Coșmarul vieții mele poartă un nume: școala

Distribuie:

Am crescut într-o familie care prețuia cartea, cultura și educația. Adolescent în timpul războiului și-n anii imediat următori, în ciuda precarității vremurilor, tatăl meu cumpăra cărți. Ediții vechi de la anticari, numai titluri bune. De la poezii de Lenau și teatru de Molière, găseam rapid în raft Isus al lui Renan, Faust al lui Goethe sau inegalabilii clasici ruși. Mama, în schimb, avea o „dotă” mai recentă, preponderent din anii „puterii populare”. Aceasta cuprindea un segment conservator, cu mare greutate, de unde nu lipseau o ediție extrem de rară din Cămașa lui Hristos, alături de Quo Vadis, Coliba unchiului Tom și Polyanna. Dar și o semnificativă selecție „lumească”, după cum ar fi apreciat mulți frați de credință. Sigur, nu lipseau cărți precum Ana Karenina, Cavalerii Teutoni, Moby Dick sau romanele surorilor Brontë.

De departe, cel mai urât coșmar al vieții mele s-a numit școala românească, la toate nivelele prin care am fost nevoit să trec.

De mic însă am remarcat că, prin alte case pe care le vizitam în copilărie, nu întâlneam pe rafturi Doamna Bovary, Fii și îndrăgostiți, O tragedie americană, Fructele mâniei, La răsărit de Eden și altele de același calibru. Împreună, părinții s-au îngrijit să avem la dispoziție uneltele cele mai potrivite pentru a ne lărgi orizontul. Enciclopedia descoperirilor geografice, monumentala ediție din 1972 a Dicționarului enciclopedic român, incredibila Istorie ilustrată a picturii din 1968, Președinte la Casa Albă, Figuri de împărați romani, Procesul de la Nürnberg, Istoria ilustrată a Angliei de Trevelyan, Istoria Franței de Michelet, precum și multe altele mai „ușoare”, gen Agonie și extaz, sau o selecție generoasă de autori români, nu neapărat cei ceruți de programa școlară. N-au lipsit nici lucrări de popularizare a științei, care ne-au provocat curiozitatea. Fără a se teme că ne-am rătăci, părinții noștri nu s-au ferit să ne pună la dispoziție și cartea Povestiri biblice a ateului Zenon Kosidowski, ori interesanta memorialistică a bolșevicului Ilia Ehrenburg intitulată Oameni, ani, viață.

Privind retrospectiv acum, îmi dau seama că această imagine ar putea induce ideea unei familii mai răsărite, poate din middle class. Realitatea noastră economică a fost una mult mai modestă, lucru care mă face să-mi apreciez și mai mult părinții. În acest context, nu-mi cereți să explic cum, de pe la șase ani știam deja să citesc, ba chiar să mâzgălesc lăbărțat cuvinte scrise exclusiv cu majuscule. Din păcate, multe pe paginile de titlu al valoroaselor cărți ale tatălui meu, fără știrea sa. Și, nu, slavă Domnului, nu am fost la „grădi”, nu bănuiți că de-acolo mi s-ar trage performanțele.

Poate cel mai tragic este faptul că nimănui nu-i păsa că școala nu-mi era prezentată ca urmărind și lucrând realmente spre binele meu. Mai degrabă era un tăvălug amenințător, un rău necesar, pe care trebuia să-l îndur, cu grija maximă de a nu mă lăsa strivit de el.

Un singur lucru aș putea să le reproșez părinților mei, deși intenția lor a fost, fără doar și poate, una onorabilă. În anul de grație 1968, la Brăila s-a decis formarea unei clase experimentale de școală primară, cu elevi în vârstă de șase ani. Cuceriți de ideea că mezinul lor ar câștiga un an de viață, fără a sta prea mult pe gânduri și fără a mă consulta democratic și pe mine, și-au dat acordul. Derulând filmul, dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, n-aș mai fi fost confruntat cu situațiile care au condus la unele dintre căderile, falimentele și necazurile mele cele mai semnificative. Sigur, nu știu dacă n-aș fi dat peste altele mai mari. Anyway, atunci a început coșmarul. Și, de departe, cel mai urât coșmar al vieții mele s-a numit școala românească, la toate nivelele prin care am fost nevoit să trec.

