Ciuma lui Caragea și pandemia noastră

Distribuie:

Astăzi ne uităm cu îngrijorare la cifrele pe care Ministerul Sănătății le prezintă pe site-urile oficiale cu privire la numărul de îmbolnăviri cu coronavirus, al celor spitalizați, al deceselor, sau al celor carantinați. Trăind în epoca vaccinurilor, antibioticelor, a tratamentelor de specialitate performante, puțini dintre noi mai știm că epidemii de boli infecțioase extrem de grave loveau în trecutul nu foarte îndepărtat teritoriul țării noastre. Una dintre aceste molime era ciuma, care se abătea periodic și pe la noi.

Domnia lui Caragea Vodă (1812-1818) a fost una extrem de nefericită, fiind caracterizată de ciumă, urmată de cutremur și inundații.

O descriere a situației de atunci o avem de la Ion Ghica, fiu de boier, un intelectual de mare clasă și un om politic ce avea să contribuie alături de alți pașoptiști la constituirea României moderne. În Scrisori către Alecsandri zugrăvește extrem de viu și cu sensibilitate viața în Țara Românească de la început de veac, neuitând acest eveniment dramatic care a rămas în analele istoriei drept „Ciuma lui Caragea”.

În 1812, același an în care se încheiase un război ruso-turc ce se desfășurase pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei (cu tot ce presupunea acest conflict: foamete, rechiziționări de bunuri, distrugeri, nesiguranță, violuri, violență, moarte și sărăcie), același an în care Napoleon Bonaparte invadase Rusia, pe tronul Țării Românești sosea domnitorul fanariot Ioan Caragea.

Ziua de sfârșit de octombrie se anunța a fi una de sărbătoare, proaspătul domn, călare pe tabla-bașa (cal de paradă pe care sultanul îl dădea în dar unui domn român, la numirea acestuia), intra cu mare alai în București în sunetul clopotelor, al surlelor și al tobelor.

Se estimează că aproximativ jumătate din populația Bucureștiului de atunci (care avea în jur de vreo 60 000 de locuitori) a murit în doar câteva luni, în toată țara fiind 70 000 de victime.

Înscăunarea sa era rezultatul intervențiilor lui Metternich, ministrul de externe al Imperiului Austriac, care insistase pe lângă sultan să-l numească pe Caragea domn al Țării Românești. După ce a promis că nu va rămâne pe tron mai mult de trei ani (o măsură preventivă luată de turci pentru a nu permite cristalizarea unui nucleu de putere în țară după revolta din timpul lui Dimitrie Cantemir și a lui Constantin Brâncoveanu), sultanul a acceptat să-i dea domnia, nu înainte de a primi o mită grasă (8 000 de pungi de aur, sau echivalentul a 4 milioane lei-aur). Scopul întronării ni-l spune Ion Ghica într-una din scrisorile sale: „Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea.”

După ce a descălecat în Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Chiar în noaptea instalării sale, dintr-o neglijență, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii și Curtea domnească a devenit „Curtea arsă”. Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit de la Constantinopol, cădea la pat, bolnav de ciumă. Domnia lui Caragea Vodă (1812-1818) a fost una extrem de nefericită, fiind caracterizată de ciumă, urmată de cutremur și inundații.

Cei mai haini se dovedeau a fi bolnavii care se vindecaseră. Intrau în casele oamenilor și le cereau diverse lucruri amenințându-i că-i îmbolnăvesc, ba chiar aruncând peste ei haine infectate cu microbi.

Epidemia a durat aproape doi ani și s-a manifestat printr-o contagiozitate foarte mare, ajungându-se în perioada de vârf la 300 de decese pe zi. Dacă cădeai la pat, erai ca mort, un singur om bolnav putând infecta pe toți cei din familia sa. Se estimează că aproximativ jumătate din populația Bucureștiului de atunci (care avea în jur de vreo 60 000 de locuitori) a murit în doar câteva luni, în toată țara fiind 70 000 de victime.

