Cine se ocupă de interesul superior al copilului?

Distribuie:

Sintagma „interesul superior al copilului” este folosită în legislație, preluată în alte domenii și abuzată în diverse „cluburi” – pare să fie o răscruce de drumuri înfundate. În conformitate cu deja clasicul mod de funcționare a omului, un exces e rezolvat printr-alt exces de semn opus. Abia, probabil, după generații de sacrificiu, se ajunge la echilibrul mult dorit. Abuzurile și crimele dezinteresului față de viața și soarta copiilor din lumea a treia sunt contrabalansate prin abuzul preocupării excesive (uneori până la sufocare) față de copilul din lumea civilizată.

Și unde se dovedește interesul maxim pentru copil dacă nu în familie, în primul rând, și apoi în sistemul de învățământ. Așa că aceste două instituții se autosesizează primele, dar mistuite de dorința de a înălța copilul pe culmile interesului său superior, ajung să lase chinuitoarea impresie că interesele superioare ale fiecăreia cu privire la copil intră în conflict. Uneori chiar cu copilul însuși și nevoile sale.

Întrezărim, când și când, la capătul unui lung tunel firava luminiță a interesului superior al copilului, de care ne agățăm cu disperare, chiar dacă nu ne e prea limpede ce înseamnă acesta.

Și atunci indivizii de bună-credință amestecați în procesul acesta, fie ei părinți sau profesori, se mișcă cu teamă printre vitrinele cu „bibelouri” care adăpostesc motivații amestecate, birocrație și maculatură cât nu poate ține nici Atlas, ore în plus, timp „de calitate” în minus, muncă sisifică și reciproc sabotantă. Întrezărim, când și când, la capătul unui lung tunel firava luminiță a interesului superior al copilului, de care ne agățăm cu disperare, chiar dacă nu ne e prea limpede ce înseamnă acesta.

Am adunat în timp niște observații contradictorii, care m-au nedumerit pe mine în primul rând și care au cel puțin efectul de a deruta, dacă nu chiar de a-l speria și întărâta ori, mai rău, de a-l distruge taman pe cel care ar trebui să fie în centrul sistemului de învățământ – copilul.

Oare cine știe ce e cel mai bine pentru copil? Unii părinți discută între ei că profesorii știu ce e cel mai bine, care e cantitatea optimă de teme, ce materiale didactice sunt cele mai bune, ce trebuie să citească, care e norma de probleme la matematică – profesorii de matematică își fac uneori un piedestal din vrafurile de culegeri care trebuie parcurse. Profesorii însă le prezintă pe toate astea drept propuneri înaintea părinților, fiindcă aceștia știu ce e mai bine pentru odraslele proprii.

Dacă vrei să afli mai multe, dacă te interesează mai mult despre ce și cum se predă în clasă sau despre cadrul familial sau, și mai grav, dacă îți permiți să faci sugestii celeilalte tabere, indiferent că ești părinte sau profesor, ești privit cu suspiciune, dacă nu chiar luat la rost. Toată lumea se simte vizată, atacată.

Mi-e greu să mă abțin de la speculații în privința motivațiilor celor două grupări. La fel de bine poate fi interpretată această atitudine drept dorință de colaborare între cadrul didactic și părinți, pe cât poate suna și a spălare pe mâini. Întotdeauna motivațiile sunt complexe. Până unde ține dorința profesorului de a oferi cele mai bune materiale și unde încep diverse beneficii, facilități (de obicei, penibil de nesemnificative) din partea unor edituri, colaboratori, agenții de nu-știu-ce?

Sau unde e granița dintre „vreau ce e mai bun pentru copilul meu” și faptul că plodul toacă nervii deja obosiți ai părintelui de ora 16.00 (după after school) și 21.00 când se culcă? Să mai citească ceva în intervalul ăsta, să mai umple două caiete suplimentare. Ajung părinții aproape să cerșească de la profesori încă un pic de liniște. Iar profesorii pică în această plasă cu aceeași naivitate (în cel mai bun caz) cu care a fost întinsă de către noi, ăștilalții. Doar că din cercul ăsta vicios nu mai iese nimeni întreg. Colaborăm cu toții, părinți, profesori cât se poate de bine intenționați, dar prost orientați.

Mă întreb de ce trebuie doar unii sau ceilalți să știe ce e cel mai bine pentru copil. De ce nu putem ști cu toții câte puțin despre copilul în cauză, fiecare cu perspectiva care îl privește, din unghiul în care se află, pregătiți să ne susținem argumentat și politicos poziția și fără pretenții de exhautivitate. Și mai ales să nu ne folosim de diverse clișee, ca să mascăm faptul că ne urmărim interesele proprii dintr-un moment sau altul. Ca să nu mai punem la socoteală că diverși părinți au diverse meserii de care cadrul didactic s-ar putea folosi tot în interesul elevilor.

Fiindcă e degringoladă, arareori poți afla cine are dreptate, căci fiecare are măcar cât un degetar.