Ca un reprezentant extrem al categoriei „păsărilor de noapte”, nu m-am putut trezi niciodată ușor și fresh dimineața. Coșmarul meu a devenit și coșmarul bunicii, care trebuia să mă scoale. „Mihai, e șapte fără un sfert. Scoală-te!” „Mai lasă-mă zece minute!” „Mihai, e șapte fără cinci. Sus!” „Mai lasă-mă cinci minute!” „Mihai, e ora șapte. Întârzii la școală!” „Nu vreau să mă scol. Merg la anul, când fac șapte ani!” Acesta era un refren zilnic, un tangou lent căruia bunica nu-i putea schimba nicicum cadența. Avea să-i spună mamei mele, cu obidă: „Copilul acesta o să-ți mănânce zilele!” Nu știa, săraca, ce spirit profetic avea!

Cu inima strânsă pot să afirm că școala primară nu m-a format, ci m-a deformat.

Dar aveam și eu dreptatea mea. Școala acelor ani – suntem în anul 1968 – era un monstru hidos, care trecea cu tancul peste fizicul, psihicul și simțirile mele, fără a avea vreun efect pozitiv. Cui îi păsa că eu eram nativ un evening person? Automat am fost categorisit drept leneș, cu obiceiuri nesănătoase. Cui îi păsa că eram o persoană de extrem de introvertită? Că mi-era așa de rușine să ridic mâna să cer voie la infectul – iar azi, celebrul – WC din curte, încât odată m-am ținut așa de tare, că am făcut baltă tot în jurul meu. Cui îi păsa că simțul meu artistic nu se manifesta prin caligrafie și că admonestările primite erau generatoare de inhibiții greu de surmontat? Cui îi păsa că, deși eram extrem de conștiincios în efectuarea temelor, adesea uitam caietele acasă? Primeam mereu tratamentul crud destinat infractorilor. Adică bătaia cu rigla triunghiulară, pe mâinile lipite de masivele bănci din lemn construite dinainte de WWI, pe vremea ministeriatului lui Spiru Haret. Poate cel mai tragic este faptul că nimănui nu-i păsa că școala nu-mi era prezentată ca urmărind și lucrând realmente spre binele meu. Mai degrabă era un tăvălug amenințător, un rău necesar, pe care trebuia să-l îndur, cu grija maximă de a nu mă lăsa strivit de el. Notați că aceasta era perspectiva unuia care pornea din punctul în care iubea cărțile, lectura, lărgirea orizontului. Nici nu vreau să-mi imaginez ce perspectivă aveau cei insensibili la aceste lucruri. Și, believe it or not, ei erau majoritatea.

Cu inima strânsă pot să afirm că școala primară nu m-a format, ci m-a deformat. În cei (doar) șase ani de-acasă, ajunsesem la un nivel peste bastonașe și linioare, peste „Ana are mere” și peste 2+2=4. În clasa I nu aveam dreptul să mă înscriu la biblioteca școlii, dar citeam pe nerăsuflate cărțile împrumutate de sora și de fratele meu, care erau a II-a, respectiv a III-a. Când am primit permisiunea de a mă înscrie, selecția cărților pe care le puteam împrumuta era extrem de zgârcită, câteva titluri aruncate pe o tejghea minusculă. Am ales-o instinctiv pe cea mai mare, pe care am „fumat-o” în acea după amiază. A doua zi, când am încercat să iau alta, am primit un perdaf de zile mari de la tovarășa bibliotecară. M-a admonestat că trebuie să citesc cărțile înainte de a le schimba. Abia după ce bibliotecara a discutat cu sora mea și a aflat că eu citeam și cărțile luate de ea și de fratele meu, lucrurile s-au schimbat dramatic. Am primit privilegiul extraordinar de a merge la raft și a-mi alege singur cărțile dorite. Uneori, bibliotecara făcea ochi mari când vedea ce luam, dar nu comenta.

Școala românească a fost și, mă tem că încă este, un mare laborator de darwinism social, în care domină legea junglei.

În altă ordine de idei, printr-un sistem ad-hoc de tip lancasterian, aflam anticipat informațiile din programa de învățământ, mai ales de la sora mea. Când mi le preda tovarășa, nu-mi spunea mai nimic nou. Adesea mă cufundam în propriile mele gânduri, evadând din clasă și, cu siguranță, păream aerian. Așa și eram, de fapt. Mai târziu, la fizică și matematică, când nu mai ținea cu prinsul informației din zbor, m-am scos cu fratele meu, ultradotat pentru științe. Era o plăcere să-i cer ajutorul. Nu numai că nu refuza niciodată, dar folosea creativ un arsenal redutabil de glume și ironii, mergând uneori până la sarcasm. Totul slujea de minune transferului de know how. Sigur, nu afirm aici că nu am învățat nimic din școală în toți acei ani. Doar că, în permanență, aveam senzația unui scărpinat nenatural, când existau modalități de instruire mai elegante și mai eficiente.

Școala m-a făcut să simt acut, în ciuda pretinsului egalitarianism socialist, nedreptățile sociale. Copiii medicilor, ai activiștilor pecere, ai profesorilor, ai directorilor de „temirce”, respectiv ai aparatului represiv milițiano-securist formau elita. Cât de isteț ai fi fost, nu ți se permitea să fii pe același palier. Fie și numai o zecime, undeva, făcea dureroasa și injusta diferență. Lucrurile nu s-au schimbat nici după Revoluție. Cu fiul meu am traversat același calvar – odraslele senatorului PSD „x” și afaceristului „y” erau pironite pe poziții insurmontabile. Primul lucru care te învață școala românească este că viața e nedreaptă. E o lecție pe care ți-o predă cu mare eficacitate.

În al doilea rând, școala românească a fost și, mă tem că încă este, un mare laborator de darwinism social, în care domină legea junglei. Bullying-ul era/este în floare și găsește acolo un mediu propice, fiind total necontrolabil. Cadre didactice nevrotice, care se cred mici dumnezei la catedră. Mulți profesori incompetenți, agramați, fără ha(ba)r de pedagogie sau care consideră că materia lor este – știți deja – cea mai importantă (din univers). Lipsa unei viziuni holiste care să urmărească binele elevului. Pilele, cunoștințele și relațiile domină copios pe toate palierele. Sistemul este conceput de așa natură, încât să-l urăști și să vrei să-l tragi în piept prin orice mijloc. Fiindcă din toți porii simți că nu este croit spre binele tău, spre formarea ta. Sunt foarte multe lucruri pe care le-aș putea adăuga.

M-am născut sub semnul alterității marginale, într-o familie de creștini evanghelici. Maistrul cu care am făcut „atelierul” de prin clasa a V-a, Marinescu, renumit pentru castanele pe care le ștergea pe scăfârliile noastre din senin, m-a înștiințat din prima că știe ce tinichele religioase am legate de coadă, avertizându-mă că e cu ochii pe mine. Asta fără a apuca măcar să fac vreo boroboață. Am rămas ca la dentist, abia mult mai târziu am priceput ce-a vrut să zică.

În clasa a doua am fost într-o pauză la buda mizerabilă a școlii. Acolo, doi colegi m-au chemat să-mi arate în treacăt ce minunăție aveau ei. Era vorba de o revistă porno dintre cele mai hard. Nu cred că a durat expunerea un minut, fiindcă se fereau să nu fie văzuți. Nu știu alții cum au reacționat într-o situație de acest gen. Mie mi-a ars retina… am simțit că mi s-au scurtcircuitat niște neuroni. Ani de zile am fost marcat profund și am trăit cu un sentiment acut de vinovăție și scârbă. Nu mai vorbesc despre contactul meu inițial cu înjurăturile și cuvintele porcoase, fiindcă tot școala primară mi l-a favorizat.

Despre școala românească, cu regret trebuie să spun că atât cât m-am lovit eu mai demult și fiul meu mai recent de pereții ei, e o instituție hidoasă care cere a fi șuntată prin toate mijloacele.

Sigur, școala mi-a oferit și lucruri pozitive, nu pot nega. Dar sunt atât de puține în comparație cu celelalte, că sincer mă întreb dacă a meritat. Am avut și profesori în regulă, echilibrați, corecți, profesioniști. Am avut și câțiva dascăli de excepție. Primul a fost profesorul de desen, Ion Pîrnog. În clasa a V-a ne-a testat aptitudinile pentru pictură și, văzând că nu-i printre noi niciun viitor Van Gogh sau Picasso, ne-a întrebat dacă vrem să continuăm cu mâzgălitul sau mai bine facem istoria artei. Fiindcă nu ne plăcea mâzgăleala și era incomod de cărat acuarele, bloc de desen etc., am optat cu toții pentru alternativă. Din clasa a V-a și până la finalul celei de-a VIII-a, am parcurs cu el arhitectură, sculptură și pictură, de la antică la ultra-modernă. Venea la oră cărând albume multe și grele, precum și seturi de diapozitive. Prezentările sale erau fascinante și omul încuraja dialogul. Eram liberi să spunem ce doream, ce ne trecea prin cap. Ne asculta cu atenție și ne călăuzea cu întrebări meșteșugit alese. Era singura oră pe care o îndrăgeam toți, la nebunie. Sigur, era cenușăreasa orarului. Aveam program după-amiaza și „desenul” era pus sâmbăta între 17-18, ultima oră. Se auzea soneria de final și niciodată nu eram gata. Ne spunea într-o doară: cine trebuie să plece e liber. Rar se scula vreunul. De regulă mai stăteam cu toții 10-15 minute, până ne înduram să-i punem capăt. La ultima oră, din clasa a VIII-a, profesorul Pîrnog ne-a ținut un adevărat curs despre viață, cu sfaturi și îndemnuri de mult bun-simț, cum niciun profesor n-a mai făcut vreodată.

