Criza de sens și sensul crizei

Distribuie:

Acum mai mulți ani, în perioadele stresante, înainte de vreun examen sau eveniment mai serios sau mai… hotărâtor, traiectoria imaginației mele tindea să fie un cerc numai în jurul acelui eveniment. Nu vedeam dincolo de el. Celelalte evenimente care compuneau restul vieții rămâneau undeva în umbră, nedemne a li se acorda atenție. Evenimentul stresant ocupa întregul ecran. Mama îmi zicea la un moment dat: „După ce termini cu… [stresorul], poate ieșim la o plimbare sau la ceva activități plăcute.. ca să te relaxezi”. Dintr-odată, priveam cu sete către activitatea plăcută de după, factorul stresant începea să se reducă în dimensiune și să piardă din saturația nuanțelor, ca o piesă de puzzle reașezându-se la locul lui în tablou (un loc inferior) printre celelalte piese din viață. Vedeam în sfârșit dincolo de moment. Ajungeam la concluzia că există viață – cum o fi fiind ea – și după acel episod care îmi ocupa concentrarea și de care aveam senzația că depinde fericirea mea.

Probabil cel mai bine se pot pronunța cei care au trecut prin catastrofe, prin războaie, prin pierderi mari și au simțit ce înseamnă să nu vezi capătul suferinței sau al disperării.

Cu timpul m-am obișnuit să văd mai ușor ceea ce există sau ceea ce poate exista după un eveniment deopotrivă de important și stresant pentru a nu lăsa o piesă din puzzle să-și facă singură zoom și să-mi creeze falsa impresie că e singura care contează sau, mai grav, care există.

Mi-am amintit de toate acestea acum pentru că pare că avem nevoie tot mai mult, începând cu anul acesta „pandemic”, de ochi care să vadă dincolo de criza de acum. Și probabil cel mai bine se pot pronunța cei care au trecut prin catastrofe, prin războaie, prin pierderi mari și au simțit ce înseamnă să nu vezi capătul suferinței sau al disperării.

De exemplu, Anne Frank, al cărei Jurnal a fost salvat de tatăl ei – singurul supraviețuitor din casa lor de refugiu din Amsterdam – scria despre tot tumultul emoțional prin care trecea atât ea, cât și cei ai casei, despre fiecare moment în care bănuiau că sunt descoperiți în ascunzătoare și luați pe sus de autorități. Stările lor sufletești se aseamănă mult cu ceea ce trăim noi azi (deși pericolul în care se aflau ei era incomparabil mai amenințător), fiind auto-consemnați la spațiul jumătății de clădire în care se ascundeau, trebuind să poarte mereu grija imaginii pe care o creează vecinilor, trecătorilor pentru a nu le lăsa impresia că locuiesc acolo. Totuși, între multele episoade de consum nervos fie cu privire la războiul din care făceau parte involuntar, fie cu privire la conflictele casnice, aveau parte și de bucurii, de izbândă, de idile chiar, de iubire, ce reușeau să acopere măcar temporar groaza și disperarea. Ca să reziști fizic, nu era suficient să mănânci și să dormi. Era nevoie și să rămâi încrezător, să-ți păstrezi visurile de dinainte de venirea războiului sau măcar să ți le adaptezi, era nevoie să ai ceva la care să speri în continuare.

Ca să reziști fizic, nu era suficient să mănânci și să dormi. Era nevoie și să rămâi încrezător, să-ți păstrezi visurile de dinainte de venirea războiului sau măcar să ți le adaptezi, era nevoie să ai ceva la care să speri în continuare.

Unul dintre aspectele ce mi s-au părut extraordinare în Jurnalul ei a fost și acesta: încăpățânarea – dacă o putem denumi astfel – de a-și adapta permanent visurile la situația care se întrevedea pe viitor, de a nu renunța să spere și chiar de a se pregăti pentru acele visuri realizabile în viitor numai dacă supraviețuiau acelui infern. Studia în izolare ceea ce ar fi studiat la școală și chiar mai mult de atât pentru că voia să devină jurnalistă. Emoționantă penultima însemnare din jurnal, scrisă în 21 iulie, 1944, adică cu mai puțin de o lună înainte de a fi descoperiți și trimiși spre lagăre, unde toți în afară de tatăl ei, Otto, vor muri cu foarte puține luni înainte de încheierea războiului și eliberare. Un fel de ironie a sorții, am putea spune:

