Credința și invizibilul

Cercetările mele din ultima vreme, spre care m-a împins preocuparea de a scrie o fenomenologie a Scripturii m-au pus în fața unor întrebări fundamentale: Ce este credința? Ce înseamnă a avea credință?
În decursul unei zile obișnuite, conștiința omului este direcționată înspre vizibil și invizibil deopotrivă.
Cuvântul „credință” are mai multe accepțiuni. Putem vorbi bunăoară despre credință ca reprezentând învățătura religiei creștine sau putem vorbi despre credință în sensul încrederii manifestate față de o persoană. În contextul de față, mă voi concentra asupra definiției propuse de textul Scripturii: „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr. 11, 1) Aici voi avea, așadar, în vedere credința înțeleasă ca o încredințare în invizibil.
În decursul unei zile obișnuite, conștiința omului este direcționată înspre vizibil și invizibil deopotrivă. Îmi comand o cafea, o gust și o savurez, glumesc cu ospătarul/chelnerul, îmi aleg o masă, dar mă și gândesc la ce urmează să fac peste câteva minute, la o discuție pe care am avut-o cu un prieten acum câteva zile, la o faptă pe care am comis-o cândva, dacă am făcut bine sau rău, la ce aș vrea să mănânc peste câteva ore ș.a.m.d. Prin simțuri conștiința omului este situată într-un mediu limitat, dar prin imaginație și gândire critică ea poate să depășească limitele mediului și ale percepției (Maurice Merleau-Ponty) și să devină astfel o inteligență „largă, cuprinzătoare, care contemplă orice timp și orice existență” (Platon, Republica 486a).
În afara unei orientări către realități invizibile precum binele și răul, omul nu ar fi mișcat să acționeze într-un fel sau altul decât prin spontaneitatea impulsurilor interioare.
Cât trăiește un om în sfera invizibilului, și cât în sfera vizibilului? Sau cât ar trebui să trăiască în fiecare dintre ele? Nu e ușor de zis. Există extreme în ambele sensuri și tind să fiu de părere că o viață de om echilibrată va consta într-o mișcare continuă între cele două sfere. Un om care se mărginește la vizibil pare să nu fie mai mult decât un animal, lipsit fiind de orice altă grijă decât cea a trupului. E neapărat rău așa? Nietzsche afirma că animalele sunt fericite și omul nu. Motivul este tocmai că vaca – acesta este exemplul dat de Nietzsche – nu cunoaște decât momentul prezent, în vreme ce conștiința omului este purtată încoace și încolo de griji, preocupări, anxietăți ș.a.m.d.
Însă eu sunt de părere că omul nu poate rămâne om decât prin asumarea unei orientări către invizibil. Trebuie să-și însușească o anumită concepție despre bine și rău, să-și propună proiecte pentru viitor, să se angajeze la îndeplinirea unui contract social cu semenii săi, să-și conceapă o narațiune comprehensivă a propriei sale vieți – într-un cuvânt, să trăiască intențional. În afara unei orientări către realități invizibile precum binele și răul, omul nu ar fi mișcat să acționeze într-un fel sau altul decât prin spontaneitatea impulsurilor interioare.
Eu sunt de părere că, în ordinea firească a lucrurilor, omul ajunge la invizibil prin intermediul vizibilului.
Pe de altă parte, există și extrema în care un om pare să uite cu totul de vizibil și își petrece zilele într-o stare de hipnoză, complet imersat în ceea ce nu se vede. Nici aceasta nu arată ca o variantă sănătoasă, indiferent că e vorba de un om angoasat sau de un intelectual hipertrofiat. În acest sens l-am putea menționa pe Thales din Milet, despre care se spunea că era atât de preocupat de studiul aștrilor în timp ce se plimba încât a căzut într-o fântână. Povestea vrea să ilustreze faptul că, în pofida faptului că omul este înzestrat pentru invizibil, el rămâne totuși o ființă a cărei existență se desfășoară necesarmente în lumea vizibilă.
Inspirându-mă din etica lui Aristotel, aș vrea să propun ideea conform căreia o viață sănătoasă și fericită pentru om se află undeva la mijloc între aceste două extreme. Însă nu e vorba doar de o echilibristică a administrării echitabile a timpului dedicat fiecărei sfere în parte, ci de găsirea raportului potrivit între vizibil și invizibil. Care o fi acesta?
Luther spunea că a avea credință înseamnă a te lăsa sub stăpânirea unor lucruri care nu se văd. Sf. Pavel, de asemenea, afirmă că „umblăm prin credință, nu prin vedere” (II Cor. 5, 7). Ce îl poate motiva pe om să facă acest lucru? Cum poate fi convins omul să se predea invizibilului, să facă nenumărați pași înspre negura invizibilului?
…credința creștină nu trebuie să fie un „salt orb” care uită cu totul de vizibil. Pasul făcut înspre invizibil trebuie să pornească de la vizibil, chiar dacă va ajunge la un moment dat să treacă dincolo de acesta.
Eu sunt de părere că, în ordinea firească a lucrurilor, omul ajunge la invizibil prin intermediul vizibilului. De exemplu, în tradiția universală a religiei creștine se afirmă că existența lui Dumnezeu – Invizibilul prin excelență – poate fi dedusă prin argumentare pornind de la aspecte „vizibile” ale lumii înconjurătoare precum contingența ei, finitudinea ei, mișcarea ei continuă ș.a.m.d. De asemenea, potrivit tradiției dreptului natural, există anumite principii etice, universal valabile, care pot fi cunoscute printr-o cercetare a naturii omului și a țelurilor spre care tinde aceasta. Vizibilul este așadar o fereastră către invizibil.
Dar atunci când se încearcă o ocolire a acestei ordini firești, se ivesc o mulțime de probleme. Omul vizibil nu se poate preda în întregime unui invizibil atotcuprinzător dacă nu are acces la acesta prin vizibil. Or, Dumnezeu este acel Invizibil atotcuprinzător deoarece, dacă există Dumnezeu, așa cum este El conceput de religia creștină, omul trebuie să-și pună toată viața în raport cu El. Nu mai rămâne nici măcar o părticică a lui care să nu se afle sub autoritatea lui Dumnezeu. Omul nu este capabil să nască în sine voința de a se lăsa condus în toate de Arhinvizibil. Cu alte cuvinte, teologic vorbind, credința este un dar primit de la Dumnezeu.
Origen spunea că omul doritor să studieze filosofia nu stă mai întâi să cerceteze toate argumentele și doctrinele diferitelor școli, ci alege o școală anume și i se consacră „pe temeiul unei înclinări de care aproape nu-ți dai seama” (Contra lui Celsus I, X). Hotărârea celui doritor să fie filosof este luată tot pe baza credinței, este tot un pas făcut înspre invizibil. Același lucru se întâmplă și în cazul omului credincios, care devine creștin și se predă Domnului Isus Cristos. Se găsește sub o atracție magnetică exercitată de către persoana lui Isus și se lasă mișcat de această atracție, pe care nu o pierde cât timp rămâne creștin, deși în diverse perioade aceasta poate fi mai puternică sau mai slabă, în funcție de eforturile depuse spre întreținerea și întărirea ei prin diferite exerciții și practici spirituale precum rugăciunea, facerea de bine ș.a.
Omul nu este capabil să nască în sine voința de a se lăsa condus în toate de Arhinvizibil. Cu alte cuvinte, teologic vorbind, credința este un dar primit de la Dumnezeu.
Aș vrea să insist, totuși, asupra faptului că credința creștină nu trebuie să fie un „salt orb” care uită cu totul de vizibil. Pasul făcut înspre invizibil trebuie să pornească de la vizibil, chiar dacă va ajunge la un moment dat să treacă dincolo de acesta. De-a lungul istoriei religiei creștine, credința în Dumnezeu era întemeiată pe argumente filosofice pornind de la condiția ontologică a lumii înconjurătoare și de la minuni și experiențe religioase de diferite feluri, iar credința în Cristos era bazată pe mărturia apostolilor și discipolilor lui Isus, care L-au văzut după Înviere și au mâncat și au băut împreună cu El. Numai astfel, căutându-și un temei în vizibil prin teologie naturală, prin apologetică convingătoare și prin drept natural, poate credința creștină să depășească nivelul de fanatism. Or, nu tocmai în aceasta stă fanatismul – într-o ferventă religie a invizibilului, lipsită completamente de temeiuri vizibile, într-o convingere invulnerabilă la argumente și fapte, care desconsideră vizibilul în favoarea unui invizibil închipuit, care se mai și impune asupra altora prin sofisme, chiar și prin forță, dacă este cazul? Este vorba, în cele din urmă, de raționalitatea credinței, de obiectivitatea ei, ceea ce rezultă din faptul că pornește de la vizibil pentru a ajunge ulterior la invizibil.
(Photo by Steve Brackenrich from FreeImages)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU