Colectiv și individual

Distribuie:

Aș fi vrut să pun un motto care ar fi fost doar atât: Tatăl nostru… Toate limbile de azi ale Pământului folosesc în rugăciunea domnească apelativul Tatăl nostru, iar motto-ul ar fi sugerat să tratăm discriminările dintre bărbați și femei cu îngăduința cu care tratăm formula Tatăl nostru, o folosim chiar dacă știm că Dumnezeu nu este nici bărbat, nici femeie. Mi-am dat seama însă că riscam să trimit de la început gândul cititorului spre o viziune patriarhală în care un rol secundar al femeii în Biserică era justificat de cuvântul Scripturii, interpretare cu totul contrară sensului pe care voiam să-l sugerez.

Despre locul femeii în Biserică poți să spui multe lucruri contrare și fiecare să fie adevărat în contextul lui, pentru că cel mai adesea cei care se contrazic pe această temă au în vedere situații diferite și chiar sensuri diferite ale cuvintelor.

Un alt motto ar fi fost versul „Frumos lucește masculul din neputința de a naște” (Nichita Stănescu, „Învățăturile cuiva către fiul său”), pentru a sugera că întâietatea pe care o are bărbatul în societate și în slujirile din majoritatea Bisericilor este, de fapt, expresia unei mari neputințe, o palidă compensare pentru lipsa harului de a se mântui prin naștere de prunci. Ar fi fost însă nedrept față de toate femeile, fiindcă sugera că ele sunt importante doar sub aspectul biologic, căci adesea reducem maternitatea la acest nivel – inclusiv prin terminologia folosită la nivel de societate (reinserție profesională, reluarea activității) pentru mamele care stau să-și crească pruncii până la 2 ani. Ar fi fost apoi nedrept față de femeile care din diferite motive nu au născut, fiindcă lumina și iubirea pe care femeile le aduc în lume nu sunt condiționate de maternitatea biologică.

M-am gândit apoi la două versuri dintr-un cântec de mahala: Femeia te ridică, femeia de coboară / Femeia îți dă viată și tot ea te omoară, o înțelepciune lumească care a prins în două versuri femeia ca element dinamic al societății și o relație fundamentală dintre femei și bărbați, versuri care cred că pot fi cu ușurință adoptate de teologie, însă ne-ar fi îndreptat gândul prea mult către clișeele rolurilor de gen, ratând situația particulară a multor femei și bărbați.

Orice motto fixează o perspectivă asupra textului, de aceea cred că orice motto ar fi inadecvat, căci un discurs despre calitățile colective ale indivizilor, ca să nu fie reductiv, ar trebui să fie un permanent du-te – vino între particular și general.

Despre locul femeii în Biserică poți să spui multe lucruri contrare și fiecare să fie adevărat în contextul lui, pentru că cel mai adesea cei care se contrazic pe această temă au în vedere situații diferite și chiar sensuri diferite ale cuvintelor. Atunci când vorbești despre identitățile colective ale indivizilor, e atât de ușor să încurci raporturile și să suprapui planurile!

Pentru ca femeia să se afirme ca individ, a trebuit să se emancipeze mai întâi ca grup, luptând cu cutumele unei societăți ierarhizate în funcție de apartenența la gen, de aici atenția pentru locul ei în societate, la locul de muncă, în familie.

Interesul pentru locul femeii în Biserică este o preocupare modernă și este o consecință a preocupării pentru locul femeii în societate, care este în bună măsură o consecință a individualismului modern. De multe ori deplângem individualismul de azi, dar în prima parte a secolului al XX-lea, individualismul însemna emanciparea față de constrângerile apartenenței la un grup social. Astfel, fiii unor țărani sau muncitori puteau deveni medici sau profesori, fiii unor bancheri puteau deveni artiști sau fermieri. În teorie, și fiicele puteau să facă la fel, dar în practică era aproape imposibil, pentru că în toate clasele sociale fetele erau (pre)destinate vieții casnice, chiar și la oraș, unde aveau posibilitatea unei profesii într-un număr limitat de ocupații (menajere, servitoare, infirmiere, asistente medicale, învățătoare, artiste). Industrializarea și urbanizarea au facilitat intrarea femeilor în viața economică, dar ele nu aveau prezență și nici voce în viața publică (în Europa, femeile și-au exercitat dreptul de vot după cel de-Al Doilea Război Mondial). Pentru ca femeia să se afirme ca individ, a trebuit să se emancipeze mai întâi ca grup, luptând cu cutumele unei societăți ierarhizate în funcție de apartenența la gen, de aici atenția pentru locul ei în societate, la locul de muncă, în familie.

