătrânii” bisericii noastre. Într-o astfel de miercuri seară, la programul de tineret al fraților creștini după evanghelie, am trăit o experiență care m-a determinat să îmi schimb radical raportarea la „ceilalți”. În seara cu pricina, au avut invitați un grup de tineri din Austria. Nu sunt sigur, dar cred că erau din Linz. La timpul de rugăciune – creștinii după evanghelie, așa cum știți, se roagă individual, unul după altul – Dumnezeu s-a coborât într-o cameră dintr-un bloc de nefamiliști pentru a ne face o vizită. În momentul în care tinerii din Austria au început să se roage, s-a coborât peste noi o prezență supranaturală – nu o pot explica altfel – care ne-a copleșit inima și a umplut camera de o mireasmă duhovnicească uluitoare. Rugăciunile lor erau ca un foc care a început să cuprindă și să mistuie viețile celor prezenți. Oamenii au început – inexplicabil pentru mine – să plângă, să însoțească rugăciunile lor cu „Amin”, „Aleluia” și alte cuvinte de laudă. Din spatele încăperii, deschizând din când în când ochii, încercam să mă conving că ceea ce experimentam era real și nu un vis. În fața mea era un tânăr de la creștini după evanghelie care plângea în hohote sub cercetarea intensă a Duhului. Minute în șir am fost lovit de valurile Duhului, așa cum valurile mării lovesc țărmul stâncos. Într-un mod paradoxal, mă aflam într-o adunare a fraților creștini după evanghelie, dar trăiam o experiență autentică a umplerii cu Duhul Sfânt.

…eram convins că noi, penticostalii, vom fi primii pe care Domnul îi va lua la cer. Cât despre «ceilalți», Dumnezeu cu mila!

În seara aceea, Dumnezeu mi-a arătat că Duhul se revarsă cum vrea El și când vrea El și că nicio organizație religioasă nu poate fi proprietara Duhului Sfânt. Șablonarea Duhului nu este posibilă. Duhul se manifestă într-o libertate deplină, fără să țină cont de hotarele doctrinare prin care încercăm să delimităm ceea ce nu poate fi niciodată sistematizat. Cu riscul de a fi acuzat de misticism, trebuie să afirm că limitările pe care noi i le impunem Duhului sunt o dovadă de îndoctrinare prin care încercăm să ne exercităm controlul asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Bineînțeles că Duhul nu se manifestă haotic, contrazicându-și propria revelație, pe care Sfintele Scripturi o conțin, dar nici nu ne cere nouă acordul să se reverse ca un torent de apă vie peste cine dorește El. Cu toate că nu auzisem nicio vorbire în limbi în seară respectivă, sau vreun cuvânt profetic, prezența Duhului a fost atât de reală încât, după aproape 30 de ani, încă pot vizualiza acea experiență. Deși unii frați de-ai mei au continuat să predice că „ceilalți” nu vor avea parte de Răpire, eu nu îi mai credeam. Cuvintele lor nu mai reușeau să mă întemnițeze. Eram prea tânăr să abordez critic și teologic mesajul care mi se predica, dar avusesem o experiență care mi-a devenit un fel de scut al gândirii și al raportării la „ceilalți”.  Nu mai puteam nega că Duhul se revarsă și peste „ceilalți” frați ai mei. Vreo doi ani mai târziu, am început să studiez la facultatea de teologie și am avut ocazia să îmi încadrez teologic experiența. M-am detașat, astfel, de multe cârlige doctrinare care mă țineau rob ideologiilor fundamentaliste. Oare asta mă face mai puțin penticostal?

Unul dintre lucrurile specifice mișcărilor evanghelice – dar bănuiesc că fenomenul este specific tuturor mișcărilor religioase – este spiritul autosuficienței.

Unul dintre lucrurile specifice mișcărilor evanghelice – dar bănuiesc că fenomenul este specific tuturor mișcărilor religioase – este spiritul autosuficienței. Acest spirit de superioritate și infatuare ne va conduce – inevitabil – la îndoctrinare ideologică și la dispreț față de „ceilalți”. Îndoctrinarea poate fi pasivă, dar și foarte agresivă, un fel de spirit cotropitor care pârjolește totul în cale. Bineînțeles că noi nu vom recunoaște deschis lucrul acesta. Însă cum vom putea justifica ce caută sabia în mâna iubirii și ghilotina în biserica sfinților? Vom pendula – cu evlavie și iscusință – între diferite atitudini care ne vor oferi un oarecare confort psihologic și o vom face cu o lejeritate îngrijorătoare. De pildă, dacă suntem prea puțini la număr și prea neînsemnați, vom adopta atitudinea victimei, a martirului, a celor disprețuiți, dar aleși și scumpi înaintea Domnului. Pe de cealaltă parte, dacă suntem numeroși și am devenit, să spunem, o „mega – biserică”, vom proclama biruința sistemului însușit și vom face din prosperitatea materială un vârf de lance a  ideologiei noastre. Succesul numeric va fi prezentat drept o confirmare a poziției privilegiate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla, noi ne vom fi nouă înșine suficienți.