Dragă Kitty,

Acum sunt plină de speranță, acum, în sfârșit, totul merge bine. Da, chiar așa, merge bine! Vești splendide! S-a organizat un atentat la viața lui Hitler, și de data asta nu e vorba de comuniști evrei sau de capitaliști englezi, ci de un general german de-aleasă spiță germanică, un conte care, pe deasupra, mai este și tânăr. […] (p. 378) Poți să mă urmărești sau iarăși sar de la una la alta? N-am ce-i face, sunt prea veselă la gândul că în octombrie s-ar putea să merg la școală ca să-mi păstrez logica! O, la, la, n-am spus chiar adineauri că nu trebuie să te pripești niciodată? […] (p. 379)[1]

Dacă ar fi știut dinainte că nu vor supraviețui infernului, nu știm cum și-ar fi trăit restul lunilor rămase. Însă tocmai pentru faptul că nu știm cât timp vom supraviețui, tocmai acest lucru ne lasă loc să sperăm, tocmai acest fapt lasă loc pentru miracole. Indiferent cât timp am avea de trăit, ar fi trist să-l trăim ca și cum am fi deja morți. Anne Frank nu a reușit să supraviețuiască, însă ne-a lăsat un model cu privire la felul în care se poate trăi atunci când e posibil să mori mâine.

Pentru anumite drame nu ești pregătit chiar dacă ești pregătit.

Un alt exemplu de erou al speranței e Viktor Frankl, care m-a impresionat prin povestea vieții lui și a camarazilor lui din lagăr. Neurolog și psihiatru, avea mai multe resurse psihologice, emoționale și chiar și spirituale decât alți deținuți pentru a face față mai ușor terorii din lagăr. A descoperit cum omul se poate obișnui cu mult mai mult decât se știa: „Aceia dintre noi care erau medici au învățat, mai înainte de toate, că «manualele spun minciuni!», pentru că într-un loc scrie că omul nu poate trăi fără să doarmă un anumit număr de ore. Nu-i adevărat!”[2], după care relata despre adaptări neașteptate ale deținuților la traiul cu porții de mâncare infime, cu dormitul în poziții incomode, în frig, în gălăgie, chiar dacă unii erau obișnuiți să doarmă numai în liniște deplină.

Totuși, pentru anumite drame nu ești pregătit chiar dacă ești pregătit. De suferință nu se poate fugi, așa că cel mai bine e să găsești o modalitate de a trăi cu ea și de a te lăsa învățat de ea, de a trece prin ea. A scris mult despre nevoia de a găsi un sens al vieții, un sens al suferinței, care, odată identificat, îți poate face suportabilă aproape orice suferință. A dezvoltat o școală de psihoterapie denumită logoterapie, care pune accentul tocmai pe această căutare a sensului vieții, diferit de la persoană la persoană, vorbește despre voința de sens (spre deosebire de voința de plăcere, pe care se bazează psihanaliza dezvoltată de Sigmund Freud, și de voința de putere, pe care se bazează psihanaliza dezvoltată de Adler (Frankl, Omul, p.111) ):

Un om care devine conștient de responsabilitatea pe care o are față de o ființă umană care îl așteaptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața.

Tocmai faptul că avem de-a face cu imposibilitatea de a înlocui o anumită persoană permite ca responsabilitatea omului pentru propria-i existență și continuitatea acesteia să apară în toată măreția sa. Un om care devine conștient de responsabilitatea pe care o are față de o ființă umană care îl așteaptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața. Cunoscând „de ce”-ul propriei sale existențe, el va fi în stare să îndure aproape „orice”. (Frankl, Omul, p. 92)

Accentuând aceste aspecte, încerca să îi consilieze pe deținuții pe care îi vedea că se află la un pas de sinucidere pentru că nu mai găsesc rostul vieții. Le amintea faptul că ceea ce contează nu stă doar în așteptările lor cu privire la propria viață, ci și în așteptările vieții cu privire la ei: „Am spus că, în acele ceasuri grele, pe fiecare dintre noi ne privea cineva – un prieten, o soție, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu – și că nu se aștepta să îl dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus – nu ca niște nenorociți –, ci ca unii care știm cum să murim.” (p.95). Îl provoca pe deținutul deznădăjduit să realizeze ce s-ar întâmpla dacă chiar ar muri, cine și cât ar suferi pentru el sau cât de mult s-ar bucura cei dragi ai lui de supraviețuirea lui; pe alții îi îndemna să se gândească ce proiecte au lăsat neîncheiate și îi așteaptă pe ei să le termine (aici incluzându-se și pe sine, Frankl mărturisind că voia să rescrie manuscrisul cărții sale, Doctorul și sufletul, confiscat la intrarea în lagăr, ceea ce și reușește pe perioada petrecută acolo) pentru că numai ei pot duce la capăt proiectele începute.