Modernitatea și individualismul s-au schimbat atât de mult de la mijlocul secolului trecut, că par să fi devenit cu totul altceva. Individul s-a tot emancipat, până a rămas singur și cu identități superficiale, fără un scop general al societății, este dezorientat și își găsește un sens în configurarea unor scopuri și grupuri superficiale și, inevitabil, efemere. Tradiția și regulile comunității ce păreau o povară în lipsa căreia individul ar fi alergat în deplină libertate, acum par îmbrățișarea pierdută a solidarității de altădată.

Preocuparea pentru locul femeii în Biserică a apărut, de fapt, cu mult înaintea modernității, chiar de la începuturi. În Epistola către Timotei, Sf. Ap. Pavel spune fără echivoc:

Altfel spus, rătăcim de fiecare dată când rânduim viața spiritului după regulile societății și la fel când organizăm societatea ca și cum ar fi una a îngerilor, nu a oamenilor în trup.

Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să se înalțe peste bărbat, ci să stea liniștită, Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva, Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Iar în Epistola către Corinteni afirmă o ierarhie clară: Dar voiesc ca voi să știți că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu. […] / Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat / Și pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.

Se deduce de aici o întâietate a bărbatului nu doar în societate, nu doar în Biserică, ci și în ordine ontologică și spirituală (femeia a fost zidită pentru bărbat, Hristos este capul bărbatului și abia acesta este cap al femeii), o întâietate greu de armonizat cu egalitatea dintre bărbat și femeie (principiu constitutiv al modernității în care trăim). Teologii au de găsit explicații și interpretări care să armonizeze ceea ce se spune în Scriptură cu mentalitatea lumii de azi sau care să afirme explicit diferența dintre una și alta, fără ca aceste dileme să ne oblige la opțiuni radicale în viața socială, căci atunci am greși asemenea saducheilor. Ei nu credeau în înviere și cu ajutorul logicii și al textelor voiau să-l încuie pe Hristos. Pretindeau că nu există înviere, căci Moise le lăsase poruncă ca dacă un bărbat însurat moare, fratele lui mai mic să o ia de soție pe văduvă, iar dacă ar exista înviere, după înviere femeia ar trebui să fie soție ambilor (chiar tuturor șapte, dacă situația se repetă de șase ori). Hristos le spune că rătăcesc de la calea adevărului fiindcă nu cunosc Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu fiindcă viața spirituală este cu totul altfel decât cea din societate (să nu uităm că interpelarea saducheilor este menționată imediat după cea privind impozitul către stat, la care Hristos răspunde cu celebrele cuvinte: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”). Altfel spus, rătăcim de fiecare dată când rânduim viața spiritului după regulile societății și la fel când organizăm societatea ca și cum ar fi una a îngerilor, nu a oamenilor în trup.

Lumina și iubirea pe care femeile le aduc în lume nu sunt condiționate de maternitatea biologică.

Răspunsul la întrebarea Care este locul femeii în Biserică? se poate căuta la nivelul teologic (al categoriilor), la nivelul organizării sociale (instituțional) sau la cel individual. La primul nivel, vor răspunde teologii, fără ca de aici să tragem concluzii simpliste pentru viața de zi cu zi, atunci când răspunsurile teologilor devin dogme ale organizării sociale sau chiar ecleziale, cred că avem o secularizare camuflată prin și în practicile religioase, de aceea și înțelesul spiritual al termenului dogmă (adevăr de credință) se pierde în sensul lumesc peiorativ (regulă rigidă depășită de realitate). Răspunsul la al doilea nivel vine în urma unei negocieri între membrii Bisericii (o regulă pe care o acceptă toți), iar pe ultimul plan menționat, răspunsul îl dă fiecare, folosind ca repere răspunsurile de pe celelalte două planuri.

De multe ori, întrebările „încuietoare” se rezolvă interogând însăși întrebarea, folosind-o ca resursă pentru răspuns sau apelând la o altă întrebare. Pentru nivelul individual al răspunsului, o întrebare ajutătoare este care este locul Bisericii în viața femeii?, întrebare care se transformă ușor în care este locul Bisericii în viața mea?, căci fiecare, bărbat sau femeie, trebuie să răspundem la ea, pentru a ne pronunța pertinent la întrebarea inițială.

(Photo by Jovis Aloor on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Ionuț Mihai Popescu

Lasa un comentariu