Creștinul „în Cetate” sau „în cetate”?

Distribuie:

Cu greu am putea descoperi o ispită mai aspră pentru Biserică, de lungul istoriei sale, indiferent de sfera socio-culturală asupra căreia și-a lăsat amprenta – politică, educațională, artistică, mediatică etc – decât aceea de a-și exercita influența de pe poziții de putere, folosind mijloace specifice fiecărei ere. Ispita aceasta este, de altfel, „biblică”: încă de pe paginile Evangheliei aflăm că existau ucenici care tânjeau după putere, după poziții cât mai înalte de autoritate. (Ba chiar și Isus a fost ofertat să devină lider suprem.) Răspunsul Mântuitorului la o astfel de viziune asupra conducerii este unul surprinzător: cel mare să fie precum cel mai mic, iar cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește. În alte cuvinte, fără a părăsi cadrul discursului evanghelic, putem spune că, de la bun început, adepții lui Cristos au fost învățați să cârmuiască folosindu-se cu precădere de prosopul și ligheanul slujirii, nu de sceptru, de sabie sau de astfel de semne sau de instrumente ale puterii ce pot fi regăsite pe la curțile împărătești ale lumii.

Cu greu am putea descoperi o ispită mai aspră pentru Biserică, de lungul istoriei sale … decât aceea de a-și exercita influența de pe poziții de putere, folosind mijloace specifice fiecărei ere

Cât timp creștinii nu au fost puși în situația de a face uz de putere în societate, paradigma dominantă în care putea fi privită ideea de cârmuire se baza pe modelul biblic al trupului, descris de Apostolul Pavel în 1 Corinteni 12. Suntem cu toții membre ale unui singur trup, iar chemarea noastră de căpătâi, indiferent de poziția ocupată, este aceea de a ne fi de folos unii altora, prin împuternicirea și abilitarea Duhului Sfânt. Cârmuirea era amintită acolo ca una dintre dimensiunile spirituale ale viețuirii în Trup (înțeles aici ca o comunitate a celor răscumpărați în Cristos), între altele, cel puțin la fel de importante.1 Oricum, nu avem motive să credem că în vremurile de persecuție sau de marginalizare socială ale primelor secole acest model a avut vreun concurent demn de luat în seamă în Biserica acelor vremuri.

Odată cu lărgirea sferei de influență în afara spațiului eclezial, a apărut nevoia împăcării unei paradigme organice, fundamentată pe slujirea fiecăruia în dragoste, cu una focalizată pe exercitarea puterii, în scopul ordonării lumii după rigorile unui anume proiect politic. Această nevoie lasă urme mai pronunțate în gândirea Bisericii Apusene, unde atât catolicii, cât și reformații au căutat să integreze dualismul putere – slujire într-un sistem unitar, fie unificat în autoritatea unui reprezentant pământean al voii lui Dumnezeu (ex. Papa), fie într-un cadru care să asigure o sinergie iconomică între sacerdotium și regnum în scopul bunei guvernări a cetății. Cu toate acestea, mariajul dintre cele două paradigme, cea a slujirii și cea a puterii, a fost unul extrem de zbuciumat, pentru cârmuitori, pentru teologi, dar și pentru credincioșii de rând. De aceea, cel mai propice cadru de rezolvare a acestei tensiuni rămâne cel asigurat de principiul separării dintre Biserică și Stat. Printre altele, plecând de la acest principiu, recunoaștem că, deși slujirea și puterea nu se exclud, ca paradigme ale cârmuirii, accentele se pun în mod diferit în fiecare dintre cele două spații. Cu foloasele și cu ponoasele aferente.

Mariajul dintre cele două paradigme, cea a slujirii și cea a puterii, a fost unul extrem de zbuciumat, pentru cârmuitori, pentru teologi, dar și pentru credincioșii de rând.

Lucrurile sunt însă departe de o soluționare. Uneori, creștinii par să manifeste reale dificultăți în a admite toate consecințele ce decurg din acest principiu. Una dintre ele este și marginalizarea unor noțiuni sau concepte în discursul public, la care ei nu sunt dispuși să renunțe atât de lesne: „națiune creștină”, „legislație bazată pe principii creștine”, „valori tradiționale”, chiar și „lideri cu frică de Domnul” etc. Deși nu puțini credincioși au înțeles că trăim în vremuri cu totul diferite și că nu a fost niciodată chemarea nostră să gestionăm lumea cârmuind-o prin putere, întoarcerea de la sceptru (și sabie) la prosop și lighean pare să fie mult mai dificil de realizat. Dar oare ne putem permite să nu o facem până la capăt, cât mai repede? Următoarea istorioară, între altele, ne-ar putea conduce spre conturarea unui răspuns.

Un tânăr creștin militant împotriva regimului de apartheid în Africa de Sud, Graham Cyster, povestește cum, fiind arestat într-o seară, ajunge să fie încarcerat într-o celulă de subsol împreună cu un grup de tineri comuniști care luptau și ei împotriva nedreptului sistem.  „Vorbește-ne despre Evanghelia lui Cristos”, l-au îndemnat la un moment dat, sperând că vor afla o alternativă la strategia violentă pe care o puneau ei în practică.

Deși nu puțini credincioși au înțeles că trăim în vremuri cu totul diferite și că nu a fost niciodată chemarea nostră să gestionăm lumea cârmuind-o prin putere, întoarcerea de la sceptru (și sabie) la prosop și lighean pare să fie mult mai dificil de realizat.

Graham mărturisește că a dat tot ce a avut mai bun în el pentru a le prezenta Evanghelia, arătându-le cum credința în Cristos transformă în chip minunat vieți și cum ia naștere un nou Trup de oameni în care nu este nicio discriminare între iudeu șiș grec, bărbat și femeie, bogat și sărac, negru și alb. Tinerii comuniști erau fascinați. Un puști de vreo șaptesprezece ani a exclamat: „Dar e minunat! Arată-mi un loc unde acest lucru se întâmplă acum”. Graham fu nevoit să admită, nu fără o anume tristețe, că nu găsește nicăieri în Africa de Sud o astfel de comunitate de creștini care să trăiască cu adevărat mesajul Evangheliei. „Atunci toată chestia asta nu e decât un mare rahat!” a replicat tânărul. În mai puțin de o lună, acesta avea să-și părăsească țara și să se înroleze într-o grupare militară în care să continue să lupte pentru idealurile sale comuniste.2

Nu e de mirare că ne confruntăm cu astfel de probleme. Odată ce abandonăm slujirea, nu mai funcționăm împreună ca un adevărat Trup și, în aceste condiții, mărturia noastră în cetate își pierde relevanța. O altă consecință este și cea că noi înșine suntem transformați, dar nu după chipul Celui ce ne-a chemat, ci după cel al lumii în care trăim.

În politică, unul din semnele acestei nefaste metamorfoze se poate observa în răsturnarea balanței în rândurile electoratului creștin dinspre virtuți dovedite, odinioară criterii extrem de importante în alegerea unui candidat pentru o demnitate politică, înspre valori (firește, tradiționale). În mod fundamental, această orientare reflectă orientarea creștinului, atunci când își pune problema binelui cetății, mai degrabă spre paradigma puterii, decât spre cea a slujirii.

În politică, unul din semnele acestei nefaste metamorfoze se poate observa în răsturnarea balanței în rândurile electoratului creștin dinspre virtuți dovedite, odinioară criterii extrem de importante în alegerea unui candidat pentru o demnitate politică, înspre valori …

Iar modelul biblic al slujirii nu poate fi înțeles în afara ideii de dezvoltare a caracterului, a uceniciei, a sfințirii. Angajarea în slujire cere cu necesitate cultivarea unor virtuți duhovnicești, precum iubirea de semeni, umilința, îngăduința, bunătatea, loialitatea sau altruismul. Odinioară, în creștinism exista chiar și un cuvânt anume pentru un astfel de proces de dezvoltare: ucenicie. Astăzi se vorbește tot mai des despre o criză a uceniciei, manifestată fie prin absența ei în viața bisericii, fie prin modelarea ei în procese standardizate, adaptări ale unor modele de producție moderne, cum ar fi banda rulantă a lui Henry Ford sau, sugerează Derek Tidball, linia de servire a francizei McDonalds.3

Modelul apostolic de slujire în conducere – admițând că o astfel de sintagmă este acceptabilă într-un discurs creștin – are la bază ideea de caracter și virtuți. Acesta este spiritul în care, de pildă, citim listele de virtuți ale candidaților la slujbele de episcop sau de diacon, din 1 Timotei capitolul 3.

Valorile? Dincolo de faptul că ne sunt exterioare și că, astfel, pot fi proclamate fără a fi și însușite sau profesate, în politică ele funcționează în special ca vectori ai puterii, fiind folosite ca atare de către combatanți.4 În campaniile electorale, valorile sunt folosite pe post de banere, pentru ca apoi, în perioada exercitării mandatului, să fie impuse prin legi și normative. De regulă, cei ce nu și le însușesc, într-un fel sau altul, vor suporta niște consecințe. Transmiterea lor în rândurile maselor – un demers prin excelență unidirecțional – se face prin instrumente aflate la îndemâna puterii: presa, școala, diferite manifestări publice etc.

Nu ar trebui să ne mire faptul că rareori au loc dezbateri politice axate pe valori. Asemeni oricăror alte însemne ale puterii, valorile nu se negociază.

Nu ar trebui să ne mire faptul că rareori au loc dezbateri politice axate pe valori. Asemeni oricăror alte însemne ale puterii, valorile nu se negociază. Ele nici măcar nu se transmit de la o persoană la alta (există indicii care ne spun că ar putea fi moștenite). Ați observat, probabil, faptul că nimeni nu poate spune cu adevărat de când a început să susțină cutare valori; nu există un moment zero, similar nașterii din nou, de pildă, în care să poată fi documentată încredințarea acestor însemne. Pesemne că nici chemarea de a lupta pentru valori nu vine de jos, ci ea trebuie căutată în înaltele sfere ale providenței, ale unei puteri care vine peste om de departe, de sus, precum cea oferită odinioară lui Pilat …

Nu pare să îi deranjeze pe creștinii care își orientează prestațiile în arena politică folosindu-se de retorica valorilor faptul că este extrem de dificil de găsit suport pentru o astfel de abordare pe paginile Sfintei Scripturi sau chiar în literatura patristică. Lipsesc nu doar referințele textuale, ci și termenii discursului. Cineva ar putea semnala discursul paulin din 1 Corinteni 13 ca fiind unul tipic despre valori. Admițând faptul că pasajul poate fi citit astfel, să observăm încadrarea lui între două capitole a căror temă principală este slujirea reciprocă în Trup, prin împuternicirea și abilitarea Duhului Sfânt. În afara temeliei puse pe slujire, ca o condiție absolut necesară dezvoltării fiecărui membru al comunității de credincioși, nu se poate articula un discurs credibil despre valori. Deși, să recunoaștem, au existat încercări – uita-le-am pe toate!

În afara temeliei puse pe slujire, ca o condiție absolut necesară dezvoltării fiecărui membru al comunității de credincioși, nu se poate articula un discurs credibil despre valori.

Această răstălmăcire a sensului mărturisirii, care pe paginile Scripturii este privit ca plecând de la zidirea caracterului în vederea slujirii spre asumarea unei răspunderi în cârmuire – privită și ea tot ca slujire, niciodată ca putere – în biserică sau cetate, explică în cazul creștinilor unele atașamente năucitoare sau, dimpotrivă, respingeri categorice ale unor oferte politice. Oameni care dovedesc un cu totul alt tip de comportament public față de cel tâlhăresc cu care politicienii ne-au obișnuit pe plaiurile mioritice sunt respinși dacă nu susțin valori corecte; pe de altă parte, candidați care promit că vor susține valori tradiționale își găsesc repede susținerea, chiar în rândurile creștinilor, în ciuda deficiențelor de caracter dovedite sau, mai grav, chiar a faptelor de corupție ce le sunt imputate.

O stranie confuzie, ca să folosesc un termen blând și constructiv, domnește peste creștinul care nu deosebește cu grijă spațiul prin care își poartă mărturia. Ieșind pe ulițele cetății, dintr-un univers în care valorile sunt menite să strălucească prin contribuția duhovnicească a fiecărui membru angajat în zidire, el va dori să vadă și afara spațiului eclezial aceeași lume caldă, prietenoasă, cooperantă, ordonată ca o zi de duminică. Ar vrea ca biserica să fie în Cetate, de ce nu: în mijlocul ei. Dar el nu trăiește în patria aceea cerească, nu încă, ci într-o cetate vremelnică, nesupusă rânduielilor Trupului, guvernată de principii străine, între care cel al puterii este de căpătâi. Iar puterea operează cu valori, în primul rând, constituționale, politice, ideologice, sociale. Astfel, dorința-i gata: nu avem de ales, trebuie să luptăm pentru valori. Despre caracter, despre virtuți, despre curăția mărturiei noastre ne vom îngriji mai târziu.

Pe de altă parte, întrebați-l pe acel creștin dacă și-ar valida pastorul, preotul sau orice alt oficiant din biserica sa operând în același fel ca la alegerea unui senator sau președinte. Adică, trecându-i îngăduitor cu vederea nemerniciile, de dragul valorilor pe care le susține. Într-un mod deloc surprinzător, va reveni la vechea rânduială, pentru a observa în primul rând virtuțile deja dovedite de acel candidat („la slujire”, așa ni se spune), abia apoi spre a anticipa, cu încredere și speranță, roadele ce vor veni în urma slujirii sale și valorile promovate. Iar dacă îi vei atrage atenția asupra dublei măsuri folosite, să nu te miri dacă îți va spune că atunci când l-a evaluat pe politician a știut că nu va vota „un băiat de altar”. Și atunci, să nu-l întrebi încă o dată, răspicat și politicos deopotrivă: în care dintre „cetăți” își duce cu adevărat veacul, în cea cu „c” sau în cea cu „C”?

Mai bine învață-l un cântecel, unul dintre acelea care ar trebui mai des actualizat prin biserici, încă de pe scăunelele Școlii Duminicale. Nu cunosc o adaptare a lui în românește (oare de ce?). Este biblic, bazat pe versete din Scriptură5, și zice cam așa:

Not by might, not by power,

But by my Spirit, says the Lord”

Mă angajez să dau eu tonul la cântec, bine? Doi, trei, și…

Vezi toate articolele cu tema „Creștinii și politica”

(Image by engin akyurt from Pixabay)

1 1 Corinteni 12:28

2 Ronald J. Sider, The Scandal of the Evangelical Conscience, pag. 14-15.

3 Vezi Derek Tidball, Evanghelia după McDonalds, capitolul 3.

4 Îl rog pe cititor să observe că în acest articol nu pun problema rolului sau a rostului pe care valorile îl au într-un cadru organizațional (ONG, congregație, afacere etc); lucrurile scrise aici sunt pentru a fi evaluate exclusiv în contextul discuției despre implicarea creștinilor în politică.

5 Vezi Zaharia 4:6

Distribuie:
Dionis Bodiu

Lasa un comentariu