Crezurile Bisericii vechi, până la Sinodul I Ecumenic
Considerații introductive
„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. 17,3)
Ce este adevărul? Ce este credința? Cine este Dumnezeu? Ce este viața și care este sensul ei ultim? Ce este moartea și din ce motiv sufletele noastre tânjesc neîncetat după viața eternă, deși conștientizăm atât de clar că suntem muritori?
Care este credința cea adevărată? Această întrebare esențială pentru viața noastră spirituală determină, în mod inevitabil, formularea altor întrebări existențiale la fel de importante, al căror răspuns a fost căutat, de-a lungul miilor de ani, de către numeroși filosofi, oameni de știință sau întemeietori de religii: Ce este adevărul? Ce este credința? Cine este Dumnezeu? Ce este viața și care este sensul ei ultim? Ce este moartea și din ce motiv sufletele noastre tânjesc neîncetat după viața eternă, deși conștientizăm atât de clar că suntem muritori? Cine „a semănat” în inimile noastre acest dor de viață, de iubire, de adevăr? Și cum de avem abilitatea să formulăm asemenea noțiuni și întrebări existențiale? Cine și cu ce scop „a pus în noi și gândul veșniciei”, chemându-ne să-L căutăm neîncetat într-o lume limitată și supusă, parcă, doar hazardului?
Creștinii cred că răspunsul tuturor acestor întrebări fundamentale și complexe, al tuturor acestor căutări spirituale atât de proprii naturii omenești, se găsește nu într-o sumă de idei, ci într-o Persoană, astfel încât Răspunsul nu este ceva, ci este Cineva… un Om adevărat, asemenea nouă, Care ni S-a revelat însă – în mod paradoxal și neverosimil, pentru cei care ezită să dea crezare „rațiunilor inimii”[1] – și ca Dumnezeu adevărat, o Persoană Care n-a urmat nicio școală filosofică, nu a scris nici măcar o singură carte (a scris doar pe nisip); Cineva Care, așa cum nota meditativ Nicolae Steinhardt, a făcut, parcă, tot posibilul ca nu cumva să fie încadrat în rândul personalităților istorice, a făcut, de fapt, tot posibilul ca noi să putem crede în El doar în mod liber[2]. El Însuși, unicul Dumnezeu adevărat, venind în lumea noastră, coborând la nivelul nostru ontologic, nu ne-a enumerat definiții despre adevăr, ci ne-a spus adevăruri sub formă de povesti (pentru a parafraza titlul unei fascinante lucrări a domnului Andrei Pleșu despre „Parabolele lui Iisus”[3]), ne-a invitat să căutăm…, iar la sfârșitul vieții Sale pământești, în mod total neașteptat, a formulat răspunsul… răspunsul tuturor întrebărilor și nedumeririlor existențiale pe care le-ar fi putut gândi vreodată mintea omenească: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In14, 6).
Hristos e Dumnezeu adevărat și Om adevărat; întrupându-Se, El a devenit și mai tainic prin însuși actul revelării Sale supreme.
El nu a întemeiat doar o nouă religie (se poate chiar dovedi că nu a dorit să întemeieze o religie), ci „a coborât în istorie”[4] pentru a ni Se revela și dărui pe Sine ca Răspuns suprem al oricărei căutări duhovnicești. El ni S-a revelat ca Adevăr absolut și ipostatic, ca Iubire desăvârșită și, în sens apofatic, ca Cel Ce este mai presus chiar decât acestea. Hristos e Dumnezeu adevărat și Om adevărat; întrupându-Se, El a devenit și mai tainic prin însuși actul revelării Sale supreme (așa cum remarca Pascal). De aceea, meditând la misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unii dintre autorii patristici mărturisesc că Dumnezeu S-a făcut Om în mod atât de real și desăvârșit, încât celor care nu cred li s-a părut că El nici n-ar fi Dumnezeu.
În contextul împlinirii a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), vă propun o serie de articole dedicate unei tematici mai puțin explorate în publicații pentru publicul larg decât subiectul Sinodului în sine: anume textele rezumative ale credinței (oficiale și neoficiale) formulate înainte de anul 325. Astfel, scopul prezentei serii de articole îl constituie realizarea unui scurt demers explorativ pe tema Crezurilor Bisericii vechi, până la Sinodul I Ecumenic. Mica noastră călătorie intelectuală și spirituală în universul fascinant al primilor creștini ne va face să întrezărim acele adevăruri de credință considerate esențiale în zorii creștinismului, așa cum se reflectă acestea în diversele Crezuri și reguli/ canoane ale credinței/ adevărului (gr. kanon tes pisteos, lat. regula fidei) de până la întrunirea primului Sinod ecumenic.
Una dintre principalele modalități în care creștinii primelor secole înțelegeau să-și mărturisească public credința o constituie formularea unor Crezuri și/ sau „reguli de credință”.
