Crăciunul. Sus și jos

Share:

Dacă urmăriți colindele, veți observa că e un adevărat du-te-vino între sus și jos. Însă nu doar între cer care e sus și pământ care, după cum știm, e jos. Ci chiar și locul nașterii lui Isus este ba undeva sus (pe-un deal), ba undeva jos. Tot mai jos. Și e normal să fie așa, depinde de unde și la ce privești. Dinspre Dumnezeu, întruparea e coborâre – sau cel puțin așa percepem noi lucrurile într-o cheie spațială, fiindcă tot ce e mai bun trebuie să fie mai sus. Dinspre om, întruparea e înălțare.

Dinspre Dumnezeu, întruparea e coborâre… Dinspre om, întruparea e înălțare.

Dumnezeu se smerește, asumă natura omului, se lasă la mâna lui. În grija omului. Să fie crescut ca unul dintre noi, alături de noi. E dispus să treacă neobservat, neînțeles. În mod liber, din iubire, ia chip de om. Coboară. La slava din locurile preaînalte răspunde pacea dintre oameni.

Darul lui Dumnezeu pentru omenire nu este numai mântuirea prin Cristos, ci și taina întrupării însăși. Căci în această întrupare, natura umană capătă neînchipuitul dar al unirii cu natura divină. Această înaltă demnitate este acordată inclusiv trupului prin care divinitatea nu se sfiește să se arate.

Iar cine-l caută pe Dumnezeu îl găsește în mod deplin în Omul Isus Hristos. Mai presus decât orice mesaj direct și individual, mai presus decât orice putere de a săvârși miracole sau de a prevedea viitorul, revelația supremă a lui Dumnezeu e în Hristos și contemplarea lui ne deschide ochii spre abisul tainei divine.

Astfel că și cei care-l caută pe Dumnezeu, și cei care-l caută pe om îl regăsesc în același personaj istoric, Fiu al Omului și Fiu al lui Dumnezeu.

Dar totodată, în Hristos avem și Omul desăvârșit spre care aspirăm – conștient sau nu. În el găsim țelul devenirii noastre. Omul nou, supra-omul, omul pe care-l caută toate utopiile își găsește singura formă perfectă în persoana Fiului întrupat.

Astfel că și cei care-l caută pe Dumnezeu, și cei care-l caută pe om îl regăsesc în același personaj istoric, Fiu al Omului și Fiu al lui Dumnezeu. Coincidență de neînțeles și imposibil de împăcat logic. Mântuirea omului, revelația deplină a lui Dumnezeu și chipul desăvârșit al omului se întâlnesc în Hristos.

Dar în momentul în care omul se întâlnește cu Dumnezeu, fie în ipostasul unic al lui Hristos, fie prin mijlocirea harului, el, omul, pornește într-un urcuș. Parcursul omului înspre Dumnezeu este exclusiv ascensional. El nu are la ce renunța decât la vicii și slăbiciuni. Care-l trag în jos. Țin de gravitație. Harul este scară la cer. Zbor spre înălțime. Întâlnirea cu Fiul îl poate duce pe om doar mai sus decât este.

Dumnezeu coboară ca să-l înalțe pe om, mai întâi în unirea celor două naturi. Iar pe urmă îmbiind ființa creată să devină purtătoare a lui Hristos, după har. Chipul lui Hristos este prezentat lumii de purtătorii de Hristos. Cu toate imperfecțiunile lor. În asemenea măsură s-a lăsat Dumnezeu pe mâna omului. Nu doar că a unit divinul cu umanul, ci pe urmă s-a lăsat în lume mărturisit de oameni. Și, prin urmare, deformat de ei până la a nu mai putea fi recunoscut. Sau până la încercările prea omenești de sfâșiere a trupului lui Hristos.

La slava din locurile preaînalte răspunde pacea dintre oameni.