De aici se deschide o altă problemă, cea a suspiciunii. Dacă vrei să afli mai multe, dacă te interesează mai mult despre ce și cum se predă în clasă sau despre cadrul familial sau, și mai grav, dacă îți permiți să faci sugestii celeilalte tabere, indiferent că ești părinte sau profesor, ești privit cu suspiciune, dacă nu chiar luat la rost. Toată lumea se simte vizată, atacată. Orice întrebare devine ofensatoare, iar mișcarea asta nu se întâmplă doar în dublul sens al interacțiunii dintre părinți și profesori, ci și în corul părinților sau în cel al profesorilor. Se formează coaliții puerile, dar îndârjite, de 5 minute între o parte dintre părinți și un profesor, între părinți împotriva unui profesor sau între niște profesori împotriva unui amărât de părinte a cărui prunc a remarcat că împăratul e gol. Fiindcă e degringoladă, arareori poți afla cine are dreptate, căci fiecare are măcar cât un degetar.

Și atunci se răspunde cu suspiciune și învinovățire în avans. Fiindcă subiecții se simt în potențial pericol de a fi luați la rost, atitudinea pasiv-agresivă le e cea mai la îndemână. Iar polițele le plătește tot copilul, fie că e luat în ochi răi de cadrul didactic, fie că e certat acasă, variante se găsesc fără prea multă imaginație. Acesta ajunge ținta învinovățirii didactice și parentale. Nu învață destul, e indisciplinat, are tupeu, nu ascultă – elevul devine minge de ping-pong între frustrările și neputințele adulților, care își transmit prin intermediul lui, voit sau accidental (în funcție de inteligență și grad de ticăloșie), mesaje de intimidare.

În îmbârligătura asta, copilul e prins la mijloc, luptă cum poate și evident își alege prost armele.

Această suspiciune și învinuirile reciproce ajung să creeze un blocaj între părinți și profesori. Oricât de binevoitori ar fi, când vine vorba de metehnele fie din sistemul de învățământ, fie ale educației de acasă, fiecare devine subit una cu sistemul pe care chipurile îl reprezintă. E evident că se fac greșeli și acasă, și la școală, dar e contraproductiv ca totul să fie luat personal. Cadrul didactic are voie, ba e și sănătos să se delimiteze într-o oarecare măsură și chiar să critice articulat sistemul din care face parte, dar pe care nu îl reprezintă monolitic.

Fiind clar, în general, pentru oricine că un dascăl nu reprezintă sistemul în întregul lui, e inutilă justificarea (sau negarea) declinului pentru care el însuși nu se face vinovat (decât în măsura în care participă la acesta, desigur, prin micile ticăloșii pe care și le îngăduie). De cealaltă parte, părintele nu e vinovat pentru toate abuzurile din toate familiile disfuncționale. Dar e vinovat față de propriu-i copil când… dacă… Și aici fiecare părinte știe (sau ar trebui să știe în urma unei minime autoanalize) cu ce are de completat.

În îmbârligătura asta, copilul e prins la mijloc, luptă cum poate și evident își alege prost armele. Se simte încolțit din toate părțile, iar atunci își face scut din nepăsare, obrăznicie, agresivitate sau colapsează sub povara emoțională și educațională. Ceea ce nu face decât să îi atragă din partea adulților, părinți și profesori deopotrivă, și mai multă presiune și ostilitate. Nu e nevoie de multă psihologie pentru a observa că se întâmplă de-a-ndoaselea de cum ar trebui procedat. Obrăznicia și agresivitatea sunt pedepsite, și aproape niciodată căutată cauza lor – decât atunci când devine un „caz”. Nimeni nu are timp și dispoziție pentru profunzimi. Și nici răbdare pentru descoperiri care ar putea sublinia propriile eșecuri didactice sau familiale. Nisip peste, și trecem mai departe.

Nu avem soluții. Nu avem vreme să le căutăm, fiindcă suntem în malaxor.

Am ajuns să inversăm accentele, să mutăm importanța de pe oameni pe lucruri. Nu e o noutate asta, dar acum i se pot constata efectele și în domeniul educației. Vrem ce e mai bun pentru copii, iar nu ca ei să devină ce pot mai bun (profesional, relațional, social). Am pierdut pe drum – și aici nu știu dacă problema e la nivel global, local sau ține de generație – prioritățile (le invocăm doar ca scuze pentru alegerile pe care le facem, totul e pentru copii, dar cât de onest analizat?) și finalitățile, ba chiar și modul de operare al bunului-simț comun. O spun asta deja de multă vreme specialiștii în psihologie și sociologie.

Nu avem soluții. Nu avem vreme să le căutăm, fiindcă suntem în malaxor. Iar cine-și zice lui își zice – adică fiecare părinte sau profesor de bună-credință luptă singur (sau aproape singur) cu un sistem nociv și care a luat-o deja singur demult la vale. Să îndrăznim oare să sperăm la mai mult decât să nu fim zdrobiți, cu ăia mici cu tot, de tăvălugul ăsta?

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Image by Gerhard Gellinger from Pixabay)

Distribuie:
Claudia Stanciu

Lasa un comentariu