Cum domnitorul și apropiații săi s-au refugiat rapid la Mănăstirea Cotroceni, punându-se la adăpost de boală încă din 13 decembrie 1812 (bucureștenilor de rând li s-a permis să părăsească orașul abia la 1 august 1813), fiecare din cei rămași a trebuit să se descurce pe cont propriu. În oraș, la fiecare poartă de casă boierească era o gheretă unde stătea un servitor pus „pazarghidan”, adică comisionar pentru târguielile de pâine, de carne, de zarzavaturi. „Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet.”

Boala a dezorganizat viața citadină, violurile și jafurile fiind la ordinea zilei. Cei mai haini se dovedeau a fi bolnavii care se vindecaseră. Intrau în casele oamenilor și le cereau diverse lucruri amenințându-i că-i îmbolnăvesc, ba chiar aruncând peste ei haine infectate cu microbi. „Jafurile și tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect presupuși la serviciul ciumaților, au fost nemaipomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi.”

O categorie profesională, care a căpătat o mare importanță și putere în acele zile, era cea a cioclilor, adică a groparilor. Impertinența lor nu mai avea margini.

O categorie profesională, care a căpătat o mare importanță și putere în acele zile, era cea a cioclilor, adică a groparilor. Impertinența lor nu mai avea margini. Erau bine plătiți fiind recrutați dintre foștii ciumați care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei. Potrivit lui Ion Ghica, erau însă niște netrebnici: „Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrențe rupte de la ciumați ca să răspândească contagiunea!” Chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, „îi omorau pe ciumați pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital”.

O scenă emblematică a acelor zile de dezumanizare s-a regăsit în mărturia unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morți pe care i-am dus cu căruța pe câmpul de la Dudești, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”.

Ca urmare a acestor abuzuri, mai ales că oamenii începuseră să-și facă singuri dreptate (bolnavii de ciumă au sărit cu parul și au omorât zece cioclii), autoritățile au fot nevoite să ia niște măsuri. S-a organizat un fel de serviciu sanitar. Cioclii erau însoți de vătășei (angajați ai primăriei) și aceștia strigau de la poartă: „Sănătoși, copii?”, pentru a evita conflictele cu cetățenii orașului.

A existat și un aspect pozitiv al acestei epidemii. La inițiativa medicului-șef al capitalei, Constantin Caracas, s-a construit spitalul Filantropia.

În fața bolii, se încercau diferite tratamente. Pe primul loc era alcoolul. Se considera că acesta te ferește de boală, însă autoritățile au impus restricții, așa că se vindea doar prin niște ferestruici. Alții apelau la vraci. Aceștia promiteau vindecarea prin atingerea de o broască țestoasă.

După un an, când boala avea să se mai domolească, oamenii aveau să se întoarcă, cu teamă la început, la casele lor. Aici însă de multe ori nu mai găseau pe nimeni. „Acei care se regăseau, se îmbrățișau, dădeau o lacrimă celor pierduți pe câmpia de la Dudești și porneau cu viața înainte, uitând suferințele și însetați de plăceri.”

Pentru că proprietarii se împuținaseră, cei în viață s-au văzut rămași stăpâni pe averi ce altă dată erau de nevisat. Efectul de rebound al epidemiei a fost că lumea s-a pornit să facă nunți peste nunți, într-o sete nebună după viață și plăcere, ca o recompensă pentru toate lunile de spaimă, în care trăiseră cu coasa morții deasupra capului. În aceea epocă, nunțile erau petreceri ce țineau zile în șir. „Pe atunci nunta era dandana mare!” La „cei de jos”, ținea trei zile, iar la boieri ținea „șapte zile și șapte nopți, după legea domnilor și a împăraților. O nuntă se isprăvea și zece începeau, încât Bucureștii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie.”

Morala poveștii este că se poate întotdeauna și mai rău și că în fiecare rău există și un bine. Nu suntem nici pe departe în situații la fel de dramatice ca cele descrise mai sus.