Totul era extrem de subiectiv, fiecare trebuia să-și găsească motivele care îl țineau în viață pe el. Cele mai multe decese se înregistrau în perioada marilor sărbători, în special în perioada Crăciunului, iar Frankl observase legătura: deținuții își imaginau că de Crăciun vor fi eliberați. Din cauză că acest lucru nu se întâmpla, rezistența organismului le scădea brusc și nu mai erau în stare să lupte cu bolile. De aceea el nu îi încuraja pe colegii săi deținuți să mizeze pe anumite date fixe la care să spere că va veni eliberarea.

Dragostea adevărată vindecă și te ține viu în mijlocul morții.

El însuși se gândea la soția sa și mărturisea în multe rânduri că gândul la ea l-a ținut în viață și i-a dat motivația de a nu ceda, de a avea speranță, de a-și continua viața nu doar ca supraviețuire, ci ca un imbold de a trece prin toate greutățile și fricile pentru a ajunge în final să fie din nou împreună. Era convins că „omul poate, prin contemplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care îl poartă în sine, să ajungă la împlinire.” (p. 29)

Adevărul că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care poate omul să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. (p. 29)

Abia la finalul războiului, după eliberarea sa, avea să afle că motivația cea mai puternică ce l-a ținut în viață și i-a dat energie, soția sa, murise în lagăr: „Au fost unii care au aflat că nu îi mai aștepta nimeni. Vai de acela care a aflat că persoana a cărei unică amintire îi dădea curaj în lagăr nu mai există! Vai de acela care, atunci când ziua mult visată sosește în sfârșit, descoperă că nu se aseamănă deloc cu ceea ce așteptase el!” (p. 104) Am zice că totul se năruie în asemenea momente și că un om care trece prin așa ceva ar fi irecuperabil, mai ales că lui Frankl îi mor și ceilalți membri ai familiei, în afară de sora sa. Terminarea războiului nu însemna și încheierea suferințelor.

Dat fiind faptul că oricum nimeni nu știe lungimea vieții sale, nu știm câtă viață ne irosim fără să o trăim ca și cum am avea viață veșnică.

Totuși, ceea ce spune el după aceste tragedii poate fi surprinzător (de puternic): „Dacă aș fi știut în clipele acelea că soția mea era moartă, cred că aș fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversația mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie și de îndestulătoare. «Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea» (Cântarea Cântărilor 8:6).” Fascinantă această dragoste care trece dinspre viață spre moarte și se întoarce înapoi la cel viu, la muribundul care o prețuiește indiferent unde se găsește ea în mod fizic. Transformatoare această dragoste care dă viață și sens și de dincolo de moarte. Aceasta trebuie să fie dragostea adevărată despre care ni se spune în 1 Corinteni 13. Dragostea adevărată vindecă și te ține viu în mijlocul morții.

Am putea spune că nu are rost să ne găsim motivații și sens pentru a trăi dacă până la urmă murim, însă cred că ne-am înșela. Dat fiind faptul că oricum nimeni nu știe lungimea vieții sale, nu știm câtă viață ne irosim fără să o trăim ca și cum am avea viață veșnică. Frankl își amintește cuvintele lui Bismark care spunea: „Viața e ca atunci când ești la dentist; te tot gândești că urmează ce-i mai rău și când colo totul s-a terminat deja.” (p.85). Un imbold în plus să ne întrebăm pentru ce merită să ne trăim viața din plin, în condițiile în care putem, atât cât ne va fi dat de sus, în așa fel încât să nu regretăm că ne-am ratat ocaziile de a crește, de a deveni cine putem deveni.

Vezi și alte articole din seria Speranța – mod de întrebuințare

(Image by Elissa Capelle Vaughn from Pixabay)

[1] Jurnalul Annei Frank, Humanitas, București, 2011.

[2] Frankl, Viktor E., Omul în căutarea sensului vieții, Meteor Press, București, 2009.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Camelia Luncan

Lasa un comentariu