Contemplația ca parte a vieții creștine

29 March 2023

Este contemplația o temă creștină sau una eminamente greacă și atunci – prin supralicitarea ei înăuntrul credinței – devine un caz de „elenizare a creștinismului”, un import ilegitim din universul extrabiblic?

Este contemplația o temă creștină sau una eminamente greacă și atunci – prin supralicitarea ei înăuntrul credinței – devine un caz de „elenizare a creștinismului”, un import ilegitim din universul extrabiblic? Ca să răspund la această întrebare îmi propun în acest scurt eseu să revizitez câteva pagini scrise de Jacques și de Raïssa Maritain despre contemplație. Ele se găsesc în volumul publicat sub semnăturile celor doi, intitulat Liturghie și contemplație. Voi cita aici, fără a indica de fiecare dată paginile, traducerea regretatului meu prieten Marius Boldor, publicată la Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2017.

Tema contemplației apare de multe ori în opera filosofului Jacques Maritain, însă nu-mi propun, în cele ce urmează, o privire de ansamblu asupra textelor ce tratează despre contemplație, fie ea naturală sau supranaturală, ci mă opresc asupra unui scurt capitol, de la începutul volumului, cu titlul: Contemplația inspirată. Va fi vorba așadar despre contemplația propriu-zis creștină, sub îndrumarea harului.

Scriu Maritain&Maritain:

Dar ce este contemplația în ea însăși? Contemplația este o rugăciune în liniște care are loc în retragere în taina inimii, și este direct orientată spre unirea cu Dumnezeu.

Este aceasta o definiție a contemplației inspirate? Cu siguranță, și încă una „canonică”, după regulile binecunoscute în logică, prin gen proxim și diferență specifică. Genul proxim al contemplației inspirate apare a fi rugăciunea, iar diferența specifică o dă interioritatea, atât prin dimensiunea liniștii, cât și prin situarea „în retragere în taina inimii”. Orientarea spre unirea cu Dumnezeu completează această primă și fundamentală abordare a contemplației inspirate. Se înțelege că rugăciunea se adresează în general lui Dumnezeu și nu sinelui, dar autorii țin să întărească această orientare directă a contemplației supranaturale spre unirea cu Dumnezeu pentru a evita orice posibil echivoc.

Însă textul nu se oprește la simpla definiție, ci continuă să descrie, aproape fenomenologic, datul contemplației:

Ea este o urcare a sufletului către Dumnezeu, sau mai degrabă o atracție a sufletului către El, de către El.

Este reluată aici o idee clasică despre rugăciunea creștină, dar – din nou – cu o precizare din partea autorilor: contemplația este „mai degrabă o atracție a sufletului către El”. Desigur că orice rugăciune, în perspectivă creștină, trebuie să fie divino-umană, presupune aportul ființei umane, dar sub inspirația primordială a harului, are așadar un caracter teandric. Și este subliniat tocmai primatul lui Dumnezeu în orice contemplație inspirată, care are loc „către El, de către El”. Dumnezeu apare drept cauză finală, dar și instrumentală, pentru a folosi categoriile aristotelice transpuse în teologia spirituală.

Textul continuă:

Atunci cînd un suflet devine suficient de liber pentru a vorbi despre el însuși, atunci cînd Dumnezeu o dorește, el descrie starea sa de orațiune, atît cît e aceasta cu putință. Și astfel ajunge la noi povestirea experiențelor admirabile care trezesc în inima noastră dorința acestei retrageri în Dumnezeu și a cercetării desăvîrșirii spirituale – pentru iubirea sa.

Nu există desăvârșire spirituală fără iubire, după cum nu există contemplație creștină care să nu fie inspirată de iubire.

Descrierea e bogată în detalii. Astfel, rugăciunea contemplativă presupune un grad suficient de libertate a sufletului pentru ca acesta să poată „vorbi despre el însuși”. Materia rugăciunii se desprinde din concretul vieții și nu rămâne la nivel unor generalități, deoarece implică în mod necesar povestea unui suflet. Autorii introduc aici un alt termen din tradiția apuseană a rugăciunii, orația sau orațiunea, așa cum preferă traducătorul să redea oraison din franceză, provenit din latinescul oratio. Se poate simți, chiar dacă nu e foarte pregnantă, legătura dintre orațiune și rațiune, termeni care asigură posibilitatea dialogului dintre credință și rațiune.

Contemplația inspirată se află mereu sub semnul lui „cât e cu putință” și nu poate fi nicidecum absolutizată. Rugăciunea „pe cale” (in via) diferă de specia ei mai înaltă, „în patrie” (in patria). Mai mult, limitările sunt aici duble: atât de partea actului rugăciunii, cât și de partea redării experienței orante. Contemplația apare ca fiind limitată, discontinuă, și cu atît mai mult transcrierea ei verbală. Totuși, dimensiunea narativă nu poate să lipsească cu totul întrucât „ajunge la noi povestirea experiențelor admirabile care trezesc în inima noastră dorința acestei retrageri”. Avem un fel de situație dialectică, a manifestării – prin „povestirea experiențelor admirabile” – și a ascunderii, deoarece rugăciunea trezește în inimă dorința unei și mai accentuate interiorizări. Contemplația unește manifestarea și ocultarea ei, cuprinzând exterioritatea în oglinda sufletului.