Perioada primelor trei secole din istoria creștinismului se caracterizează prin nenumărate mărturii ale curajului și consecvenței martirice a creștinilor care, din dragoste pentru Hristos, nu ezitau să-L mărturisească în Crezuri, imnuri liturgice, opere cu un bogat conținut teologico-filosofic, dar, mai presus de orice, prin exemplul iubirii lor autentice încununate, în mod frecvent, cu vocația martirică. Asumându-și total, necondiționat și până la capăt misiunea de a mărturisi în lume această unică și sfântă „veste bună”/ „Evanghelie” a dragostei lui Dumnezeu, revelate prin Întruparea reală și sacrificiul de Sine suprem al Uneia dintre Persoanele Treimice, creștinii primelor trei secole au trăit și exprimat, în cele mai felurite moduri, prin întreaga lor viață și, de multe ori, prin moartea lor martirică, ceea ce Apostolul Pavel avea să numească, într-una dintre epistolele sale formulate sub inspirație dumnezeiască, „depositum fidei” (cf. 2Tim. 1, 14 ş.a.) sau, potrivit expresiei unui alt autor biblic, „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda v. 3). Una dintre principalele modalități în care creștinii primelor secole înțelegeau să-și mărturisească public credința o constituie formularea unor Crezuri și/ sau „reguli de credință” – texte în care sunt exprimate rezumativ, în mod nesistematic sau în formule de credință acceptate oficial drept normative, principiile dogmatice esențiale ale credinței creștine. Împărțite de obicei în „articole ale credinței”, textele credale din primele trei secole consemnează concis credința primilor creștini în Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, constituind, prin claritatea şi profunzimea ideilor exprimate, mărturii ale trăirii autentice, specifice Bisericii primare.
Ce este, mai exact, un Crez? Încercând să definească într-un mod cât mai clar și cuprinzător acest concept, teologul Jaroslav Pelikan, autorul colecției de „Crezuri și Mărturisiri de credință în Tradiția Creștină”, nota meditativ, parafrazând un aforism al Fericitului Augustin despre timp, faptul că „toți știm ce este acela un Crez, numai să nu ne ceară cineva să-l definim”[5] și adăuga, în continuarea aceluiași capitol consacrat definirii noțiunii de Crez, ideea potrivit căreia termenul „Crez” – asemenea noțiunii de „Biserică” (în cadrul căreia s-au dezvoltat Crezurile) – poate fi definit doar a posteriori, fiind dificil de încadrat și redus la o definiție. Teologul enumeră, totuși, mai multe definiții ale termenilor „Crez” și „Mărturisire de credință” – definiții propuse de către câțiva autori proveniți din confesiuni și denominațiuni diferite.
Toți știm ce este acela un Crez, numai să nu ne ceară cineva să-l definim. (Jaroslav Pelikan)
Astfel, teologul britanic John N.D. Kelly, autorul cunoscutei lucrări consacrate istoriei Crezurilor creștine timpurii Early Christian Creeds, definește cuvântul „Crez” drept „o formulă fixă care cuprinde articolele esențiale ale religiei lor (a creștinilor – n.n.) și care se bucura de aprobarea autorității eclesiastice… o mărturisire de credință oficială, determinată textual”[6]. Potrivit acestei definiții, pentru ca un text credal să poată fi considerat Crez oficial al Bisericii, este necesar să dețină două caracteristici clar determinate: să cuprindă rezumativ adevărurile de credință esențiale pentru religia creștină și să fi obținut aprobarea autorităților eclesiale recunoscute drept legitime. Crezurile oficiale cu formă fixă din primele trei secole (textele credale care se încadrează în această definiție terminologică) au, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, un conținut trinitar, cuprinzând, în fiecare articol, mărturisirea rezumativă a credinței în câte Una dintre Persoanele divine. Cel de-al doilea articol al acestor Crezuri timpurii – articolul hristologic – cuprinde, după mărturisirea identității divino-umane a Fiului lui Dumnezeu întrupat, redarea kerygmei apostolice (revelate în scrierile Noului Testament) despre principalele evenimente ale vieții Sale pământești: Întruparea, Nașterea supranaturală, Răstignirea pe Cruce, Învierea reală cu trupul din mormânt și Înălțarea la ceruri, precizându-se, în multe cazuri, inclusiv scopul acestora (mântuirea oamenilor). Tot în articolul hristologic, poate fi menționată, după mărturisirea Înălțării, așteptarea Parusiei, urmată de învierea morților și Judecata universală. După articolele trinitare, multe dintre Crezurile timpurii cuprind articole eclesiologice, sacramentale (fiind menționată în special credința în valoarea soteriologică a Botezului, datorită contextului catehetic și/sau baptismal în care au apărut cele mai multe dintre aceste texte credale vechi) și articole eshatologice. În unele texte, credința în învierea morților este mărturisită nu în finalul articolului hristologic, ci constituie un articol de credință distinct, formulat la sfârșitul întregului text, indicând, într-un anumit sens, consecința acceptării celorlalte articole – zugrăvirea orizontului spiritual al așteptării eshatologice, ca speranță a participării la eternitate. Crezurile oficiale cu formă fixă dinainte de Niceea nu cuprind norme etice, ci exprimă doar convingeri dogmatice: dogma trinitară, cea hristologică, eclesiologia, credința în Taine/ Sacramente și, nu în ultimul rând, speranța eshatologică.
Crezurile creștine dinainte de Simbolul de Credință redactat la Sinodul I ecumenic (325) consemnează, fără excepție, credința primelor generații de creștini în adevărurile revelate care, încă din epoca apostolică și până în zilele noastre, au fost înțelese drept esența întregii Evanghelii.
Cu excepția acestor Crezuri oficiale din istoria Bisericii timpurii, mai pot fi identificate, în literatura creștină a primelor trei secole, texte credale de o valoare cel puțin egală cu cea a Crezurilor propriu-zise, texte care, însă, sunt formulate liber, în contexte și moduri foarte variate (fiind fragmente ale unor epistole, scrieri apologetice etc., iar nu texte redactate cu scopul de a deveni mărturisiri de credință oficiale și autoritative ale întregii Biserici) și cuprind rezumativ mărturisirea credinței în Persoanele Sfintei Treimi sau, în funcție de context, referiri concise la dogma hristologică, la relația dintre Tatăl și Fiul etc. Aceste texte pot fi clasificate, așadar, în funcție de conținutul lor, în: mărturisiri trinitare/ tripartite (consemnând credința în toate cele trei Persoane divine), bipartite (mărturisind relația dintre Tatăl și Fiul) și hristologice/monopartite (având drept conținut exprimarea concisă a dogmei hristologice). Autorii acestor fragmente nu sunt totdeauna reprezentanți ai autorităților eclesiale, ci diverși teologi creștini ai vremii care au rămas consacrați în istoria creștinismului nu doar prin poziția ierarhică pe care au deținut-o în Biserică, ci mai ales prin viața lor sfântă și prin gândirea lor teologico-filosofică profundă. Numeroase astfel de texte din primele trei secole pot fi identificate atât în Noul Testament, cât și în scrierile unor Părinți și scriitori bisericești din epocile ulterioare celei apostolice (Părinți apostolici, apologeți etc.). Redactate în contexte diferite și neavând neapărat finalitatea de a deveni Crezuri oficiale, aceste fragmente au fost tratate de către teologii moderni ca niște Crezuri, datorită conținutului lor, ținând seama de faptul că, asemenea Crezurilor cu formă fixă, aceste pasaje cuprind un rezumat al esenței creștinismului (credința în Dumnezeul Cel unic în Ființă și întreit în Persoane).
Crezurile creștine dinainte de Simbolul de Credință redactat la Sinodul I ecumenic (325) consemnează, fără excepție, credința primelor generații de creștini în adevărurile revelate care, încă din epoca apostolică și până în zilele noastre, au fost înțelese drept esența întregii Evanghelii. Pentru creștinii Bisericii primare, așadar, credința cea adevărată, exprimată în diversele Crezuri și reguli de credință ale vremii, era credința că există trei Persoane divine și că Fiul, Una dintre Aceste Ipostasuri/ Persoane, S-a făcut și Om pentru noi, S-a sacrificat și a înviat, S-a înălțat la ceruri, făgăduind să rămână în veci cu noi și în inimile noastre. Întemeindu-și convingerile pe experiența relației personale cu Cel mărturisit, primii creștini nu-și propuneau ca, prin scurtele formule ale Crezurilor, să exprime exhaustiv conținutul atât de complex al credinței și trăirii prezenței lui Dumnezeu. Scopul lor nu era acela de a-L încadra pe Dumnezeu Cel infinit în definiții limitate și limitative, ci acela de a rezuma și sistematiza, în împrejurări și modalități diferite, adevărurile esențiale primite prin Revelația dumnezeiască – credința în Dumnezeu-Tatăl, în Unicul Său Fiu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt, „Cel Care a grăit prin prooroci”.
(Imagine dintr-o catacombă creștină – domeniu public)
[1] Potrivit cunoscutei afirmaţii a lui Blaise Pascal, „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.
[2] Există numeroase documente istorice (creştine, iudaice şi romane) în care este atestată viaţa pe pământ a Mântuitorului; însă credinţa în divinitatea Sa, în adevărul că El este nu doar Om, ci Dumnezeu-Omul, se naşte în suflet ca un dar al Celui în Care credem, fiind, de asemenea, un rod al libertăţii şi iubirii noastre necondiționate față de El.
[3] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, București, Humanitas, 2012.
[4] Pr. prof. dr. Daniel Benga, Metodologia cercetării ştiinţifice în teologia istorică, București, Sophia, 2005, p. 23.
[5] Jaroslav Pelikan, Credo, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2010, p. 37.
[6] Kelly, apud Jaroslav Pelikan, Op. Cit. p. 39.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
