Crăciunul și Împăratul dezbinării
„Poate că există o bestie… Poate că suntem doar noi”, spune Simon la un moment dat în romanul alegoric al lui William Golding, Împăratul muștelor, gândindu-se la bestia de care ajunseseră să se teamă băieții naufragiați pe insula pustie. Bestia pe care și-o imaginau cei din tabăra rebelă a grupului era una fizică, de care trebuiau să se teamă în mod fizic, însă Simon întrezărește o altă bestie, cea care se afla în interiorul lor, al fiecăruia, capacitatea de a fi rău, răul potențial din suflet.
Ceea ce nu se observă în vreme de pace și armonie ajunge la suprafață în vremurile tulburi, lucru care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva sălbaticii care am devenit acum sălășluiau, de fapt, dintotdeauna în interiorul nostru.
Inevitabil mi-am amintit de scrierea aceasta a lui Golding văzând că lucrurile în societate nu s-au schimbat de anul trecut, când scriam acest articol în aprilie, ci dimpotrivă par să se accentueze tot mai mult. Tensiunea globală în care ne-au adus încă-existența, extinderea și mereu-înnoirea virusului adâncește faliile ce se creau anul trecut între taberele „da” și „nu”. Cu cât sunt mai puternice și mai prelungite, crizele ne amplifică trăirile și reacțiile, demonii interiori sau empatia. Adică ne dau în vileag, arată cine suntem, de fapt, și ce suntem în stare să devenim. Ceea ce nu se observă în vreme de pace și armonie ajunge la suprafață în vremurile tulburi, lucru care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva sălbaticii care am devenit acum sălășluiau, de fapt, dintotdeauna în interiorul nostru, dar abia acum au găsit terenul propice de manifestare.
Golding s-a gândit să scrie romanul acesta în urma lecturii poveștii lui R. M. Ballantyne, Insula de corali, care i s-a părut o relatare nerealistă a supraviețuirii unor copii în condiții de naufragiu, așa că a întrebat-o pe soția sa: „Ce zici, ar fi o idee bună să scriu o carte despre niște copii pe o insulă, copii care se comportă așa cum se comportă, de fapt, copiii?”[1]. Ceea ce a rezultat poate îngrozi pe unii și încânta pe alții, atât din cauza durității atribuite unor copii (despre care ai crede că, în viața reală, nu ar fi capabili de asemenea acte, lucru discutabil la urma urmei), cât și datorită adevărului pe care îl relevă nu neapărat cu privire la copii, efectiv, cât cu privire la natura umană în general. Adulții, după cum am văzut și vedem, nu au neapărat mai mult discernământ, dar își manifestă pornirile violente atenuat, prin alte metode, uneori foarte subtile.
Copiii lui Golding sunt o oglindă a lumii adulților, aflați într-un război mondial.
Fie că ne place să recunoaștem sau nu, primitivizarea pe care o trăiesc copiii din romanul lui Golding odată rămași de capul lor, în naufragiul pe insula pustie, ne este caracteristică mai ales nouă, adulților responsabili (cum ne place să ne considerăm) atunci când ne confruntăm cu încercări care ne forțează limitele, care ne aduc pe marginea disperării și încercări cărora nu le vedem capătul sau rezolvarea – toate războaiele stau mărturie. În strădania de a pune capăt unei crize, tentația de a lua măsuri radicale, pripite care nu sunt benefice societății e mare. Copiii lui Golding sunt o oglindă a lumii adulților, aflați într-un război mondial. Ei copiază comportamentele celor maturi și, deși la început sunt dispuși să pună bazele unei organizări democratice și echilibrate, această organizare degenerează curând din cauza dorinței de putere, ajungându-se în final la crime.
Fiind convinși de faptul că pe insulă există o bestie de care trebuie să se teamă și pe care trebuie să o ucidă, copiii ajung să se dezbine și să se omoare între ei (Simon este prima victimă atunci când se grăbește să informeze restul grupului că trupul fără viață descoperit nu era al bestiei, ci al unui parașutist decedat), nemaiputând face deosebire între inamic și semen, nici între caracterul real sau fictiv al inamicului. Inamicul, de fapt, era propriul sine care, temându-se pentru propria viață și îngrijorându-se că nu are puterea totală asupra grupului, ajunge să acționeze nemediat de rațiune și cumpătare, mânat doar de pornirile întunecate.