Profitând de euforia de după ciumă, mai ales că rămăseseră multe dregătorii vacante, domnitorul a scos la vânzare titlurile boierești (4.762 de titluri), acumulând în felul acesta o avere colosală. „Viața aceasta îi pria lui Caragea, căci popor și boieri, cufundați în ziafeturi (ospățuri), nu băgau de seamă jafurile domnești; ș-apoi caftanele după cari alergau însurățeii îl ajutau mult la sporirea pungii. Îmbulzeala la ranguri era atât de mare că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc…”

Bineînțeles că domnitorul a rămas pe tron mult peste durata permisă (șase ani), spre beneficiul multora din imperiul turcesc, însă simțind că ștreangul gâdelui trimis de la Constantinopol se apropia, și-a organizat fuga în străinătate. Pretextând că iese cu familia la o plimbare, s-a urcat într-o trăsură și a pornit-o spre pădurea Băneasa. Aici îl așteptau alte trăsuri gata de drum plecând cu toți ai lui spre Brașov și distrugând în urmă toate podurile pentru a îngreuna sarcina celor ce ar fi vrut să-i urmărească. Gestul său i-a salvat viața, deoarece în aceeași zi a sosit la București capugiul (trimis al sultanului în Țările Române) însărcinat să-i taie capul lui Caragea pentru că șezuse pe scaunul domnesc șase ani în loc de trei, „precum se legase către sultan”. De la Brașov, prin Imperiul Austriac, Caragea s-a dus în Italia unde a trăit împărătește cu averea adunată, departe de ciumă, războaie, sărăcie și de frica de a fi mazilit.

A existat și un aspect pozitiv al acestei epidemii. La inițiativa medicului-șef al capitalei, Constantin Caracas, s-a construit spitalul Filantropia (spital ce avea să devină apoi „cea mai longevivă unitate spitalicească de obstretică și ginecologie din România, cu funcționare neîntreruptă”). Acesta era un aromân ce făcuse școala de medicină la Viena și se întorsese să o practice alături de tatăl său, doctorul Dimitrie Caracas. Încă din 1811, propusese marelui logofăt Grigore Băleanu, agă al poliției orașului București, deschiderea unei subscripții publice care să sprijine înființarea unui spital pentru „îngrijirea atâtor bolnavi fără mijloace, făgăduindu-mă și eu, să-i caut fără plată, toată viața mea”.

La vremea aceea existau în București doar două spitale: Colțea și Pantelimon. Construcția spitalului avea să fie întârziată de ciumă, lucrările începând în 1813 pe locul destinat și consemnat într-un hrisov al domnitorului Gheorghe Caragea. De remarcat e că, la bugetul necesar ridicării lui, au contribuit alături de români (Grigore Băleanu – cu bani, materiale de construcție și locul de lângă Cișmeaua Mavrogheni, Banul Radu Golescu, Logofătul Gheorghe Golescu, Băneasa Safta Brâncoveanu, Vornicul Nicolae Văcărescu) și generalul Kutuzov, cel care avea să se remarce ca strateg al apărării în timpul invaziei Rusiei de către Napoleon.

Noul spital avea să se numească Spitalul Mavrogheni sau al iubirii de oameni (adică Filantropia), urmând să „primească bolnavi de ambele sexe, fără nici o deosebire”.

Din păcate, inimosul doctor ce inițiase proiectul avea să fie răpus de o epidemie de holeră câțiva ani mai târziu.

Morala poveștii este că se poate întotdeauna și mai rău și că în fiecare rău există și un bine. Nu suntem nici pe departe în situații la fel de dramatice ca cele descrise mai sus. Fiecare generație are parte de încercările ei. Acestea pot lua chipul unui conflict armat, al unui flagel, al unei crize economice etc. Neputându-ne sustrage acestei situații, să ne păstrăm calmul, să respectăm măsurile de igienă cu scrupulozitate, să evităm expunerile și contactele sociale directe și mai ales să nu ne pierdem omenia și speranța. Dumnezeu ne va ajuta să facem față și acestei situații. La final vom ieși mai puternici și poate mai uniți din această încercare.

(Imagine: doctor în timpul ciumei – domeniu public)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Datele tale

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu