Crăciunul nu este despre Isus

Distribuie:

Înainte

Crăciunurile copilăriei mele s-au petrecut toate sub zodia lui Moș Gerilă. Încă de mic îl așteptam pe venerabilul cu barbă albă să îmi umple spațiul special amenajat sub brăduț cu multe, multe bucurii. Bunica mea îl cunoștea bine (am întrebat-o odată dacă au fost colegi de grădiniță și ea mi-a confirmat), așa că se oferea de fiecare dată să mijlocească în fața lui pentru a ține cont de dorințele mele. Când am mai crescut un pic, am luat problema în propriile mâini: i-am scris scrisori. Rareori m-a dezamăgit. Dorințele mele nu erau exagerate, cel puțin așa credeam eu; cu ce eforturi și costuri mi-au fost ele îndeplinite, nu voi ști niciodată.

Oricum, chiar dacă bunica mea ar fi uitat să pună o vorbă bună, au fost ocazii în care l-am întâlnit eu însumi pe Moș. A venit la noi la grădiniță, cu un sac imens în spinare, și s-a așezat lângă brad. Eram fascinați de barba lui. Cuminți, noi i-am cântat cu voioșie și i-am spus niște poezii frumoase, cu intonație. Apoi, la împărțeala cadourilor, pentru că nu aveam curaj, l-am împins de la spate pe unul dintre tovarășii mei de grădiniță să îl întrebe: „Dar vii și pe la casele noastre, nu?”. Moșul a încuviințat cu bucurie: „ho, ho, ho!”. Și a venit!

Crăciunurile copilăriei mele s-au petrecut toate sub zodia lui Moș Gerilă. Încă de mic îl așteptam pe venerabilul cu barbă albă să îmi umple spațiul special amenajat sub brăduț cu multe, multe bucurii. Bunica mea îl cunoștea bine…

Odată ce am ajuns să fiu mai sigur pe picioarele mele, am început să merg an după an la colindat. Cu Plugușorul, atât de Crăciun, cât și de Anul Nou. Mântuiam urarea cu mult patos, pe nerăsuflate. Colindatul era o afacere profitabilă, pentru că în acele vremuri, cel puțin în zona noastră, pe Valea Bârgăului, colindătorii erau răsplătiți cu generozitate. Cu bani, nu doar cu prăjituri. Astfel, fie omătul cât de mare, eram de fiecare dată pregătit să îl înfrunt pentru a le ura bârgăuanilor cinstiți, din toată inima mea de prunc, „La Mulți Ani cu bucurie!”.

A doua zi, de obicei, primeam vizitele cetelor de flăcăi, „cu irozii” și cu steaua. Primul obicei consta într-o scenetă ciudată, cu un împărat tare mânios pe un copil oarecare, căruia îi dorea moartea. Din fericire, trei crai, îmbrăcați în cojoace ornate cu tot felul de zorzoane învelite în staniol, păreau a fi ceva mai de treabă, pentru se duceau să îi avertizeze pe părinții copilului să plece departe de mânia împăratului. Pe urmă nu știu ce s-a mai întâmplat, căci sceneta se încheia oarecum indecis. În ce privește steaua, fascinat fiind de obiectul în sine – o stea mare și zgomotoasă, ornată și ea cu tot felul de sclipiciuri, în mijloc având ceva ce aducea cu o icoană, pe care colindătorul o rotea cu mult sârg în timp ce cânta – nu mai găseam timp și pentru a fi atent la versuri. Începea, cumva, cu „Steaua sus răsare” și se încheia cu „La anu` și la mulți ani!”. Îmi amintesc că melodia era ritmată; după ce plecau colindătorii, rămâneam cu ea în minte și îi enervam pe toți ai casei îngânând-o la nesfârșit, ca un disc uzat.

Vă voi scuti de alte detalii despre primele Crăciunuri ale vieții mele pentru a vă mărturisi, în ton cu titlul acestui articol: nici unul dintre ele nu a fost despre Isus.

După

Dar a venit Revoluția din 1989 și lucrurile s-au schimbat, veți zice. Credeți?

Haideți să nu punem la socoteală primul Crăciun, cel de după căderea dictaturii, în care condamnarea și executarea soților Ceaușescu a eclipsat, cel puțin în experiența mea, orice altă posibilă tatonare a semnificației Sărbătorii. E adevărat, în anii următori am aflat tot mai multe despre ce înseamnă Nașterea Mântuitorului. Ba, mai mult, am aflat și cum se deapănă mai departe povestea Pruncului din sceneta „irozilor”, iar acum știu pe de rost „Steaua sus răsare”, atât în versiunea Madrigalului, cât și în cea a lui Hrușcă. În Ajun, în loc să merg la colindat pentru foloase lumești, cânt împreună cu familia un colind la gura sobei și mă bucur de colindătorii care vin în casa noastră cu vești bune. A doua zi mă duc la biserică, unde mă închin Celui ce a venit în lumea noastră și iau seama apoi la Cuvânt și învățătură.

Cu toate acestea, nici după Revoluție Crăciunurile mele nu au fost despre Isus.

De fapt, într-un sens mai larg, de fiecare dată când încercăm să citim un eveniment ca pe un mesaj despre ceva, oricât de important ar fi acel lucru, pierdem ceva esențial.

Să nu credeți că am de gând să arunc vreo vină pe toate acele bruiaje cu care ne-au obișnuit Sărbătorile ultimilor ani, care încep să lase urme în existențele noastre tot mai devreme, încă din toamnă: traficul infernal, aglomerația din magazine, goana după cadouri, invazia ofertelor cu Moși, îmbuibarea și, în general, o crasă lipsă de măsură în toate, colinzile lui Hrușcă, extravaganța instalațiilor atârnate pe orice obiect vertical din proximitatea caselor noastre, seriile de filme Home Alone și Die Hard, brazii tot mai fițoși, tradiționalele concerte ale lui Bănică, Brenciu et co., comercialismul care le poleiește pe toate cele enumerate mai sus și, nu în ultimul rând, vinovățiile pioase pe care le resimțim în așteptarea venirii Pruncului, pentru că am cedat încă o dată unor tradiții de sorginte păgână, pentru că zicem Crăciun și nu Întrupare, pentru că iar am uitat de colesterol și ne-am rotunjit porțiunile ecuatoriale ale trupurilor cu sarmale, cârnați și plăcinte, pentru că Familia Sfântă nu a găsit nici de data asta loc de găzduire în Viflaim, în timp ce noi ne bucurăm excesiv de confortul căminelor noastre ș.a.m.d.

Nu, departe de mine gândul înfierării celor de mai sus! Asemeni multora dintre voi, m-am obișnuit cu ele; aș putea spune că nu-mi mai pot imagina un Crăciun altfel în ziua de azi. Un singur lucru mai am de spus în privința lor: chiar dacă m-aș (putea) lipsi de toate acestea, alături de multe altele pe care nu le-am putut pomeni în spațiul rezervat acestui text, Crăciunul meu tot n-ar fi mai mult „despre Isus”. Iar lucrul acesta este unul bun.

Unde îi baiul?

Deși am primit de vreo câteva ori în viață, din partea apropiaților, întrebarea „Unde ți-e spiritul Crăciunului?”, nu cred că problema este (doar) la mine. Există o explicație pentru această stare de fapt. Sigur, ea vine cumva tardiv și retrospectiv, asemeni unei profeții rostite după împlinirea faptelor anunțate, dar îmi asum în cele ce urmează riscul acestei teoretizări subiective. În spatele acestui risc stă o intuiție, aceea că nu sunt singurul pământean care simte și gândește așa. Oricum, în moduri diferite, unele din aceste lucruri au mai fost rostite, iar acum ele sunt adunate și aliniate experienței mele personale.

Cum ar fi însă să las o predică să treacă prin mine ca realitate teologică, ca încă un pas în cizelarea mea după Model? Brr, nu vi se pare că s-a lăsat dintr-odată frigul printre cuvintele astea?

Problema pe care v-o supun atenției este una de orientare față de minunea Întrupării. Putem să fim participanți la bucuria ei, așa ne-ar prinde bine, zic eu. La fel de bine, însă, putem să îi fim spectatori, mai ales într-o civilizație ca a noastră, a spectacolului, după cum o numește Vargas Llosa, care favorizează cu precădere acest tip de receptivitate. Implicarea noastră în grandiosul spectacol al lumii este reflectată preponderent de reacții, distribuiri, selfie-uri și comentarii (nu mă refer doar la prestațiile noastre din spațiul virtual). Toate acestea trebuie să fie despre ceva, ele cer un obiect al atenției, o temă ce trebuie neapărat întoarsă pe toate fețele. S-ar părea că asta este provocarea noastră, a creștinilor: să facem ca sărbătoarea să nu fie despre Moș Crăciun sau despre încă un prilej de a ne aduna împreună ca să ne fie bine, ci despre Isus. Atât timp cât tot ce facem este despre El, despre ce s-a întâmplat atunci, despre ce înseamnă venirea Sa în lume, în special despre Întrupare, se poate spune că suntem în siguranță, că sărbătorim bine.

