Cel mai mare seducător

12 November 2020

• câteva observații despre cartea Isus al meu, de Gabriel Liiceanu •

Încă de la început doresc să fac două precizări scurte: (1) articolul meu nu este o recenzie făcută cărții Isus al meu. Au făcut-o alții. Îi amintesc doar pe domnul Mihail Neamțu, cu o analiză aprigă și detaliată, dar și pe episcopul greco-catolic Mihai Frățilă, în Dilema Veche. (2) Articolul de față este o reacție personală, cu tot ce implică asta: subiectivitate, emoționalism, selectivism, limitare personală și așa mai departe. O lectură iți permite (nu-i așa?) să citești și printre rânduri și să vezi anumite lucruri prin lentilele propriei inimi. Nu întotdeauna ceilalți vor fi de acord cu modul tău de a percepe lucrurile pe care le citești, însă – așa cred – aceasta e frumusețea citirii unei cărți: ne permite să vedem lucrurile și din perspectiva noastră proprie, nu doar din perspectiva autorului. Am scris rândurile de mai jos din perspectiva unui credincios evanghelic practicant (îl iubesc pe Isus Hristos și mă străduiesc – prin har – să îl slujesc); „fundamentalist” când vine vorba de Adevăr (cred că TOATĂ Scriptura este inspirată de Dumnezeu); pastor sufletesc (am responsabilitatea să strig când văd un potențial pericol); dar și din perspectiva unui simpatizant al domnului Liiceanu dezamăgit că a încercat – cum spunea cineva într-o altă recenzie – să îl „privatizeze” pe Isus. Drept urmare, îmi asum în întregime ideile din acest articol.

Uneori ai impresia că domnul Liiceanu iți descrie propriile gânduri și frământări interioare cu privire la religia creștină, ceea ce te nedumerește și mai mult.

Cartea Isus al meu este scrisă într-un mod seducător. Te prinde și te înfășoară, ca într-o pânză de păianjen, din care ai vrea să scapi cât mai repede. De la primele pagini iți provoacă o puternică zbatere interioară, o avalanșă de sentimente contradictorii și te poartă de la repulsie la fascinație cu o ușurință greu de explicat. Ai impresia, pe alocuri, că e scrisă de cel puțin două persoane diferite. Cartea te răscolește, te intrigă și chiar te buimăcește. Cu toate astea, nu te poți opri din citit pentru că multe observații pe care domnul Liiceanu le face sunt valide, au sens și rezonezi puternic cu ele. Uneori ai impresia că domnul Liiceanu iți descrie propriile gânduri și frământări interioare cu privire la religia creștină, ceea ce te nedumerește și mai mult.

Observațiile pe care le face asupra „creștinismului instituționalizat” și a clerului decăzut nu pot fi trecute cu vederea. Nu e ușor să guști din dezamăgirea altora – mai ales când persoana e din afara sistemului tău de credințe – însă avem nevoie de o părere avizată, sinceră și directă. Trebuie să aflăm cum ne văd oamenii – cine zic oamenii că suntem noi? – chiar dacă părerea lor s-ar putea să ne deranjeze. Purtăm cu noi o moștenire creștină presărată cu prea multă violență, intoleranță și ură față de semeni. Întrebările pe care le ridică domnul Gabriel Liiceanu sunt justificate: „Cum a fost cu putință ca o religie a iubirii să acumuleze de-a lungul istoriei ei un capital inepuizabil de habotnicie și ură? Cum a fost cu putință ca o credință născută sub semnul universalist al seamănului să ajungă la percepția celuilalt ca altul care trebuie ucis?” (pag. 164 – 165)

Nu ne preocupă și pe noi discrepanța majoră dintre teoria mesajului creștin și materializarea practică – prea puțin prezentă – a mesajului evanghelic? Nu ne dorim noi ca învățătura lui Hristos să fie aplicată și întrupată în viața fiecărui credincios?

Chiar așa, cum a fost posibil? Nu ne preocupă și pe noi discrepanța majoră dintre teoria mesajului creștin și materializarea practică – prea puțin prezentă – a mesajului evanghelic? Nu ne dorim noi ca învățătura lui Hristos să fie aplicată și întrupată în viața fiecărui credincios? „Unde sunt urmașii lui Hristos? Vreau să îi văd cum pun în practică învățăturile Mântuitorului lor!” Acesta pare să fie strigătul domnului Liiceanu. Însă, în ciuda unor afirmații demne de analizat, nu se cade să generalizăm. Păcatul generalizării este prezent pe multe pagini în cartea domnului Liiceanu. Au fost, sunt și vor fi întotdeauna oameni care vor pune în practică mesajul lui Hristos. Istoria bisericii este presărată cu astfel de mărturii demne de remarcat și de celebrat. De ce nu le amintește domnul Gabriel Liiceanu, cum remarca și Lucian Bălănescu în articolul lui despre Isus al meu? A reduce istoria bisericii doar la cazurile înfiorătoare de violență și abuz de putere înseamnă să pervertești realitatea. Forțând astfel (intențional și discreționar) un argument, îl vei determina să își piardă validitatea. Din anumite motive, domnul Liiceanu refuză să vorbească despre partea luminoasă a Bisericii (sunt prea puține excepțiile când o face) și ne ține captivi într-o revărsare de torente verbale împotriva părții întunecate a Bisericii.

În Isus al meu, domnul Liiceanu își justifică foarte frumos – și nu chiar fără efort – propriile frustrări legate de credința creștină, așa cum o percepe el. Am avut impresia, uneori, că în fața mea lucrează un pictor care încearcă să surprindă un câmp de luptă plin de morți, dar pe care să îl surprindă frumos (frumusețea tragediei?), evidențiind detaliile sumbre ale personajelor defuncte. Pot înțelege repulsia pe care o are față de creștinismul instituționalizat, care a devenit – probabil – prea fastuos, prea vicios, prea lipsit de milă și iubire. Din această cauză, domnul Liiceanu încearcă cumva să îl separe pe Isus de Biserica Sa, de Trupul Său spiritual, de mulțimea celor lesne crezători în basm și miraculos. Însă, încercând să facă asta, ne prezintă un cu totul alt Isus. Isus pe care îl descrie domnul Liiceanu nu este Isus al meu, de exemplu. Nu pot să nu mă întreb: de ce – chiar dacă își afirmă public admirația față de Isus – îl descrie într-un fel care mă intrigă? De ce se folosește de Biblie ca să ne descrie un Isus care, din punctul meu de vedere, nu prea e deloc… biblic? Și când afirm așa ceva, mă refer la cel puțin trei chestiuni concrete – dar ele sunt mai multe – asupra cărora vă invit să reflectați.

A reduce istoria bisericii doar la cazurile înfiorătoare de violență și abuz de putere înseamnă să pervertești realitatea.

În primul rând, consider nepotrivită afirmația că „Isus este cel mai mare seducător din istoria omenirii” (pag. 70). A-i atribui un asemenea adjectiv lui Isus nu este lucrul cel mai elegant, indiferent de cum îți justifici opțiunea. În zilele noastre, cultura care domină mass-media și cinematografia a încetățenit o percepție preponderent negativă pentru acest termen. Explicația etimologică pe care autorul ne-o prezintă – la origine „seductio” era neutru și însemna „a duce în alt loc” – este, într-adevăr, interesantă.. Dar nu se poate face abstracție cu totul de sensul pe care cuvântul a ajuns să-l poarte în prezent. Și chiar dacă acceptăm propunerea nerealistă de a revizui termenul, lucrurile rămân în continuare confuze și contrariante.

Sunt situații în carte când domnul Liiceanu folosește verbul „a seduce” exact așa cum e perceput în mod obișnuit în zilele noastre – adică în sens preponderent negativ și în cheie romantică – atunci când spune „…putem înșela, induce în eroare, seduce, putem fi escroci, duplicitari și ipocriți. Putem purta masca, lăsând impresia că suntem altceva decât suntem.” (pag. 118) Iar dacă ați citit cu atenție și detașare cartea, tocmai asta spune domnul Liiceanu despre Isus, că a pretins a fi ceea ce nu era în realitate și i-a convins pe oameni că este ceea ce pretindea că este. Iar dacă asta nu este esența seducerii și a manipulării, atunci care să fie? Ba mai mult, după explicația etimologică, autorul revine la Scriptură și punctează foarte bine că diavolul tocmai asta este (s-ar putea să forțez puțin, dar nu pot trece peste impresia aceasta) un seducător și că mijloacele lui de operare sunt „prin exapate, seductio, înșelătorie, prin fake news” (pag. 178). Ne spune, de asemenea, că antichristul „este cel care folosind șiretlicul (exapate, seductio) [sic!] poate oricând să se dea drept Dumnezeu…” (pag. 178) Așadar, seducătorul e un șiret, un înșelător, un manipulator. Nu pot să nu remarc această nefericită ambiguitate a adjectivului „seducător”, folosit atât pentru Isus, cât și pentru diavol. Dar și sugestia, pe care o consider la fel de nefericită, că atât Isus cât și diavolul „pretind” a fi ceea ce nu sunt în realitate. Domnul Liiceanu afirmă cât se poate de clar – și e un aspect pe care îl subliniez insistent – că Isus doar pretindea că este Dumnezeu, fără să fie și ajunge să îi convingă pe oameni, prin seducție, de lucrul acesta. Îmi este greu să accept că Isus se folosește de aceleași stratageme seducătoare ca și Anticrist.

Nu pot să nu remarc această nefericită ambiguitate a adjectivului «seducător», folosit atât pentru Isus, cât și pentru diavol. Dar și sugestia, pe care o consider la fel de nefericită, că atât Isus cât și diavolul «pretind» a fi ceea ce nu sunt în realitate.

În al doilea rând, am impresia că domnul Liiceanu îl caricaturizează pe Isus atunci când vorbește despre aspectul lui fizic. Nu am argumente ferme – de tip „negru pe alb” – ca să contrazic observațiile pe care le face asupra aspectului fizic al lui Isus. De ce am reacționat, totuși, cu iritare la ceea ce eu consider că reprezintă o caricaturizare a imaginii lui Hristos? Pentru că atribuirea de adjective negative – de exemplu „urât” – unui erou adulat de miliarde de oameni s-ar putea să nu fie chiar la voia întâmplării. Domnul Liiceanu afirmă că Isus a fost un „pitic tuciuriu” (p. 115) care ar fi avut cam 1,60 m și vreo 50 kg. Observațiile lui se bazează pe un studiu (am văzut și eu documentarul respectiv cu mai mulți ani în urmă) făcut pe trei (!) cranii semite din Israelul secolului I și pe paralelismul pe care îl face între Isus și Socrate, care era urât la chip, dar frumos în interior. Domnul Liiceanu susține că nu era necesar ca Isus să fie frumos la chip pentru a fi frumos în interior și chiar postulează teoria că e necesar un contrast major între cele două feluri de frumusețe. Adică, pentru a fi frumos în interior trebuie neapărat să fii urât la exterior. Textul pe care îl citează, din Isaia 53, unde Isus e descris ca neavând „frumusețe”, nu este suficient pentru a justifica descrierea pe care o face. Textul profetic e în contextul suferinței lui Isus, a Robului care suferă, care e batjocorit și torturat. Rolul lui nu e să descrie chipul fizic al Omului Isus, ci să descrie suferințele Robului care e torturat, într-un mod inimaginabil, în locul oamenilor.

Sunt de acord că Biblia nu ne oferă o descriere fizică a lui Isus. Dar de unde nevoia de a-l descrie pe Isus ca fiind un „pitic tuciuriu” în lipsa unor dovezi certe? Este doar o bănuială – nu îi fac un proces de intenție domnului Liiceanu aici – dar strategia are iz de caricatură. Într-o caricatură, personajul înfățișat este dezbrăcat de orice posibilă solemnitate și devine ceea ce vrei tu să devină. Caricatura smulge persoana din Real, din Autentic și o aduce în derizoriul desenatorului comic, mai ales pentru că se folosește de imaginea reală a personajului.

Impresia mea e însă că încearcă cumva să îl elibereze pe Isus de corporalitatea Sa și astfel, în mod paradoxal, să îl îndumnezeiască prin detașarea de corporalitate.

Isus era, după cum bine știm, un urmaș al regelui David, „un om tare și voinic […] frumos la chip” (1Samuel 16:18; 16:12). Genetic – pe linia davidică – avea șanse să fie chiar un om frumos, iar ipoteza nu poate fi respinsă cu ușurință. De asemenea, Biblia conține descrieri ale unor evrei frumoși la chip. De pildă, în cazul selecției pe care o face împăratul Babilonului, după ce cucerește Ierusalimul, când alege „niște tineri fără cusur trupesc, frumoși la chip, înzestrați cu înțelepciune…” (Daniel 1:4). Cele trei cranii studiate nu sunt, evident, definitorii pentru o întreagă populație. Prin urmare, concluzia logică este că nu toți evreii erau mici, rahitici și tuciurii. Isus putea fi urât la chip – recunosc că ipoteza nu poate fi complet exclusă – dar putea, la fel de bine să fie și frumos, mai ales că avea bagajul genetic potrivit.