Cu toate acestea, despre școala românească, cu regret trebuie să spun că atât cât m-am lovit eu mai demult și fiul meu mai recent de pereții ei, e o instituție hidoasă care cere a fi șuntată prin toate mijloacele. Cu riscul de a repata obositor, ea nu are pe prim-plan interesul copilului, nici binele său – indiferent cum am încerca să definim acest bine. În schimb, școala îl expune pe copil la toate relelele posibile. Personal sunt convins că, cu cât ia un copil mai târziu contact cu sistemul românesc de învățământ, cu atât mai benefic e pentru sănătatea lui morală, fizică și spirituală, cât și pentru dezvoltarea sa intelectuală.

Pentru a se dezvolta, geniul uman nu are nevoie de o instituție perimată, rudimentară și compromisă, care să înregimenteze copiii de la vârsta de trei ani, pentru standardizarea lor identitară. Există alternative categoric mai bune.

Dorința ministrului Andronescu de a înrola obligatoriu în sistemul educativ copiii de la vârsta fragedă de trei ani este o adevărată crimă, ținând cont de starea sistemului. Se poate justifica o asemenea măsură pentru copiii abandonați de părinți, pentru cei ai căror părinți nu vor să-și bată capul cu creșterea propriilor odrasle sau pentru cei ce nu știu cum să o facă. Din punctul meu de vedere, se pot găsi alternative mult mai înțelepte, pentru ca elevii să nu ia contact cu școala mai devreme de echivalentul actual al clasei a V-a. Ar trebui permis acest lucru măcar ca o opțiune pentru acei părinți care nu se sperie de așa ceva. Se poate face un portal cu lecții video și teme interactive cu evaluări finale și bareme de dificultate. Cu o tabletă ieftină în loc de haine, ghiozdan și altele, copilul și părinții ar ieși în avantaj. Decât să plătească statul cohorte de neaveniți din învățământ, mai bine ar da părinților, la finalul fiecărui an promovat de copii, o parte dintre costurile de care s-ar scuti bugetul de învățământ. Ar fi un stimulent teribil. Există nenumărate posibilități de implementare și dezvoltare, dar nu-i locul aici de a elabora.

Orice soluție în locul înregimentării premature este de dorit. Citeam în autobiografia lui Yehudi Menuhin că celebrul violonist n-a fost nicio zi la școală. Dar a ajuns să fie ucenicul lui George Enescu. Pentru a se dezvolta, geniul uman nu are nevoie de o instituție perimată, rudimentară și compromisă, care să înregimenteze copiii de la vârsta de trei ani, pentru standardizarea lor identitară. Există alternative categoric mai bune.

Dacă astăzi nu am sentimentul de ratare, nu că aș fi cine știe ce performer, nu se datorează școlilor urmate, ci simplului fapt că părinții mei au iubit Cartea și cărțile, oferindu-ne un cadru informal în care să ne molipsim din fragedă pruncie de aceeași dragoste. Sigur, a fost o dragoste cu năbădăi, dar cu happy end.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Image by Wokandapix from Pixabay)

Distribuie:
Mihai Ciucă

2 comments

    • Avatar
      Mihai C. 7 iunie, 2019 at 21:17 Răspuns

      Mulțumesc de notă, dom’ profesor 🙂 Cred că i se cuvine lui Teo, fiindcă a propus această temă foarte inspirată. Toate articolele sunt super… am senzația că oamenii, inclusiv tu, abia așteptau să li se dea șansa să se exprime pe acest subiect. Abordări una și una…

Lasa un comentariu