Numai că un Crăciun „despre Isus” înseamnă și o delimitare existențială, prin transformarea Pruncului într-un obiect (unul central, fără îndoială) al acțiunilor și trăirilor noastre. Externalizăm semnificații. Dintr-o astfel de perspectivă, ne străduim să le botezăm pe toate în „ceva despre” o realitate anume. Le transformăm în propoziții, pierzându-și astfel calitatea de răspunsuri la o invitație divină. Căci am fost chemați ca împreună cu Maria și Iosif, cu păstorii, cu îngerii, cu magii și cu toți cei ce L-au primit pe Cel ce a coborât din slavă în lumea noastră să ne bucurăm de marea minune, să o gustăm în toată frumusețea ei, aflată la îndemâna noastră și totuși de necuprins. Suntem invitați să le strângem pe toate în inimi. Va veni și vremea împrăștierii, dar un pic mai târziu. Răbdare.

Vă îndemn la o reflecție asupra unui Crăciun care să nu fie neapărat despre Isus. Cum putea să facem față acestei abundențe de efecte de sezon, menite să ne transforme mărturiile în mesaje?

De fapt, într-un sens mai larg, de fiecare dată când încercăm să citim un eveniment ca pe un mesaj despre ceva, oricât de important ar fi acel lucru, pierdem ceva esențial. Am învățat asta, încă din perioada adolescenței, ascultând muzică clasică. De pildă, la primele audiții ale Anotimpurilor, fiind sfătuit în acest sens, încercam să identific în muzica lui Vivaldi aspecte descriptive ale fiecărui sezon, ciripitul păsărilor, zgomotul unui pârâu de munte, forfota de la culesul recoltei, fulgii de nea acoperind totul… Astfel, pentru mine acele audiții erau despre cele patru anotimpuri și despre modul în care maestru venețian a reușit să pună descrie prin muzică niște aspecte din viață. Mai târziu însă, am învățat să mă bucur de muzică, să-i accept autorului invitația de a trăi, prin mijlocirea muzicii, un miracol ce depășea cu mult ideea de muzică, de interpretare și chiar de intenții programatice.

La fel stau lucrurile și în contactul cu alte arte. Vizionarea unui tablou nu este un „despre ceea ce ni se spune în titlu”, nici în obiectul reprezentat pe pânză, ci este ceea ce ajunge la noi în timp ce privim, o stare ce se poate reflecta într-o emoție estetică sau de altă natură, o reflecție, o atitudine sau idee. Filmul, care foarte lesne poate fi recepționat ca un discurs sau o poveste despre ceva, este în mod primordial o ocazie de ne redescoperi ca oameni, lăsându-ne conduși prin alte posibilități ale lumii de a fi sau de a se lăsa modelată prin creativitate și imaginație.

Cum ar fi să reducem nițel rezoluția experienței acestei sărbători?

Îndrăznesc a spune – fie-mi iertat! – că nici predicile nu sunt despre ceva anume. Adesea le recepționăm ca pe niște lungi anexe ale textelor biblice de referință, menite să ne explice despre ce este vorba în Cuvântul lui Dumnezeu. Iar „despre ce a fost vorba” nu este altceva decât un subtil și perfid mod de a externaliza oferta predicii, de a respinge o expunere personală în fața Cuvântului: e despre ce ar trebui să facem, despre cum ar trebui să fim, despre vecinul de lângă noi, despre cei pierduți, despre ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă sau despre ce se întâmpla în viitor etc. Chiar și atunci când, într-o eroică sforțare, admitem că ar fi vorba despre noi în acea predică, o facem nu privindu-ne în oglindă, ci pentru a ne cosmetiza mărturiile. Cum ar fi însă să las o predică să treacă prin mine ca realitate teologică, ca încă un pas în cizelarea mea după Model? Brr, nu vi se pare că s-a lăsat dintr-odată frigul printre cuvintele astea?

La fel stau lucrurile și în privința închinării: nu cântăm despre Isus, despre Dumnezeu sau despre noi (bine, admit că asta o mai facem uneori …), ci ne lăsăm conduși în închinare, în comuniune, într-o participare activă la bucuria și totodată la uimirea Cerului în fața măreției lui Dumnezeu.