Poate că domnul Liiceanu urmărește să demoleze imaginea curentă despre Isus – pe care iconografia și cinematografia au cultivat-o – pentru a ne prezenta o alta. Impresia mea e însă că încearcă cumva să îl elibereze pe Isus de corporalitatea Sa și astfel, în mod paradoxal, să îl îndumnezeiască prin detașarea de corporalitate. Pentru domnul Liiceanu „trupul” reprezintă o limitare. E limita peste care nu putem trece dacă vrem să fim desăvârșiți. Isus nu e un simplu om, „căci nu e supus luptelor cărnii”, dar nu ne explică cum a făcut asta, din moment ce nu era nici Dumnezeu. Pentru el, Isus „este pre-mergătorul unei specii care încă nu există. Dar care nici nu poate exista câtă vreme vom avea trup.” (pag.100)

În al treilea rând, cred că cea mai scandaloasă afirmație – ipoteza, după domnul Liiceanu – pe care o face despre Isus este aceasta: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, el a devenit ceea ce pretindea.” (pag. 78) Introducerea acestei ipoteze de lucru vine imediat după ce îi citează pe celebrul C.S. Lewis și pe Brant Pitre, care au spus despre Isus că „afirmând că este (fiul lui) Dumnezeu, ori era mincinos, ori era nebun; ori chiar era (fiul lui Dumnezeu)” (pag. 75). Domnul Liiceanu ne spune cu detașare că Isus „a fost obligat să recurgă la supranatural și s-a recomandat ca „trimis” și divin din nevoia de a da credibilitate discursului său” (pag. 100). Isus Hristos, așadar, inventează un mesaj (din fericire extraordinar) doar pentru a da credibilitate discursului său. Se pune, pe bună dreptate, întrebarea: „cum se poate să devii Adevăr când pleci de la o minciună?”

În carte, Isus este cel care «îl naște pe Tatăl», îl inventează, îl aduce în existență printr-o afirmare seducătoare. Lui Isus îi sunt atribuite miracole fără ca El să le fi făcut.

Dacă Isus nu era ceea ce pretindea că este, ceea ce pretindea că este nu are nicio valoare de Adevăr, pentru că sfidează Realitatea. Niciodată o minciună nu va avea valoare de Adevăr, indiferent cât e de frumoasă. Este obligatoriu necesar ca în această teză de lucru Isus să fi fost – cu adevărat – ceea ce pretindea că este. În caz contrar, Isus nu putea pretinde că este Adevărul absolut fără să se nege pe Sine. Dar în carte ne este descris un Isus care doar pretinde că este Dumnezeu, fără să fie. Și cum să fie Dumnezeu când, după domnul Liiceanu, Dumnezeu nici nu există? Pentru domnul Liiceanu, Sfânta Treime, învierile din morți, vindecările, taina întrupării lui Hristos, însuși Dumnezeu, ziua de apoi, etc. sunt „… produse ale imaginației luate drept realități de dragul împlinirii unor dorințe” (pag. 150). Considerând că minunile lui Hristos sunt „excrescente mistice” (pag. 212), Gabriel Liiceanu vorbește de fapt despre un Isus al său, care seamănă, pe ici, pe colo, cu Isus al creștinilor, dar nu este identic cu el. Cartea ar fi putut, la fel de bine, să fie numită „Un alt Isus”.

În carte, Isus este cel care „îl naște pe Tatăl”, îl inventează, îl aduce în existență printr-o afirmare seducătoare. Lui Isus îi sunt atribuite miracole fără ca El să le fi făcut. Autorul nu concepe existența miracolelor. Nu există miracole. Există mituri, cum îi place – stăruitor – să repete. Umblarea pe ape, exorcizările, vindecările și învierile din morți sunt inventate, ele nu s-au înfăptuit cu adevărat. Isus al domului Liiceanu este cel mai frumos om care a trăit vreodată, dar complet dezbrăcat de supranatural. Este prezentat ca un supraom, un model absolut al unei omeniri care – speră domnul Liiceanu – își va face apariția în viitor.

În concluzie, domnul Gabriel Liiceanu explică creștinismul exact cum explică un bărbat unei femei ce înseamnă „să fii însărcinată”. El nu e conectat cu noua viață și nici nu simte mișcările pruncului în propriul pântec. Gabriel Liiceanu nu „simte” – deși își dorește asta – viața cea fără de moarte și nici nu are cum, din moment ce pulsul noii vieți îi este străin. Cu toate acestea, cartea rămâne captivantă, pentru că domnul Liiceanu știe să fie de-a dreptul… seducător.

Gabriel Liiceanu, Isus al meu, București, Humanitas, 2020.