Îmi dau seama, după ani de zile de slujire, că este foarte greu să eliberezi un sistem religios de spiritul autosuficienței, pentru că natura cameleonică a sistemelor religioase are capacitatea de a se adapta la orice situație. Putem fi și victime și eroi, simultan sau alternativ. Putem fi orice vrem și putem exclude pe oricine dorim, dacă scopul nostru este să protejăm sistemul religios care ne-a pătruns până la oase. Însă această eliberare de autosuficiență este necesară și nu cred că ea poate avea loc dacă nu ne însușim un spirit critic vis a vis de noi înșine și o atitudine de deschidere, plină de respect și iubire, față de “ceilalți”.

Putem fi orice vrem și putem exclude pe oricine dorim, dacă scopul nostru este să protejăm sistemul religios care ne-a pătruns până la oase.

De-a lungul anilor, m-am antrenat și mi-am impus să nu citesc doar teologie „de-a noastră”. Mi-am dat seama că mă voi plafona și voi regresa dacă mă înconjor doar de idei care îmi sunt confortabile și care nu îmi mai provoacă gândirea critică. Selectivitatea teologică – în sensul refuzului perspectivelor care ne contrazic – este destul de întâlnită în mediul din care vin. Chiar dacă lucrurile nu mai sunt ca acum 30 de ani – slavă Domnului! – am fost educat într-un sistem care îți sugera să nu citești orice, căci poți fi clătinat în credință și îți vei expune mintea unor influențe nefaste. Noi am tot criticat cenzura comunistă, dar nu prea am criticat, ci am practicat cenzura evanghelică. Ea a existat cu adevărat și, din câte observ la ora actuală, din păcate, încă mai există. Cu toate astea, am început să citesc o diversitate de teologi care nu doar că erau din afara mediului penticostal, dar unii dintre ei erau dintr-un mediu pe care noi îl condamnam și îl înfieram. L-am savurat pe Paul Evdokinov, care mi-a schimbat perspectiva asupra gândirii teologice. Nicolaie Steinhardt mi-a intrat la suflet și a reușit să mă scoată din găoacea în care stăteam chircit, arătându-mi nuanțe de gândire și viață duhovnicească pe care nu le-am întâlnit în mediul meu. Luteranul Dietrich Bonhoeffer mi-a arătat seriozitatea vieții de ucenic al lui Hristos și mi-am dorit cu ardoare să fiu ceea ce vrea Dumnezeu să fiu. Prezbiterianul Francis Schaeffer m-a învățat să iubesc și să caut Adevărul. Paul Tillich, un teolog luteran destul de controversat, mi-a arătat că îmi pot exprima fără teamă îndoielile și frământările; că temeliile lumii acesteia se clatină, dar Dumnezeu rămâne de neclătinat. O perioada l-am citit pe Iosif Țon și am ascultat cu nesaț – în special după Revoluție – predicile pastorului baptist Paul Negruț. Am citit, de asemenea, cărți carismatice și am ascultat predicatori carismatici foarte celebri – tare simpatic mi-a fost, într-o vreme, T.D. Jackes – dar am fost captivat și de pastori anti-carismatici, cum e, de pildă, Voddie Baucham sau John F. MacArthur. L-am citit cu atenție și interes pe calvinistul John Piper, dar și pe John Stott, Andrei Pleșu sau pe Beniamin Fărăgău. Iar între aceste lecturi mă delectam, la desert, cu scrieri de-ale puritanilor și de-ale misticilor ortodocși. Ce impact a avut asupra mea Ioan Scărarul! Dar ce impact au avut asupra mea John Bunyan, Thomas a Kempis, Charles Spurgeon, Leonard Ravenhill, Watchman Nee, A.W. Tozer sau C.S Lewis! Și ce diferența între ei, nu-i așa?

Noi am tot criticat cenzura comunistă, dar nu prea am criticat, ci am practicat cenzura evanghelică. Ea a existat cu adevărat și, din câte observ la ora actuală, din păcate, încă mai există.

Nu sunt neapărat de acord cu tot ce au spus cei amintiți mai sus, dar ideile lor m-au făcut să renunț la pretenția de superioritate a teologiei mele. Există o bogăție teologică de neimaginat în creștinism, iar ea nu poate fi descoperită decât dacă este explorată. Până nu vom ieși din zona noastră de siguranță și până nu vom străbate jungla deasă care a crescut între noi și „ceilalți”, nu vom descoperi frumusețile lumii creștine. Da, sunt penticostal, dar mă aflu într-o misiune de explorare a adevărurilor revelate. Această călătorie mă poartă în zone de o frumusețe inimaginabilă. Am înțeles – și încă mă lupt să înțeleg – că eu nu pot „poseda” Adevărul și că nu îl pot controla pe Dumnezeu. Nu relativizez Adevărul, nu afirm că toți au Adevărul, sau că toate religiile și ideile religioase duc la Dumnezeu. Dar nici nu mă mai bat cu pumnul în piept că „eu sunt cel mai aproape de Adevăr”. De ce să îi disprețuiesc pe „ceilalți” când i-aș putea cunoaște, când aș putea să mă îmbogățesc apropiindu-mă de ei?  Prin „ceilalți” Dumnezeu îmi poate vorbi, mă poate atinge, mă poate transforma. În adâncul inimii mele am rămas penticostal, dar mi s-a deschis un orizont unde părerile teologice și opțiunile doctrinare nu mai reprezintă un impediment în cunoașterea celorlalți, ci o invitație. Noi suntem mai mult decât doctrinele noastre, iar Dumnezeu, cu siguranță, este mult mai mare decât teologia noastră. Ce ne împiedică să ne apropiem unii de alții?

Trupul lui Hristos poartă cu greu rănile produse de bicele «adevărurilor» noastre.

Așa cum va spuneam, la ora actuală păstoresc o biserică unde penticostalii, baptiștii și creștinii după evanghelie au găsit o limba comună. Cu câteva excepții, oamenii de aici au reușit să privească dincolo de etichetele religioase și să formeze o comunitate focalizată pe Cuvânt și pe dragostea frățească. Nu le-am impus celorlalți sistemul meu de credințe, cu toate că îmi afirm credințele – după soția mea, uneori prea pasional – ori de câte ori am ocazia. În timp, am constatat că și cei care – pe ici pe colo – au tot căutat să impună anumite încredințări fundamentaliste s-au mai domolit. Unii, nereușind să își manifeste autosuficiența sectară, s-au detașat de comunitatea noastră, pentru că noi respingem spiritul de îndoctrinare și nu tolerăm agresivitatea teologică. Mă interesează ce crede cineva, mă preocupă ideile pe care le enunță, dar sunt și mai interesat de cum funcționează în practică aceste idei, de a fi-ul persoanei. Sunt atras de oamenii care sunt creștini, nu doar de cei care au doctrine și idei cu care sunt – cel puțin teoretic – de acord. Mă întreb dacă nu cumva, punând un accent prea mare pe ideologiile noastre, am ajuns să neglijăm „omul ascuns al inimii” din noi și din ceilalți.

Trupul lui Hristos poartă cu greu rănile produse de bicele „adevărurilor” noastre. Dar ce adevăr este acela care ne înrăiește, care ni-l ascunde pe „celălalt”, care ne transformă în călăi nemiloși ai fraților lui Hristos? Ce adevăr este acela care nu ne conduce la iubire? Prin natura sa, Adevărul este viață, iar viața este lumină din lumină, iubire din iubire și har eliberator. D.A. Carson spunea că „lucrul de care avem cea mai mare nevoie în creștinătatea occidentală este o cunoaștere profundă a lui Dumnezeu” [2]. Fără această cunoaștere profundă vom rămâne, până la adânci bătrâneți, niște prunci. Oscilând între jucăriile teologice și biberoanele noastre doctrinare, vom fi incapabili să discernem binele de rău, adevărul de minciună și chiar viața de moarte. Îi vom exclude pe toți „ceilalți” și ne vom construi o lume imaginară în care noi vom domni tiranic, iar „ceilalți” se vor supune umili.  Mă tem că separatismul care există între noi este un semn mai mult decât evident că încă nu îl cunoaștem profund pe Dumnezeu. Nu este Dumnezeu și în „ceilalți”? A fost împărțit Hristos și El este doar al meu? Am reușit, oare, să închidem Infinitul în propria cutie craniană? Oare ce pretenții exclusiviste poate emite o biată inimă păcătoasă?

Către „ceilalți” nu putem ajunge decât prin Hristos. Isus Hristos s-a rugat lui Dumnezeu: „ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17: 21). Să îl cunoaștem, așadar, pe Hristos și vom ajunge să îi cunoaștem și pe „ceilalți”. În felul acesta, vom oferi har unei lumi invadate de prea mult întuneric, suferință și moarte.

(Fotografie din arhiva autorului)

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

Note:

[1] Paul Tillich, Cutremurarea temeliilor, București, Herald, 2007, pag. 139.

[2] D.A. Carson, Chemarea la reformare spirituală, Oradea, Făclia, 2006,  pag. 18.

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

1 comentariu

Lasa un comentariu