Iată de ce, revenind la Sărbătoarea ce ne stă înainte, vă îndemn la o reflecție asupra unui Crăciun care să nu fie neapărat despre Isus. Cum putea să facem față acestei abundențe de efecte de sezon, menite să ne transforme mărturiile în mesaje? Sunt convins că este loc pentru contribuția fiecăruia dintre noi aici. Și chiar dacă nu vom inventa sau descoperi niște soluții geniale de a schimba ceva în felul nostru de a ne bucura de Crăciun, faptul că reflectăm la aceste lucruri constituie în sine un pas important al apropierii de Cel ce ne cheamă în bucuria Sa.

Ce-ar fi dacă …?

Vă supun atenției un simplu gând personal, ce poate fi privit ca un capăt de ață, ca exemplu sau, pur și simplu, ca o încurajare: cum ar fi să reducem nițel rezoluția experienței acestei sărbători? Vorbesc în sensul imprimat de McLuhan analizei extensiilor vieților noastre, potrivit căreia, prin excelență, mijloacele de înaltă definiție, care amplifică senzorial experiența înțelegerii lumii, invită la pasivitate. Ne invadează trăirile, imaginația, alegerile: nu ne mai rămâne nimic semnificativ de făcut, nu mai e nici un drum de parcurs, nu a mai rămas nici un locșor pentru noi lângă iesle. Totul ne este descoperit, cu lux de amănunte, pe căi diferite și din perspective nenumărate. Este ca și cum am asista la un eveniment documentat printr-o mulțime de camere video, plasate într-o multitudine de unghiuri, astfel că nimic nu mai poate scăpa ochiului nostru vigilent. Acest fapt se întoarce uneori împotriva noastră, pentru că atunci când credem că un anume unghi nu este acoperit, într-un mod ciudat și inexplicabil, ne simțim ca și cum tocmai esențialul a fost acolo, iar noi l-am pierdut.

Prin faptul că le botezăm pe toate în apa lui «despre Isus» întreținem în jurul nostru un mediu sufocant, neprielnic. Abundența mijloacelor, asemeni oricărui exces, lasă urme peste viețile noastre.

Prin faptul că le botezăm pe toate în apa lui „despre Isus” întreținem în jurul nostru un mediu sufocant, neprielnic. Abundența mijloacelor, asemeni oricărui exces, lasă urme peste viețile noastre. Deși suntem mai activi și mai ocupați ca niciodată de Sărbători, suntem tot mai leneși și mai puțin implicați în minunata istorie ce a început într-un sat neînsemnat din Iudeea, cu vreo două milenii în urmă.

Să mai tăiem din toate acestea! Să nu ne fie frică de spațiile goale, de unghiurile neacoperite! Nici evangheliștilor nu le-a fost teamă. Doar doi dintre ei ne-au povestit despre cum s-au derulat faptele. „Iar nașterea lui Isus Hristos a fost așa” ne spune evanghelistul Matei, după care ne așterne istoria sa în opt versete1 (Mat. 1:18-25). Ne este de ajuns. Dar Luca, veți zice, e mai detaliat. Iată înalta rezoluție a depănării acestei istorii! În timp ce, da, se poate spune că Luca face în privința asta ceea ce și-a propus, adică să întocmească o documentare realizată în urma unei cercetări temeinice, în amănunt, asupra „tuturor acestor lucruri”, să observăm că el așază demersul său într-un anume context: sunt mulți care au scris deja „despre lucrurile care s-au petrecut”. Cu toate acestea, scrie Luca, „am găsit și eu cu cale […] să ți le scriu în șir, unele după altele”.

La o examinare exterioară, s-ar părea că evanghelistul Luca folosește un mod neobișnuit de a ne focaliza atenția pe Mântuitor: ne povestește cu lux de amănunte despre ce se întâmplă în jurul Său.

Ce aduce în plus evanghelistul Luca față de ceilalți care au scris despre toate acestea? Ne lipsesc termenii de comparație pentru a elabora un răspuns documentat. În privința Nașterii lui Isus însă, putem face niște observații. Relatarea sa este focalizată într-o măsură semnificativă pe felul în care cei ce au trăit acele evenimente s-au raportat la ele. Cu toții, chiar și cei ce nu participă în mod direct la evenimentul din Betleem, sunt martori implicați ai unei mari minuni pe care au așteptat-o cu nerăbdare și de care acum se bucură din toată inima.