Nu vi se pare că seamănă această primitivizare cu procesul în care ne aflăm noi acum ca societate – nu doar românească, nicidecum, ci globală – de la începerea pandemiei și mai ales acum?
Iar aceste porniri și temeri ajung la cote ridicate tocmai prin adunarea într-un grup, într-o gloată mai exact, gloata devine mai puternică și mai predispusă a acționa fără minte, sub imperiul impulsului, din cauza escaladării emoționale pe care o produc reacțiile încinse ale celorlalți și lozincile la care apelează și care par să răspundă la și să rezolve problemele care macină restul gloatei. Ochelarii distruși ai lui Piggy, iar apoi furtul ochelarilor lui Ralph, distrugerea scoicii folosite pe post de megafon, uciderea vizionarului și pacifistului Simon, iar apoi a inteligentului Piggy – toate acestea semnalează evacuarea cumpătării și a înțelepciunii din procesul de luare a deciziilor în grupul băieților.
Nu vi se pare că seamănă această primitivizare cu procesul în care ne aflăm noi acum ca societate – nu doar românească, nicidecum, ci globaă – de la începerea pandemiei și mai ales acum? Începând cu măsurile luate la nivel național de către autorități și până la – mai ales – atitudinile noastre, ca indivizi, față de „ceilalți”? Nu îmi propun să militez pentru schimbarea deciziilor statului, nu pretind că m-aș pricepe, dar observ că, uneori, aceste decizii îi dezbină pe membri și că noi, ca membri ai acestei societăți mai mici sau mai largi, avem opțiunea de a nu ne lăsa dezbinați.
Adevărul e că nu știm ceea ce se află în sufletul celuilalt pentru că nu am făcut efortul de a-l cunoaște din punctul lui de vedere.
Nu e obligatoriu ca și noi să adăugăm garduri peste care să ne catalogăm drept proști, chiar dacă statul le pune. Nu e obligatoriu ca și noi să ne certăm unii cu alții într-o oglindireperfectă a decidenților din guvern. Nu e obligatoriu ca și noi să ne privim de sus unul pe altul într-o lipsă totală de empatie, gândind sau chiar spunând: „Așa-i trebuie, dacă (nu) s-a vaccinat, să stea dincolo de gard!”. În aceste condiții, urările de „Crăciun fericit, binecuvântat, liniștit, împlinit” devin lipsite de sens și sinceritate. Nu acesta pare a fi spiritul de a fi „toți una”.
Putem alege să avem o opinie sau alta, cu argumente sau fără, a fi „una” nu înseamnă a gândi toți la fel, însă polarizarea la care s-a ajuns în cadrul micro al familiilor, al cercului de prieteni, al colectivului de serviciu riscă, în final, să ne facă să ne anatemizăm reciproc și să nu mai vedem ceea ce ne leagă nici ca oameni, nici ca credincioși. Adevărul e că nu știm ceea ce se află în sufletul „celuilalt” pentru că nu am făcut efortul de a-l cunoaște din punctul lui de vedere, însă ceea ce știm e că lipsa empatiei și cuvintele arată mult despre noi ca persoane și au, în celălalt și în raportarea la el, efecte mai lungi și mai serioase decât estimăm.
Cristos a venit în lume pentru a ne face copii ai Tatălui, frați între noi și cu Cristos. Poate că ar fi un exercițiu necesar să ne întrebăm ce fel de frați suntem sau cum am putea deveni frați mai adevărați.
(Photo by George Becker from Pexels)
[1] Presley, Nicola, „Lord of the Flies and The Coral Island”, publicatîn 2017, 30 iunie, la adresa: https://william-golding.co.uk/lord-flies-coral-island, accesat în 24 dec., 2021.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU