„Citesc” libertatea în cafea

29 February 2020

De când nu mai fumez, am devenit un mare degustător de cafea. Am renunțat la filtru, întrucât procedeul de spălare a cafelei cu apă fierbinte îi distruge aroma. Mi-am cumpărat, în schimb, o cană de inox împărțită, pe verticală, în două vase comunicante. Apa care fierbe în vasul inferior trece, cu presiune, printr-o zonă tampon în care se află cafeaua, și se adună în vasul superior sub forma unui lichid negru, ceva mai dens decât apa, cu o aromă amplă, puternică și persistentă. În felul acesta, nu ratez nimic din calitățile cafelei, fie că e vorba de duritatea ei, și trebuie să recunosc că, preparând-o așa, o porție îmi este mai mult decât suficient, fie că e vorba de aroma ei, destul de concentrată și poate, din acest motiv, nu foarte agreată de mulți. Lipsa fumului înecăcios de țigară face ca aroma rezultată să fie resimțită de papilele mele gustative însutit mai mult decât înainte. Obiceiul de a fuma mi se pare, acum, mai degrabă inutil decât nociv. Când e vorba de fumat, oamenii se gândesc, de obicei, la cheltuiala financiară pe care o au cu acest viciu. Eu mă gândesc la timpul pe care l-am pierdut cu el. Circa patru sau cinci ore pe zi înecându-mă cu fum. Fără doar și poate, fumatul este o formă rudimentară de sclavie, așa cum este și alcoolismul. Degetele galbene, vocea rugoasă, tusea violentă din timpul nopții, sunt emblematice pentru fumător. Robul tutunului primește pecetea tutunului, așa cum robului din vechime i se găurea urechea. Fumătorul devine chipul și asemănarea viciului său. Allen Carr demontează sclipitor prejudecata potrivit căreia renunțarea la fumat ar fi imposibilă. El propune o perspectivă radical diferită. Renunțarea la fumat nu trebuie privită ca renunțare, ci ca eliberare.

Eliberarea nu vine niciodată prin coerciție, ci printr-o atitudine inversă, non-coercitivă, să o numim afirmativă, pro-activă sau militantă.

Eliberarea nu vine niciodată prin coerciție, ci printr-o atitudine inversă, non-coercitivă, să o numim afirmativă, pro-activă sau militantă. „Cine fura să nu mai fure”, spune apostolul Pavel adresându-se efesenilor, „ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit”. A face pasul înapoi, nu doar în cazul fumatului, este nepotrivit. Orice formă de robie se depășește, întotdeauna, cu un pas înainte. Fiindcă suntem închiși în carnea trupescului, libertatea noastră pur-și-simplu, libertatea în Cristos, nu poate fi înțeleasă în afara unei adicții. Este o limitare pricinuită de contingentul ineluctabil. Suntem liberi atunci și numai atunci când depindem de ceva care este pur-și-simplu libertate, fără a simula libertatea. Militez, deci, pentru o dependență de Dumnezeu. Dacă împing sinceritatea până la capăt, observ că militez pentru o tautologie, întrucât suntem și vom fi mereu dependenți de Dumnezeu, că recunoaștem asta sau nu. Pasul către marea eliberare se face înainte, întru eliberare, adică în interiorul unei contingențe care, deși tinde mereu să se autodepășească, fiind vie și potențial nesfârșită, rămâne de ordinul contingenței. Dependența de Dumnezeu este totuna cu eliberarea întru Cristos. Căci doar Cristos dezvăluie un Dumnezeu care se oferă lumii ca eliberare. Libertatea pur-și-simplu este, așadar, adicție la Dumnezeu întru Cristos. Ea presupune recunoașterea unei Ființe fără rest de care depindem, și care este accesibilă în interiorul unui cadru mundan transfigurat de întruparea, moartea și învierea lui Cristos. Aici, în interiorul acestei contingențe cu potențial nesfârșit, adicția poate fi ea însăși transfigurată. E ceea ce observă Pavel când spune, în două rânduri: „Deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31) și „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Romani 14:8). Dependența constituie gratiile despre care vorbeam, și care arată o libertate pe care nu o atingem, dar la care suntem invitați să râvnim. Libertatea pur-și-simplu este râvna de a atinge intangibilul, este nădejdea împotriva oricărei nădejdi, este adicție transfigurată, este, la urma urmelor, asumarea imposibilului gândit ca posibil. Este poezia dintr-o închisoare.

