Creștinii și sfârșitul – cinci atitudini contemporane
E foarte probabil ca, indiferent de apartenența confesională, fiecare creștin să-și fi pus, mai ales în ultimii trei ani din istoria umanității, în diverse moduri și la diferite grade de conștientizare, problema trecerii sale inevitabile din această viață perisabilă în viața veșnică; adică, problema morții sale, a sfârșitului existenței în această lume sau a sfârșitului lumii. În cele ce urmează, voi descrie succint cinci tipuri de raportare la moarte, pe care consider că le putem găsi la creștinii contemporani.
În mintea acestor creștini, moartea lor, deși inevitabilă, nu trebuie să fie chiar astăzi sau chiar acum.
Prima categorie este cea a creștinilor poftiți la cină… și care refuză această invitație (Luca 14, 16-24). Atrage atenția multitudinea justificărilor din spatele scuzei/scuzelor mundane debitate de ei în momentul în care ar fi întrebați dacă sunt sau nu pregătiți spiritual pentru a întâmpina momentul morții lor hic et nunc. Acești creștini, deși conștienți de inevitabilul trecerii din această viață, nu sunt niciodată gata, deoarece, în opinia lor, încă mai au ceva de realizat sau de perpetuat în această lume, un interes strict pământesc, fără conotație spirituală: o afacere, o casă, o mașină, un teren, o femeie/un bărbat, un copil (sau chiar mai mulți), o carieră, o sumă mare de bani etc. Prin urmare, în mintea acestor creștini, moartea lor, deși inevitabilă, nu trebuie să fie chiar astăzi sau chiar acum.
La polul opus, se află categoria pe care aș numi-o „Frida Kahlo”. Această cunoscută pictoriță mexicană (1907-1954), cu câteva zile înainte să moară, la doar 47 de ani, după o viață plină de suferințe de tot felul, a rostit următoarele cuvinte: „Sper că sfârșitul va fi plin de bucurie și sper să nu mă întorc vreodată înapoi”. Din această categorie fac parte creștinii care, în timpul viețuirii lor pe acest pământ, nu au avut parte de un trai ușor și pentru care nădejdea unei vieți mai bune către cealaltă lume constituie atât un magnet către viața viitoare, cât și o consolare proiectată în viața viitoare, încă din timpul acestei vieți cu greutăți, neajunsuri, neîmpliniri și suferințe.
O altă categorie este cea a creștinilor care vor ca trecerea din această viață să îi surprindă într-o ipostază decentă.
O altă categorie este cea a creștinilor care vor ca trecerea din această viață să îi surprindă într-o ipostază decentă. Mai exact, să nu fie surprinși de moarte în niște momente și acțiuni mai delicate, dar în fond obișnuite și necesare, ale vieții lor cotidiene, precum: în timp ce mănâncă, în timp ce se spală, în timp ce își fac nevoile fiziologice, în timp ce fac dragoste etc. Este vorba, în cazul acestor creștini, mai mult despre o pudoare (îndreptățită, în fond) față de cei care le vor descoperi trupurile neînsuflețite într-una dintre aceste ipostaze, și mai puțin despre o pudoare față de divinitate. Pe de altă parte, această decență în fața morții nu este specifică strict creștinilor sau oamenilor religioși. Personal, am întâlnit cazuri de oameni atei și agnostici care, conștienți de inevitabilul morții, gândeau și doreau la fel în ceea ce privește trecerea lor din această viață. E o aspirație estetică, la urma urmei.
Urmează categoria creștinilor fără/cu bagaje din această viață. În această categorie intră, din punctul meu de vedere, mulți dintre creștinii practicanți (ceea ce nu înseamnă că ei nu pot face parte și din altă categorie). Mai exact, aceștia seamănă cu ceea ce spune legenda despre înmormântarea lui Alexandru Macedon: vor să plece din această lume cu brațele în afara sicriului (metaforic vorbind), ca dovadă a faptului că nu duc cu ei dincolo nimic din lucrurile acestei lumi. Deci sunt fără bagaje mundane. În realitate, că vor sau nu, toți oamenii intră în această tipologie. Totuși, creștinii autentici duc cu ei dincolo mai multe bagaje, spirituale și perene, în cel mai profund sens. Mai exact, faptele bune pe care le-au făcut pe pământ față de semenii lor, precum și îndemnurile și sfaturile folositoare pe care le-au dat în timpul vieții lor celor din jur, schimbându-le acestora existența, sunt singurele bagaje spirituale și perene cu care se vor înfățișa înaintea lui Hristos, Dreptul Judecător.
Orice am face și orice am crede, de gândul morții nu prea avem cum să scăpăm, oricât ne-am ascunde în diverse mijloace de distragere.
Ultima categorie este cea a creștinilor care își doresc ca trecerea lor din această viață să se petreacă într-un mod anume, așa cum le-ar plăcea lor. Evident, acest lucru nu ține de ei, ci, în cele din urmă, ține strict de providența divină. Însă, în cazul acestor creștini, este de apreciat faptul că totuși meditează la sfârșitul acestei vieți. Unii dintre ei, ancorați într-o viață spirituală, luând ca model cuvintele lui Hristos din Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 13: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”, își doresc să moară în locul prietenilor sau cunoscuților lor ori chiar și în locul unor necunoscuți. Alții, mai puțin ancorați într-o viață spirituală sau chiar indiferenți față de aceasta, au totuși unele preferințe în ceea ce privește trecerea lor din această viață. Spre exemplu, cunoscutul rocker american septuagenar Iggy Pop mărturisea, într-un interviu, că nu și-ar dori să moară liniștit acasă sau la spital, înconjurat de familie și de cei dragi, ci și-ar dori să moară într-un mod brutal, fie sfâșiat de un rechin în timp ce înoată în ocean, fie zdrobit într-un accident rutier în timp ce își conduce motocicleta, plin de adrenalină. S-ar putea spune că, după o viață în care a fost activ în permanență în domeniul său, Iggy Pop nu se poate consola cu o moarte tipică și dorită de majoritatea oamenilor care ajung la vârsta lui. În tradiția creștină, transpusă în mediul literar prin romanul Quo Vadis, al scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz (1846-1916), roman transpus apoi, în mai multe rânduri, și în cinematografie, există exemplul Apostolului Petru care, condamnat de împăratul roman păgân Nero la crucificare, îi roagă pe cei care urmau să îl execute să îl crucifice cu capul în jos, deoarece nu s-a considerat demn să moară în aceeași poziție în care a murit și Hristos pe cruce.
Dacă ar fi să ne analizăm fiecare dintre noi, cu cea mai mare obiectivitate spirituală de care suntem în stare, modul în care ne-am raportat la tema sfârșitului vieții noastre, am ajunge la concluzia că, cel mai probabil, în decursul existenței noastre pasagere pe acest pământ, în diverse contexte și în funcție de relațiile cu semenii, cu toții ne-am regăsit în fiecare dintre cele cinci tipologii menționate anterior. Ceea ce îmi aduce aminte de Apostolul Pavel care spune în prima sa Epistolă către Corinteni următoarele: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Corinteni 10, 23). Și în privința atitudinilor față de moarte se pot aplica aceste cuvinte. În final, ține de discernământul fiecăruia să-și caute acea raportare la sfârșitul vieții și al tuturor lucrurilor care folosește existenței sale eterne. Căci, orice am face și orice am crede, de gândul morții nu prea avem cum să scăpăm, oricât ne-am ascunde în diverse mijloace de distragere.
(Image by Susan Cipriano from Pixabay)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Bună seara. Având în vedere că sunteți o persoană cu studii teologice poate aflu de la d-voastră cant a fost prima persoana după Hristos botezată trinitar.Din Biblie am a flat că nu era nici o persoană în acest mod botezată. Fiind dus după datină la botez aș fi dorit să aflu
ratarea botezului trinitar,dar încă nu am aflat.
Vă mulțumesc anticipat.
O seară bună.