Criză

18 March 2019

Cuvântul „criză” apare cu generozitate în orice descriere a lumii contemporane. Criză în politică, criză în economie, criză în societate, criza unor generații, familia în criză, biserica în criză, criza individului. Și la toate aceste crize vin oameni care propun diagnostice și tratamente. Unele mai izbutite, altele oportuniste, altele fanteziste, altele complet idioate.

Dar ține probabil de însăși esența structurii ființei noastre să râvnim să înțelegem și să căutăm soluții. Privită din această perspectivă, istoria este un lung șir de crize din care umanitatea a ieșit mai bine sau mai prost. Fără să renunțe nicicând la speranță și la dorința de a găsi niște răspunsuri satisfăcătoare.

teologia ca îndeletnicire s-a născut nu în academii, ca disciplină teoretică, ci din frământări deosebit de dureroase ale omului aflat în căutarea unui sens.

Din perspectivă creștină, Cristos a venit ca să rezolve cea mai gravă dintre crizele omului: cea din relația definitorie cu Dumnezeu – și din care decurg toate celelalte crize subordonate: cu sine, cu alții, cu creația. Iar creștinismul recontextualizează în fiecare generație acest răspuns la criza fundamentală a persoanei umane ce capătă, în fiecare epocă, forme din cele mai diverse.

Periodic – și e interesant că există această ciclicitate oarecum amnezic-ironică – teologia pare să devină o preocupare de birou, intelectualistă, un exercițiu rațional similar cu orice altă întreprindere exclusiv a minții. E ironic pentru că teologia ca îndeletnicire s-a născut nu în academii, ca disciplină teoretică, ci din frământări deosebit de dureroase ale omului aflat în căutarea unui sens. Iar aceste zbateri și urmările lor aveau efecte concrete în existența cotidiană a unor generații. Astfel că, atunci când teologia se închide, se refugiază sau este expediată în sferele academice, avem, evident, un semn de criză.

Revista «Convergențe» este un exercițiu de prezență publică a unor creștini. Cu toate riscurile aferente.

După același tipar, dar cel mai probabil cu altă ritmicitate, și relevanța prezenței bisericii în spațiul ei cultural imediat pare să varieze. Ca și cum, pe de o parte, biserica ar deveni periodic incapabilă să mai producă niște răspunsuri inteligibile la nevoi acute ale societății, iar, pe de alta, aceeași biserică s-ar mulțumi să se mențină în zona unor tipare bine împământenite și cunoscute, ca să nu fie nevoită să creeze disconfort enoriașilor. În paranteză fie spus, de când există, biserica nu se poate plânge, de regulă, că ar fi fost complet ignorată.

Cert e că teologia, credința, religia sunt în criză atunci când se îndepărtează prea tare de spațiul public, de viața vie a cetății. Cel puțin, aceasta este percepția în creștinism. Iar prezența publică poate lua o mulțime de chipuri, nu toate admirabile, dar toate pornite, măcar în intenție, din dorința de a coborî valorile împărăției de sus în cea de jos. Unii au încercat prin politică, alții prin forța armelor, alții prin predicare, prin slujirea semenilor, prin misionarism, prin morala socială, prin educație, prin artă etc.

Credem că pluralismul perspectivelor denominaționale poate fi stimulativ și revigorant, atât pentru inimă, cât și pentru minte.

Nici epoca noastră nu face excepție. Iar revista „Convergențe” este un exercițiu de prezență publică a unor creștini. Cu toate riscurile aferente. Specificul acestei reviste ține de faptul că reprezintă un demers deliberat inter- și trans-confesional. Adică am invitat intenționat în același loc mai multe voci, de diverse confesiuni, ca să ne angajăm împreună în complicata și riscanta strădanie de a înțelege câte ceva din problemele societății contemporane și, valorificând la maxim propriile moșteniri spirituale, să ne confruntăm cu aceste probleme. Iar apoi să vedem cu ce ne alegem și ce putem construi împreună.

Credem că pluralismul perspectivelor denominaționale poate fi stimulativ și revigorant, atât pentru inimă, cât și pentru minte. Evitând capcana unei uniformități iluzorii și fără personalitate, precum și pe cea a cacofoniei războinice, vom opta pentru valorificarea acestor filoane confesionale. Deoarece credem și că este nevoie ca în societate să se facă auzite voci creștine care, păstrând un miez teologic comun, să se angajeze într-un dialog polifonic – armonios, pe cât posibil – cu privire la crizele actuale.

Când spui „criză”, mai spui și durere, relații conflictuale, răni, dezamăgiri, trădări, abuzuri, traume, anxietăți. Evident că dacă societatea trece prin momente critice, atunci și persoanele individuale au de suferit. Și se întâmplă nu de puține ori ca aceste probleme să fie trecute sub tăcere, din diverse motive. Avem iarăși aici o zonă în care orice dram de luciditate, omenie și onestitate poate aduce reale beneficii.

Împărtășim convingerea că manifestarea publică a convingerilor creștine are de-a face în primul rând cu mentalitatea, trăirile sufletești și conduita creștinului din cele 6 zile dintre două duminici.

În vacarmul alarmist al contemporaneității – iarăși semn al crizei – faptul mărunt oricât de bun și valoros trece oarecum neobservat. Am constatat însă că există o foame după veștile bune, după binele discret dătător de speranță, cu toate că nu are senzaționalismului și atracția explozivă a evenimentelor ce storc adrenalină.

După cum, în trecut, creștinismul s-a dovedit deosebit de fertil pentru artă, literatură, cultură, civilizație, politică, știință, arhitectură, legislație, credem că tezaurul biblic și tradiția teologică, cu toată bogăția lor simbolică și ideatică încă mai reprezintă un izvor cu mare potențial creativ și chiar inovator pentru zilele în care trăim – oricum s-or fi numind ele: post-istorie, post-adevăr etc.

Împărtășim convingerea că manifestarea publică a convingerilor creștine are de-a face în primul rând cu mentalitatea, trăirile sufletești și conduita creștinului din cele 6 zile dintre două duminici. Acesta este și motivul pentru care vrem ca revista „Convergențe” să reflecte o cât mai mare varietate de vocații care nu se exprimă în spațiul eclezial tradițional și nu se regăsesc de regulă decât în spații publicistice de strictă specialitate.

Am constatat însă că există o foame după veștile bune, după binele discret dătător de speranță, cu toate că nu are senzaționalismului și atracția explozivă a evenimentelor ce storc adrenalină.

E interesant de observat cum, în anii din urmă, România a asistat la o coalizare de forțe a cultelor creștine pe teme de interes comun. Dar nu putem evita observația că temele alese sunt dintre cele relativ simplu de circumscris: avortul, definiția și valorile familiei, prezența sau absența religiei în școli. Rămân însă multe alte zone de explorat, chiar dacă abordările nu mai sunt la fel de accesibile: corupția societății, bioetica, identitățile, etica economică, etica domeniului IT, universul artei, problema lustrației și altele asemenea, teme mai greu de articulat, dar care necesită exersarea discernământului creștinilor.

Nu suntem pionieri, ci nu facem decât să reluăm același vechi pariu: și anume să mizăm pe relevanța credinței și să încercăm să readucem în mijlocul cetății valorile paradoxale și inconfortabile izvorâte dintr-o revelație a adevărului, a iubirii divine și a harului.

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)