Apoi, relatarea nașterii lui Isus este împletită cu istoria unei alte nașteri, cea a lui Ioan Botezătorul. Mai mult: putem spune că, puse în oglindă, textele au o pondere surprinzător de echilibrată, cu mici „avantaje” de partea celui ce urma să-I pregătească Mântuitorului calea. De pildă, vestirea nașterii lui Ioan beneficiază de o relatare mai amplă, mai detaliată; la fel stau lucrurile și cu tăierea împrejur a lui Isus, menționată într-un singur verset (!), față de cele nouă alocate evenimentului similar, avându-l în prim plan pe Ioan. Deși este limpede faptul că istoria lui Ioan Botezătorul este subordonată celei care îl are în vedere pe Isus, așa cum este și firesc, la o examinare exterioară, s-ar părea că evanghelistul Luca folosește un mod neobișnuit de a ne focaliza atenția pe Mântuitor: ne povestește cu lux de amănunte despre ce se întâmplă în jurul Său (până la furnizarea de informații cu caracter istoric despre vremea când au avut loc evenimentele).

Astfel, focalizarea nu ne-o oferă Luca, ci o realizăm noi, cititorii evangheliei sale. Nu e timp pentru a lenevi, cu toate așezate pe tavă înainte noastră: avem o mulțime de spații libere, de întrebări, de nedumeriri, de uimiri și de bucurii de trăit! Aceasta este oferta evanghelistului pentru noi (nu doar în privința relatării Nașterii, ci pe întreg parcursul cărții), cum a fost și pentru destinatarul inițial Teofil, de altfel. Ea este destinată minții și inimii deopotrivă.

Nu trebuie să spunem nimic acum, ar fi păcat să stricăm momentul. Și, tot așa, își fac loc în noi, unele după altele, bucuria, speranța, glorificarea, împlinirea și altele ca acestea.

Povestind lucrurile în ordinea lor, Luca realizează un paradox: Cristos este central în relatarea sa, totuși, accesibil nouă în urma unui parcurs liniar. O așteptare. Să nu ne grăbim, haideți să o savurăm în profunzime. O vestire. Mai țineți minte cum ați primit ultima veste bună, pe care o așteptați de multă vreme? O laudă. Ah, până să se împlinească ce este de împlinit, să ne oprim și să știm cine este Domnul… O invitație. Ei bine, acum e cazul să alergăm. O împlinire. Nu trebuie să spunem nimic acum, ar fi păcat să stricăm momentul. Și, tot așa, își fac loc în noi, unele după altele, bucuria, speranța, glorificarea, împlinirea și altele ca acestea.

Unele după altele

Dar ca să le poți lua pe rând, așa cum sunt oferite, este nevoie de un pic de spațiu. Sau, revenind la paradigma rezoluțiilor, ne-ar prinde bine o reașezare a tuturor lucrurilor. Să dăm la o parte etichetele. Poate că bradul împodobit nu este „despre Isus”. Nici nu este nevoie să fie. Același lucru, cred eu, este valabil și pentru sarmale, pentru încă o poveste de Crăciun pe micile ecrane, pentru decorațiuni, pentru omul de zăpadă, pentru pârtia de schi… Putem să ne eliberăm afișajele minții de pixelii inutili, fără vinovății și fără teama de a-L pierde pe Prunc.

Știu, e greu; e ca și cum ai cere unui copil obișnuit cu ecranul 3D să se întoarcă la cartea de colorat. În plus, asimilându-le pe toate acestea „în șir, unele după altele”, se pare că vom avea nevoie de mai mult timp; în acest fel, e puțin probabil că le vom putea mântui pe toate. Așa este. Dar poate că, tocmai de aceea, vom fi mai motivați să facem și noi un pic de ordine între ele, să stabilim, de ce nu, niște priorități. La fel de bine, însă, putem începe cu trăirea Sărbătorii și mai devreme, din septembrie, ca să nu lăsăm nimic nefăcut. Oricum am proceda, ieșim în câștig.

1 Vezi Mat. 1:18-25. Începând cu capitolul 2 sunt relatate evenimente ulterioare; este posibil ca ele să fi avut loc după o perioadă măsurabilă în luni bune, poate chiar după mai bine de un an de zile de la nașterea lui Isus.

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

(Photo by Greyson Joralemon on Unsplash)

Distribuie:
Dionis Bodiu

Lasa un comentariu