În loc ca în ochii fiecărui credincios, căutătorii chipului lui Dumnezeu și al chipului omului desăvârșit să-l vadă pe Hristos, adesea au ajuns să vadă doar o oglindire a umanității pervertite. În loc să vadă dragostea care unește, adevărul care eliberează, dreptatea care dezrobește, blândețea care reconciliază, au ocazia să vadă adesea bucuria dezbinării, adevărul ciuntit și interesat, dreptatea strâmbă și agresivitatea pretins evlavioasă. Și o sumedenie de alte vicii. Unele deosebit de pioase.

Ce poate fi mai străin de Dumnezeul revelat în Hristos decât o tovărășie cu influenții, puternicii și bogații lumii? Și totuși, nu o dată s-a întâmplat în istorie ca așa să fie prezentat Hristosul evangheliilor. În loc să fie dus la marginalii lumii pentru a răscumpăra tot ce e de răscumpărat, a fost târât în mocirla intereselor omenești și folosit pentru a le justifica.

Cuvântul întrupat știa cât de jos trebuie să coboare la întrupare, până în punctul în care să fie repudiat de propria creatură, care-l considera nedemn de imaginea sa despre Dumnezeu. Și să sufere disprețul și rușinea maximă. Iar asta să coincidă și cu momentul în care va experimenta și sentimentul părăsirii de către Tatăl. Și mai știa și cât de jos îl vor târî oamenii de mai târziu, când îi vor duce mărturia. Dar și-a asumat riscul să fie confundat cu un oarecare.

Împărăția se mută din afară în interior. Ce-i înăuntru devine mai mare decât tot ce-i în afară.

Se poate spune că Dumnezeu a ales discreția. N-a fost – vorba lui Kierkegaard (preluată de Steinhardt) – un imens papagal roșu. S-a smerit. A ales până și sensul în care putem noi pricepe smerenia: ca absență a superbiei, ca statut umil și dezarmat, ca refuz al însemnelor puterii omenești. Dar nu a fost mai puțin Dumnezeu în această smerenie, ci a rămas pe deplin Dumnezeu.

Smerenia lui a însemnat mai degrabă discreția prezenței, în logica noastră, însă dragostea divină s-a văzut și mai radical, și mai insuportabil. Puterea lipsei de putere s-a arătat și mai deconcertant. Împărăția se mută din afară – căci ce altceva ar putea fi o împărăție dacă nu un vast domeniu stăpânit și deținut prin forță și iscusință? – în interior. Ce-i înăuntru devine mai mare decât tot ce-i în afară.

Mântuirea omului a presupus identificarea lui Dumnezeu cu destinul uman, împărtășirea condiției mizere și a statutului de creatură cu toate efectele determinate de cădere, dar fără complicitatea în păcat.

«Josul» întrupării este «susul» omenirii. Dumnezeu nu se împuținează coborând, omul se desăvârșește urcând.

Coborârea lui Dumnezeu marchează începutul urcării omului. Josul întrupării este susul omenirii. Dumnezeu nu se împuținează coborând, omul se desăvârșește urcând. În Hristos, umanitatea devine perfect transparentă pentru divin. În unirea cu Hristos prin har, noi, cei afectați de gravitație și colmatați de efectele și defectele căderii, ne recăpătăm progresiv transparența și imponderabilitatea.

Hristos este improbabila și năucitoarea intersecție din care omul poate reveni la ceea ce a fost rânduit să fie. Își poate recăpăta în dar ceea ce a refuzat prin liberă alegere. Își poate redobândi libertatea și asemănarea cu Cel de sus pe care le-a pierdut vrând să fie autonom și zeu.

Creștinismul e sus și jos totodată. Incompatibilele se unesc. Neîmpăcatele se reconciliază. Lumina coboară în străfundurile întunericului. Eternul se unește cu efemerul. Binele învinge răul cu propriile arme. Raiul coboară în locuința morților și-i răstoarnă logica. Transcendentul se face văzut. Slava cerească se completează cu relațiile armonioase ale oamenilor. Ca semne ale prezenței divine. În cer și pe pământ.

(Imagine: Charles Le Brun, Adorația păstorilor – domeniu public)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply