Cine are curajul să-i spună paraliticului: Scoală-te și umblă?

Distribuie:

Majoritatea anilor mei de școală s-au consumat în perioada în care cam totul era obligatoriu: uniforma, numărul matricol, tunsoarea, pantofii maro sau negri, cravata (de pionier) și cordeluța, ca să le menționez doar pe cele vizibile. Cine nu se conforma era amenințat cu sancțiuni prevăzute în regulamentul școlar ce ne paraliza voința. Cu toate acestea, în cei treisprezece ani de școală românească, nimeni n-a produs o probă materială în acest sens adică nimeni nu ne-a citit sau nu ne-a pus în mână un document ce se numește Regulament școlar. Să fi fost totul doar o gogoriță comunistă? Cine știe… Cert era însă că elevul, cât și cadrul didactic, era (de/re)format conform nevoilor ideologice impuse de sistemul politic.

Problema școlii care ne (de/re)formează copiii nu debutează cu copiii, ci în primul rând cu părinții.

Dar problema școlii care ne (de/re)formează copiii nu debutează cu copiii, ci în primul rând cu părinții. Apoi cu planificarea sau ideile miniștrilor sau ministrelor mai mult sau mai puțin abramburiste. Injecțiile și perfuziile mascate de cosmetizările ultimilor treizeci de ani mi-au întărit convingerea că școala noastră este bolnavă. Și nimeni nu are curajul s-o pună pe targă… Încă.

Este clar că un bolnav de o asemenea anvergură are nevoie de investigații laborioase, personal calificat, un diagnostic și tratament. Să zicem că acestea nu există și abandonăm școala. N-am făcut nimic. Lipsa școlii ne va (de/re)forma copiii și in absentia.

Dacă cineva spune că trebuie să mergi la școală ca să fi (de/re)format, cred că și afirmația opusă este adevărată: Nu trebuie să mergi la o școală ca să fii (de/re)format. Pentru că o școală la care nu ai acces, tocmai pentru că este așa cum este, te (de/re)formează. În două direcții. Abandon total, caz în care ai șansa să rămâi deformat toată viața, indiferent cât de roză sau albastră ți-ar fi aceasta. Ori luptă crâncenă (a se citi de către cei interesați „reziliență), caz în care te ambiționezi să-ți schimbi destinul fără să mai treci prin școala pe care ai abandonat-o. Cea care nu te-a satisfăcut, indiferent din ce motive.

Toți cei care ani în șir n-au mișcat un deget în favoarea școlii paralizate nu se lasă. Luptă să-și mențină privilegiile. Monopolul asupra națiunii. Asupra cunoștinței. Și conștiinței.

Fără să intru în prea multe detalii, mi se pare că există destule exemple, în surse primare, despre ce s-ar putea face când este vorba de școală sau școli. Făcând abstracție de greșeli, de ocolișuri, de neajunsuri, de schimbare de programă, de examene sau de absența lor, de evaluări și de anii la care se fac, de Pisa, București sau Sorbona. La urma urmei, și școala de la Oxford, oricât de veche este ea, a pornit de la o idee.

Pentru că școala românească ne enervează, ne dezamăgește și ne exasperează încerc să propun o idee, deloc originală, dar testată. Este consemnată în Evanghelia lui Luca 5:17-26, unde Isus apare în ipostaza de învățător.

Isus Cristos făcea școală cu poporul. Cu cei ce aveau disponibilitatea să se lase învățați, dar n-aveau parte de cea mai bună școală din vremea lor. Evident că și profesioniștii din sistem, învățătorii legii, erau prezenți în calitate de observatori și metodiști. Adică de băgători de samă… Ca o comisie de evaluare de la minister!

Fix în mijlocul unui excurs pedagogic însă, câțiva indivizi ce nu erau satisfăcuți doar cu vorbele învățătorului, încearcă să obțină ceva mai mult. S-ar putea să extind periculos de mult interpretarea acestui episod, dar care ar fi riscul, eficientizarea învățământului românesc?

Creștinismul nostru este singurul garant al conștiinței fiecăruia care vrea să treacă de la vorbe goale la fapte pentru ca în școala românească cât mai mulți să spună, pe bună dreptate: Azi am văzut lucruri nemaipomenite!

Să observăm că întâmplarea scoate în evidență o inițiativă privată. În ciuda piedicilor, o asociere privată împinge în față un bolnav. Nu știm cine era bolnavul, câți ani avea sau din ce familie provenea. Mai bine așa. Nici nu știm cine sau câți erau cei ce-l plimbau cu patul. Dacă erau prieteni, rude sau angajați, eventuali profesioniști ai infiltrărilor daylight ninja. Cert este că bolnavul era pe targă de mult timp (ca în cazul sistemului nostru public de învățământ). Nu cred însă că cei cu ideea intruziunii să fi fost doar niște simpli cărăuși sau tipi musculoși pricepuți să strice acoperișuri. Reușita acțiunii presupune un plan, o anticipare, un dram de inițiativă și de iscusință.

Demolition team își asumă o mare responsabilitate: perforează acoperișul unei case. Încercați să stricați ceva într-o școală, fie chiar ceva imaterial! Făcând abstracție de auditoriu, ei îl pun pe învățător în fața unui fapt împlinit: în toiul unei întruniri găsesc metoda cea mai eficientă să atragă atenția asupra problemei. Era una intelectuală? În principiu, nu, și totuși, în principiu, da! Slăbănogul/paraliticul – în cazul de față este foarte tentant să-l identific cu elevul ce nu se putea încadra în sistem, în niciun sistem – era în centrul atenției, aparent fără să fi făcut nimic. Avea doar un singur merit elementar: exista. Dar prin această facilă identificare, cred că aș nedreptăți un număr uriaș de elevi/studenți, care sunt integrați în sistem. Ca urmare, îl identific pe paralitic cu școala din România.

Învățătorul nu teoretizează situația. Era hilară? Era tragică? Era imposibilă? Era politică? Era anti-materialistă? Era un protest? Era un atentat? Nimic din toate astea. Era o boală incurabilă. Tratată după ureche sau tradiție, până-n acel moment. Cu paliative. Cu subterfugii politice și cu sinecuri nominale. Ca la noi.

Isus știa asta. Și dincolo de toate, vede ceva ce n-a văzut nimeni. Ceva invizibil. Vede credința. (Ceva neglijat în sistemul de învățământ? Mai mult ca sigur!) Și iartă păcatele bolnavului.

Prostii! – vor spune cei mai mulți. Poate părinții, dar școala, elevii, profesorii, n-au nevoie de iertarea păcatelor! Nici de credință! – strigă specialiștii. Toți cei care ani în șir n-au mișcat un deget în favoarea școlii paralizate nu se lasă. Luptă să-și mențină privilegiile. Monopolul asupra națiunii. Asupra cunoștinței. Și conștiinței. Specialiștii tradiționali neagă evidentul, neagă schimbarea vindecătoare. Pentru că n-au produs-o ei. Pentru că-și pierd influența. Puterea Domnului, nu a ministerului sau a inspectoratului, era cu Isus (sau dacă vreți cu Iisus) ca să vindece. Școala, întreg sistemul, are nevoie (în primul rând) de vindecare. Și de iertare.

Școala, întreg sistemul, are nevoie (în primul rând) de vindecare. Și de iertare.

În fața opoziției, încrâncenării și reacțiunii vechilor învățători, adevăratul învățător, cel ce nu ține cont numai de învățătură, ci și de inima și de suferința celor pe care-i învață, dă verdictul printr-un decret, sau dacă vreți printr-o ordonanță de urgență adresată paraliticului/sistemului bolnav: Scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă. Efectul asupra țintei este imens. Martorii spun: Azi am văzut lucruri nemaipomenite! Trecutul este șters cu buretele, viitorul este descătușat, luminos, posibil!

Este evident, în pericopă, că după așa vindecare nu mai este nevoie de învățătură. Ar fi fost superfluu. Subiectul este trimis acasă. Pentru el suferința ce a culminat cu o lecție deschisă ia sfârșit. Acasă trebuie schimbate alte lucruri având în vedere noul său statut. Și iată că vedem aici conlucrarea dintre cele două sisteme: învățământ și sănătate… Dar sub supraveghere.

În cazul alegoriei slăbănog/paralitic-școală lucrurile se complică însă. Dar nu din cauza Mântuitorului, ci din cauza păcatelor cu care este încărcată școala. Să enumerăm câteva: politizarea sau prostituția cu puterea, sub-dimensionarea, sub-finanțarea, lipsa de igienă fizică și spirituală, demodarea, îngâmfarea/infatuarea, simonia pedagogică sau corupția, nedreptatea, nepotismul etc.

Și probabil că vă întrebați cum poate să apară iertarea în școala românească? Prin implicarea clerului, a cultelor, a proniei divine? Aș propune o cale mai simplă. De exemplu, prin integrarea inițiativei private. Nu prin noi taxe, fără programă, fără mail de la autorități. Inițiativa schimbării se poate declanșa din privat spre public. Sau invers.

Un exemplu de schimbare ni-l dă Frederick Laloux în cartea sa Organizația reinventată. Un ghid pentru recrearea organizațiilor inspirate de stadiul următor al conștiinței umane. După ce face un istoric al organizațiilor clasificându-le în fel și chip, Laloux expune practica în câteva organizații de tip nou. Fără să trădeze orientarea spirituală a uneia dintre ele, el laudă rezultatele obținute de ESBC, o școală din noua generație.

Am avut o bănuială. Am cercetat și bănuiala mi-a fost confirmată. Era vorba de Evangelische Schule Berlin Zenter. Ea a fost inițiată de părinții nemulțumiți de limitele învățământului de stat (german!!!), fiind o școală privată. Nu se poate! – veți spune. O școală creștină care are mare succes în inima UE? Ei, da. Iată ce spune directoarea Margret Rasfeld despre această școală: – traducerea mea:

Centrul Școala Evanghelică Berlin (ESBC) încearcă nu mai puțin decât să reinventeze ce este aia o școală. Misiunea unei școli progresive ar trebui să fie pregătirea tinerilor de a face față schimbării sau în primul rând să fie preocupați de schimbare. În secolul 21 școala trebuie să fie preocupată să dezvolte mai presus de toate personalitatea.

Deci se poate.

În final trebuie să tragem concluzii sau să vedem dacă, identificând problema, putem propune o soluție, o rezolvare. Am pornit de la o școală ce formează, (de)formează sau (re)formează. Am constatat că școala are impact în viața noastră, pentru că toți am fost sau suntem elevi, studenți, părinți, profesori. Dar ne-am dat seama că școala este bolnavă. Am încercat să identificăm, dincolo de problemele stringente, minore sau majore ale școlii, o modalitate accesibilă de transformare/eficientizare a școlii, ce nu ține de investiții financiare, de culoarea politică, ci de înclinația religioasă a poporului nostru.

De ce de aceasta? Pentru că ea este cea care determină și garantează, în primul și în ultimul rând, trecerea de la vorbe la fapte a individului, fie el elev sau cadru didactic, părinte sau funcționar al ministerului. Creștinismul nostru este singurul garant al conștiinței fiecăruia care vrea să treacă de la vorbe goale la fapte pentru ca în școala românească cât mai mulți să spună, pe bună dreptate: Azi am văzut lucruri nemaipomenite! Creștinismul este cel ce se bazează pe inițiativa fiecăruia și are succes atâta timp cât el este perceput ca fiind credința în acțiune.

Fiecare dintre noi, elev, student, părinte, cadru didactic, funcționar din minister sau inspectorat, angajat auxiliar, poate interveni ca simplu particular ce preia inițiativa, rostind aceleași cuvinte ca și Isus și făcând ce a făcut el: Păcatele-ți sunt iertate: ia-ți patul și umblă! Sau pe limba educației noastre: Școală, ești vindecată: îndeplinește-ți misiunea!

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Photo by rawpixel.com from Pexels)

 

Distribuie:
Alexandru Nădăban

Lasa un comentariu