Convergențe între Cer și pământ – teologia (I)

9 March 2019

Timp și istorie

Timpul este o realitate care însoțește omul încă din momentul apariției sale în lume, ascunzându-se în spatele schimbărilor și transformărilor ambientului proxim: lumina soarelui colorează zorii dimineții trezind la viață natura, apoi, puterea luminii zilei în plenitudinea efervescenței activităților cotidiene, oboseala zilei în lumina soarelui care coboară, încet, la orizont, și, în cele din urmă, lumina de seară atât de frumos cântată în imnul vecerniei, care ne descrie „lumina lină a sfintei măriri, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Celui Sfânt, a Celui Fericit…”, în timp ce noi, oamenii, „ajungând la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Spiritul Sfânt Dumnezeu…”

Apoi vine noaptea. „Făcut-ai luna spre arătarea timpurilor, soarele și-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte… Răsărit-a soarele… Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara” (Psalmul 103). Și o nouă zi ritmată de urcușul și coborâșul soarelui, de deplasarea lentă a stelelor pe bolta cerească, de fazele lunii..
Semnele universului definesc acele repere stabile, imuabile, revelând omului faptul că există legi care guvernează lumea și o transformă într-un cosmos inteligibil, cu sens, ordonat și creat din haosul neființei.

Dintre toate creaturile numai omului i s-a dat capacitatea de a «înțelege» lumea. Doar omul percepe sacrul…

Cerul, vizibil, învăluie lumea, în același timp rămâne de neatins: un protosimbol al transcendenței. Descifrând semnificația legilor cosmice ce se ascund în spatele semnelor timpului, omul s-a înălțat spre realitatea nevăzută a Legiuitorului fără de care lumea ar fi haotică și de neînțeles: dincolo de Cer este Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul care a chemat lumea la ființare ex nihilo, Cel care menține acest Univers în subzistență.

Dar acest Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa (Geneză 1, 26). Dintre toate creaturile numai omului i s-a dat capacitatea de a „înțelege” lumea. Doar omul percepe sacrul, adică semnele sau interfața unei lumi spirituale, nevăzute dar reale, o lume în care, dincolo de bariera transcendenței, în „norii inefabilului”, tronează Dumnezeu, izvorul întregii ființări, Cel ce a dat fiecărei particule subzistente o „formă” care se „materializează” devenind învelișul Universului nostru observațional.

Timpul care se scurge într-un sens și este inteligibil devine Istorie. Istoria este într-o continuă efervescență, se construiește clipă de clipă prin acțiunea noastră, uneori prin „tăcerea” noastră sau momente de inacțiune, reverie… Sunt și evenimente naturale care marchează cursul istoriei, sunt și deciziile libere ale unor oameni care au consecințe majore asupra desfășurării evenimentelor în această lume trecătoare, toate „văzute” de sus și lăsate să se desfășoare în sensul care conduce evenimentele spre plinirea destinului eshatologic stabilit din veșnicie de Dumnezeu.

[Revelația] este o descoperire de sine care cheamă la o relație de iubire.

Și sensul istoriei – devenită astfel Istoria mântuirii – este legat de om, de condiția noastră specifică de ființe materiale și spirituale, de capacitatea noastră de cunoaștere rațională și de elementul spiritual, nemuritor, care ajunge la plenitudine numai „în” Dumnezeu. De aceea Creatorul a luat hotărârea de a se descoperi pe sine – revelația = retro vellum dare – de a ridica vălul care îl acoperă în transcendența și alteritatea Absolutului. Istoria devine „un loc teologic”, scena pe care Dumnezeu se face văzut omenirii descoperindu-se pe sine și totodată transmițând planul Său de mântuire a tuturor oamenilor, planul Său de restaurare a condiției creației primordiale, a stării Edenului de dinainte de dezordinea produsă de păcatul strămoșesc.

Revelația este dăruire de sine, este comunicarea unui plan și autocomunicarea Ființei divine: Dumnezeu, care „locuiește în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6, 16), vrea să-și împărtășească propria viață divină oamenilor creați de El în mod liber, pentru a face din ei fii adoptivi, în Fiul său unic. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască și să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.1

Este o invitație. Este o descoperire de sine care cheamă la o relație de iubire. Este o relație de iubire metamorfozantă, care ridică omul din condiția sa creaturală denaturată de păcatul strămoșesc împărtășind condiția absolutului care se dăruiește. Este un dar, făcut în mod liber, fără nicio constrângere, dar care implică un răspuns, nașterea unei relații de prietenie, adevărata iubire care se ridică dincolo de limitările umane. Dacă această Revelație era transmisă în întregime încă dintru început, mesajul profund metafizic nu ar fi pătruns spiritul omului umbrit de consecințele păcatului strămoșesc.

Revelația este transmisă omului după pedagogia divină: Planul divin al Revelației se realizează „prin fapte și cuvinte legate strâns între ele și care se luminează reciproc”. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregătește în etape să primească Revelația supranaturală pe care o face despre sine însuși și care culminează în Persoana și misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Hristos. Sfântul Irineu de Lyon vorbește în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obișnuirii reciproce între Dumnezeu și om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om și s-a făcut Fiul omului pentru a-l obișnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu și pentru a-l obișnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”.2

Etapele Revelației sunt etape din istoria omenirii și numai în lumina acestei istorii fenomenul uman dobândește un sens în complexitatea și diversitatea spiritualității sale.

(va urma).

1^# Catehismul Bisericii Catolice, nr. 52.

2 Ibidem, nr. 53.