Dacă aș spune că am avut multe dependențe, aș minți. Adevărul e că am încă multe dependențe…

Dacă aș spune că am avut multe dependențe, aș minți. Adevărul e că am încă multe dependențe, de la banala șosetă pe care o trag pe picior dimineața, până la minunata cafea pe care o beau scriind aceste rânduri. Depind de toate lucrurile pe care mi le-am cumpărat de-a lungul anilor, depind de oamenii care-mi sunt mai mult sau mai puțin apropiați (banii care ajung la mine și care mă ajută să supraviețuiesc sunt puși în mișcare de milioane de oameni despre a căror existență nu am habar), depind de casa pe care mi-am construit-o, de cărțile pe care le citesc, depind de aerul pe care îl respir, depind până și de faptul că scriu acum aceste rânduri. Pe scurt, existența mea este un derivat al dependenței mele de lume. Dependența mă definește, iar existența mea se supune ei. Odată cu intrarea mea în Marea istorie, nu simt nevoia de a scăpa de dependența originară (orice aș face, ea continuă să fie definitorie pentru mine), ci de a transforma dependența mea de lume într-o dependență de Cel care a creat lumea. Altfel spus, de a semnifica tot ceea ce am, tot ceea ce fac și tot ceea ce primesc. De a folosi acest generic al vieții mele pentru „slava lui Dumnezeu” sau, în alte cuvinte, de a trăi exclusiv pentru a face vizibilă adicția mea la Dumnezeu.

Când obiectivul meu principal nu mai este Dumnezeu, lucrurile devin idolii mei. Dependența mea de acești idoli devine din ce în ce mai vizibilă

Ca să mă fac înțeles, voi apela la unul dintre cele mai cunoscute versete din Biblie (Genesa 1:28): „Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: «Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.»” Câtă vreme adicția mea la Dumnezeu nu este vizibilă (nu este recunoscută și trăită ca atare), a supune pământul este un proces irealizabil. Aerul pe care îl respir, și care definește dependența mea în completitudinea ei de ceva ce nu-mi aparține și asupra căruia nu am nici cel mai mic control, poate fi un astfel de generic. El este un dat despre ale cărui origini nu știu nimic (explicații științifice sunt destule, dar deloc mulțumitoare, dacă e să întindem trecutul către începuturile sale originare). Dar faptul că mă folosesc de el, faptul că, printr-o sumedenie de procese naturale, el se reîmprospătează continuu și susține viața, mă ajută să înțeleg că această lume nu-mi aparține, nu este supusă haosului și are un scop fundamental care depășește imediatul. Este, deci, un generic pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și pentru a face vizibil acest lucru.

Când adicția mea la Dumnezeu este invizibilă, adicția mea la lucrurile materiale devine tot mai vizibilă. Această ieșire în afara Marii Istorii mă coboară automat sub demnitatea statutului originar, primit în Genesa, acela de a fi stăpân asupra pământului și asupra lucrurilor pipăibile care mi s-au dat în administrare. Când obiectivul meu principal nu mai este Dumnezeu, lucrurile devin idolii mei. Dependența mea de acești idoli devine din ce în ce mai vizibilă. Micesc istoria, reducând mersul lumii la acumularea de lucruri, reducând istoria la pașii mei minusculi, reducându-L pe Dumnezeu la un eu cu care nu ar trebui să mă identific niciodată.

Câtă vreme nu faci vizibilă slava pe care o aduci Dumnezeului tău, faci vizibilă adicția ta la lume.

Ei bine, așa eram înainte de a intra în Marea Istorie. Mă transformasem într-o zeitate, considerând că toate lucrurile îmi sunt permise, considerând că mi se face o nedreptate atunci când lucrurile care urmăreau satisfacerea nevoilor mele corupte îmi erau interzise. Din pricina aceasta, ideea pocăinței (înțeleasă ca renunțare la micii mei pași, nu ca eliberare întru Cristos) îmi repugna. Din pricina aceasta, chiar numai ideea de Dumnezeu mă revolta până acolo încât îmi impunea nevoia de autodistrugere. Un om deificat intră în conflict cu sine întrucât nu are nevoie de Dumnezeu. Din pricina aceasta, pentru slăbiciunile mele, în mintea mea, era vinovat Cel ce se dădea drept Dumnezeu. Nu știam, desigur, că acest dumnezeu se scria cu minusculă și că el eram chiar acel eu cu care nu ar fi trebuit să mă identific niciodată. În penitenciar, pentru situația lor, cei mai mulți deținuți dau vina pe Dumnezeu. Și au dreptate. Doar că degetul arătător al revoltei lor nu ar trebui să arate spre cer, ci spre ei înșiși.

Un foarte bun prieten, care păstorește o biserică, observa un adevăr biblic uluitor: „Dumnezeu nu pare să aibă probleme cu oamenii, ci cu dumnezeii lor”. Câtă vreme nu faci vizibilă slava pe care o aduci Dumnezeului tău, faci vizibilă adicția ta la lume. Și, chiar dacă, prin reductio ad absurdum, nu ai mai avea nici o dependență, chiar dacă nu ai mai bea nimic, nu ai mai mânca nimic și ai sta dezbrăcat într-o grotă, fără să gândești nimic, câtă vreme nu ești dependent de Dumnezeu, chiar și respirația ta este un viciu, este dovada adicției tale la lume.