Crăciunul ca o întoarcere în sine

1069
2
Distribuie:

Crăciunul, se spune, este sărbătoarea bucuriei. Și a familiei. N-am în plan să contest nici bucuria, nici dimensiunea familială. Însă îmi pare că dincolo de aceste lucruri se întrevede și o suferință solitară.

Omenește vorbind – și e greu de evitat impresia că omenescul din viața lui Isus pare să deranjeze –, nu avea cum să fie prea simplu și încântător ca doi soți să fie nevoiți să facă o călătorie deloc ușoară, cu un copil pe drum, chiar în preajma sorocului. Iar după ce că nu găsesc un loc de cazare confortabil, ea naște într-o anexă a unei gospodării și în scurtă vreme trebuie să o ia la picior spre altă țară, într-un exil cu durată necunoscută.

De fapt, e ca în viețile celor mai mulți dintre noi, unde lucrurile se amestecă în proporții variabile și într-o simultaneitate derutantă. Dacă scoatem din discuție vârsta copilăriei, când trăirile sunt simple și par pure, tot restul vieții întâmpinăm fiecare moment cu un melanj de emoții, din care, oricât de mare ar fi bucuria, nu dispare o undă de suferință.

Dacă acceptăm invitația de a ne bucura de darul lui Dumnezeu pentru omenire, nu putem să nu remarcăm starea în care omenirea se află în lipsa acestui dar și dependența ei de binefacerile lui. Cele două nu pot fi despărțite. Distanța și nevoia sunt copleșitoare.

Darul este, în contextul întrupării, o necesitate absolută. Însă, dacă absența lui putea fi cumva resimțită, conceptualizată și exprimată, „forma” acestui dar era imposibil de intuit. Trebuia să fie ceva cu totul exterior, dar chintesențial. Motiv pentru care însăși recunoașterea darului a devenit o probă.

Pentru ca să poată privi spre misterul întrupării, omul trebuie să se întâlnească pe sine, să se cufunde în propriile abisuri, să-și conștientizeze singurătatea dureroasă, fără speranță. Firește, nu e singurul lucru pe care omul îl înțelege despre sine, dar îl subliniez tocmai în contextul insistenței pe bucurii comunitare.

Chiar și în mediile cele mai secularizate sau mai străine de semnificațiile Crăciunului, există reflexul de a sărbători împreună. Și ce altceva este această adunare laolaltă decât un corelativ al singurătății de care luptăm să scăpăm cu toții?

De nașterea lui Isus s-au bucurat doar cei care așteptau ceva. Doar cei suficient de disperați, profetici sau pătrunzători încât să-și toate pună speranțele într-un copil născut în pătura săracă a societății, la periferie. Pe ceilalți, cel mult îi îngrijora o profeție care le amenința certitudinile și statutul.

Acceptarea darului e ea însăși o artă, un test, o piatră de încercare. Căci darul trebuie recunoscut în pofida aparențelor și trebuie primit cu speranță, în ciuda fragilității sale. E un pariu fără întoarcere: totul sau nimic. Ori depinde totul de el, ori rămâi fără nimic și orizontul se închide ca un cosciug de plumb.

E interesant cum, în evanghelii, împărăția cea nouă, instaurată de Hristos, este mereu discretă, periclitată, uneori confundabilă cu altceva. Dar mereu există oameni care pariază totul pe ea.

În postura cea mai favorabilă pentru a primi darul divin se află mai mereu orbii, infirmii, prostituatele, corupții. Fiul risipitor devine mai „calificat” decât fiul cel mare. Nu cumințenia, nu moralitatea, nu prestanța sunt precondiții ale înțelegerii. Ci confruntarea cu propria realitate necosmetizată.

S-ar părea că numai cine e capabil să nu se iluzioneze cu privire la sine este candidat la înțelegerea mizelor. Cine se trezește la realitatea propriei ființe. E fascinant cum cei care au nevoie de Isus sesizează repede distanța dintre ei și el. „Nu sunt vrednic…”, „nu merit…” etc.

Din această revelație a propriului sine ce survine uneori simultan cu înțelegerea darului întrupării se naște o smerenie capabilă să accepte darul. Fără confruntarea cu sine, fără acel moment de însingurare profundă, existențială, mi se pare că nu poate exista o înțelegere a darului divin.

Pascal spunea că toate problemele lumii decurg din incapacitatea omului de a sta cu sine însuși singur într-o cameră. Dacă el avea dreptate, probabil că nu de puține ori, sărbătorile noastre familiale și comunitare sunt mai degrabă forme de a nu sta singuri. Iar fuga de singurătate și fuga de realitatea propriului sine nu e specifică doar necredincioșilor, ci îi ispitește și pe credincioșii care nu-și suportă incertitudinile și întrebările.

Totuși, se cere făcută aici o distincție între singurătate și solitudine. La cea din urmă se referă, cel mai probabil, Pascal. În solitudine îți poți înțelege, de fapt, cu adevărat condiția. Singurătatea se revelează în solitudine. Și abia pe urmă ar putea fi gestionată corespunzător. Altminteri, se insinuează peste tot ca o durere difuză și fără nume gonindu-ne din spate să căutăm s-o ameliorăm. Și toți încercăm.

Astfel, fiecare sărbătoare a Crăciunului poate fi un memento care, dincolo de fast și bucurie, să ne pună față în față cu propriile realități, cu cotloanele ființei și să ne lase să ne vedem în toată fragilitatea noastră. Aplecați peste telefoane, să ne mai opintim o dată împotriva autoamăgirii care ne seduce indiferent de vârstă, sex, rasă sau religie.

(Photo by Matthew Henry on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

2 comments

  1. Avatar
    Marcel Cosma 25 decembrie, 2021 at 21:54 Răspuns

    O regăsire a liniștii din care izvorăște, odată cu darul, cântarea…
    „Nu cumințenia, nu moralitatea, nu prestanța sunt precondiții ale înțelegerii. Ci confruntarea cu propria realitate necosmetizată.”

Lasa un comentariu