Tema contemplației trimite la tema desăvârșirii spirituale. Aceasta înseamnă activitate, nu o stare, deci ceva închis, static. Retragerea are loc „în Dumnezeu”, cel puțin la fel de mult ca „în inimă” și implică elementul iubirii. Nu există desăvârșire spirituală fără iubire, după cum nu există contemplație creștină care să nu fie inspirată de iubire.

De aici și importanța studierii maeștrilor spirituali ai rugăciunii:

Din acest motiv, printre mulți alți mari sfinți și oameni duhovnicești, sfînta Tereza, de exemplu, și sfîntul Ioan al Crucii, Doctor al Bisericii, au primit darul de a descrie în operele lor experiența și știința vieții mistice și a orațiunii. Sfîntul Ioan al Crucii a vorbit despre aceasta în proză și în poeme de o frumusețe unică. Și foarte adesea sufletele sfinte care au avut experiența lucrurilor spirituale au primit de asemenea darul grațios de a vorbi frumos, convingător și luminos despre aceasta.

Între experiența mistică și redarea ei verbală există o diferență atât de semnificativă încât e nevoie de un har aparte pentru a trece de la una la alta. Pentru a cartografia corect acest domeniu, soții Maritain preiau din învățătura spirituală a maestrului lor direct, părintele Garrigou-Lagrange, autorul unui tratat clasic de teologie mistică:

În această lumină cu totul interioară trăiesc credința, speranța, caritatea. Și prin darurile Duhului Sfînt sufletul este îndreptat și mișcat de îndată prin inspirația divină.

Mistica nu este altceva decât trăirea consecventă a unei vieți creștine, formate și antrenate liturgic, dar și cu retragerile ei în zona unei isihii personale.

Virtuțile teologale, ca și darurile Spiritului Sfânt, constituie mediul și instrumentarul necesar pentru a sonda lumea misticii. Căci corelatul obiectiv al contemplației este tocmai acest tărâm numit al misticii. În bună tradiție tomistă, pe urmele lui Garrigou-Lagrange, autorii observă că „potrivit învățăturii comune a teologilor, în același timp virtuțile teologale, suprafirești în esența lor, și darurile Duhului Sfînt, de două ori suprafirești, nu doar în esența lor asemenea virtuților teologale, ci și în modul lor de acțiune, evidențiază contemplația inspirată și viața mistică.”

Tema contemplației inspirate trimite, rând pe rând, la toate temele importante ale teologiei spirituale, de la rugăciunea pe care am putea-o numi isihastă – adică în tăcerea inimii – la unirea spirituală, prin virtuțile teologale și prin darurile Spiritului, incluzând treptele vieții mistice așa cum au fost ele descrise în tradiția creștină bimilenară.

Soții Maritain nu uită să menționeze nici aportul spiritualității franceze la această istorie a misticii creștine. Astfel, ei îl menționează pe părintele iezuit Louis Lallement:

Să reținem și definiția, foarte generală, pe care o dă contemplației marele om duhovnicesc al secolului al XVII-lea, părintele Lallemant:

«Contemplația, spune el, este o vedere a lui Dumnezeu sau a lucrurilor divine, simplă, liberă, pătrunzătoare, care provine din iubire și care tinde spre iubire […] Aceasta este folosirea celei mai pure și desăvîrșite carități. Iubirea îi este principiu, exercițiu și scop»[1].

Vorbim în acest caz (asemenea părintelui Lallemant) despre contemplația inspirată, întrucît la fel de bine ea este cea care se găsește în situația de a fi ignorată astăzi de anumite spirite care ar dori să reducă întreaga viață spirituală la pietatea liturgică; și vorbim despre contemplația inspirată abstracție făcînd de varietatea prezentată în stările orațiunii și diversele stări de unire.

În acest ultim paragraf putem identifica un subiect controversat la data la care soții Maritain scriau această carte, și anume raportul dintre liturghie și mistică. Pentru adepții înnoirii liturgice, viața creștină – cea normală, dar și cea așa-zis extraordinară – se trăiește în perimetrul unei experiențe strict liturgice, fără apel la resursele unei pietăți prea subiective, reflectate în descrierile discutabile ale unor mistici. Și aici din nou, pe urmele tradiției spirituale tomiste, soții Maritain consideră că polul subiectiv al trăirii mistice nu trebuie anihilat întrucât își are propria sa îndreptățire.

În încheierea acestei lecturi cursive a capitolului maritainian despre contemplația inspirată, putem reține și noi concluzia la care ajung cei doi autori:

Teza, conformă tradiției creștine și învățăturii spirituale a sfîntului Bonaventura și a sfîntului Toma, potrivit căreia toate sufletele sînt chemate, fără îndoială nu într-un mod apropiat, dar într-un mod îndepărtat, la contemplația mistică considerată a fi înflorirea normală a harului virtuților teologale și a darurilor Duhului Sfînt (…) este, în ciuda opozițiilor trecătoare, pe cale să devină clasică.

Altfel spus, mistica nu este altceva decât trăirea consecventă a unei vieți creștine, formate și antrenate liturgic, dar și cu retragerile ei în zona unei isihii personale, pentru a folosi din nou limbajul filocalic al Răsăritului creștin. Sau, cu cu cuvintele soților Maritain, liturghie și contemplație.

(Imagine: Viața Sf. Francisc, de José Benlliure y Gil – sursa)

[1] L. Lallement, Doctrine spirituelle, Téqui, Paris, 1936, pp. 430-432.