Crucea lui Hristos și fuga noastră a tuturor

19 April 2025

„Atunci, toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.” (Marcu 14:50)

Ucenicii și-au văzut de treburile lor, dezamăgiți de turnura lucrurilor sau speriați de cele întâmplate.

Fuga ucenicilor din noaptea arestării lui Isus este consemnată explicit de doi evangheliști (Matei și Marcu), dar este prezentă implicit la toți patru. Ucenicii și-au văzut de treburile lor, dezamăgiți de turnura lucrurilor sau speriați de cele întâmplate.

Însă această părăsire este anticipată de către Hristos care îi avertizează că „toți” vor găsi în el o pricină de poticnire și că se vor împrăștia. Deși evangheliile sunt scrise toate retrospectiv, când deja se știa despre înviere și despre înălțarea lui Isus, această fugă a ucenicilor de învățătorul lor răstignit este consemnată de toți evangheliștii.

Cred că atât avertismentul, cât și comportamentul rămân și azi în vigoare. De regulă, cei evlavioși se uită spre societatea care fuge de sărbătoare în consumerism: mâncare, băutură, petreceri, cadouri. Dar există și o formă subtilă de a-ți găsi refugiul în cele sfinte. E tot o formă de înstrăinare și îndepărtare de moartea lui Hristos.

Dar există și o formă subtilă de a-ți găsi refugiul în cele sfinte. E tot o formă de înstrăinare și îndepărtare de moartea lui Hristos.

Prima cale de evadare este destul de simplu de identificată, dar, cu toate astea, nu prea îi scapă nimeni, indiferent cât de evlavios este. Și cred că se întâmplă asta fiindcă nu avem cum să ne desprindem complet de logica în care funcționează societatea. Unele dintre comportamentele consumeriste sunt pur și simplu parte a modului nostru de a fi actual și este extrem de dificil să ne detașăm de noi înșine, să rupem cursul vieții. Probabil că e mai realist să resemnificăm lucrurile și să găsim un răgaz în interiorul iureșului decât să ne iluzionăm că l-am putea stăvili sau contracara. Ar fi nu doar foarte dificil, ci practic imposibil, de altminteri, dacă funcționăm sute de zile pe an în această paradigmă să ne extragem de două sau trei ori pe an complet și radical. Nu prea avem exercițiul desprinderii.

Cealaltă formă de a fugi de Hristos este una eminamente religioasă. La un prim nivel, e vorba despre activismul religios compulsiv care trece drept foarte virtuos – și este extrem de greu de demonstrat contrariul. Acest soi de activism mai are și un corelativ teribil de împovărător: se însoțește mereu de învinovățirea celor care nu îl practică. Așadar, nu doar că totul pare făcut în numele unor motivații sfinte, ci activismul se instituie ca oglindă în care să se privească rușinați cei leneși, pasivi sau indiferenți.

Un alt nivel de înstrăinare de răstignirea lui Hristos este prin abstractizarea ei teologică.

Un alt nivel de înstrăinare de răstignirea lui Hristos este prin abstractizarea ei teologică. Cu alte cuvinte, este folosită interpretarea semnificațiilor morții (preocupare perfect legitimă) ca să acopere realitatea unei morți rușinoase și umilitoare, pe care Isus Hristos o asumă pe deplin ca Dumnezeu-Om. De obicei, această tentație vine din frica de umanitatea lui Isus și accentul foarte puternic pus pe dumnezeirea lui.

Zbuciumul din Ghetsimani și părăsirea lui Isus pe cruce de către Dumnezeu Tatăl sunt puse aproape exclusiv în legătură cu oroarea – incontestabilă! – a păcatului, dar prea puțin în relație cu ezitările umanității sale. Există un disconfort pe care îl generează imaginea unui Isus pe deplin uman, supus acelorași ispite și slăbiciuni ale naturii umane afectată de efectele căderii.

Preferăm doar un Hristos victorios (ceea ce, evident, a și fost în final) care a rezolvat numai chestiunea păcatului prin moarte, dar suntem foarte puțin interesați de viața lui pământească. Ne interesează învățătura lui, nu și existența sa pământească. Și asta pentru că reducem întruparea la problema păcatului. Deși întruparea ar fi avut loc, cel mai probabil, și dacă nu s-ar fi produs căderea, fiindcă tot de la Dumnezeu trebuia să vină „scara” ascensiunii noastre.

În ultimă instanță, nu fugim doar de umanitatea lui Isus… ci fugim și de umanitatea noastră, în numele unei spiritualități intelectuale sau experiențiale, despărțită de trup și întru câtva detașată de noi.

În ultimă instanță, nu fugim doar de umanitatea lui Isus – de care ne temem, pesemne, că l-ar face prea pământesc –, ci fugim și de umanitatea noastră, în numele unei spiritualități intelectuale sau experiențiale, despărțită de trup și întru câtva detașată de noi.

Bine camuflat sub straturi de nobile intenții, stă uneori un egoism orgolios, care vrea victorii strălucite, exemplare, spectaculoase, nu victorii care seamănă cu niște înfrângeri cosmice. Iubirea lui Dumnezeu manifestată ca dragoste sacrificială și puterea sa nemărginită arătată ca slăbiciune – în logica puterii omenești – ne tulbură profund, fiindcă înseamnă să pierzi controlul și să trăiești voluntar umilința.

Nu știm ține împreună, în tensiune, rușinea și măreția crucii. Învierea nu anulează deloc, ci doar completează, crucea. Răstignirea nu presupune o simplă moarte sau execuție publică, ci înseamnă o moarte rușinoasă, o moarte de vinovat – e o moarte cu dimensiuni politice, juridice, sociale, nu doar teologice și existențiale.

Nu mai există un loc al lamentării, care pare să fi fost o nevoie și chiar o disciplină social-publică în lumea antică. Plânsul nostru este profund individualizat și aproape deloc comunitar.

Moartea lui Isus marchează nu doar ispășirea pentru păcatele omului, ci și desăvârșirea pe care o atinge natura umană prin libera supunere a voinței sale față de voința divină într-un sacrificiu cu ecouri cosmice. Amândouă naturile participă la acest moment năucitor, revelând smerenia absolută și ascultarea absolută ca moment al întronării regelui care lucrează în logica slujirii, nu a dominației prin forță și coerciție.

Reflecția de mai sus mi-a fost stimulată, cel mai probabil, de faptul că am asistat la prohodul integral într-o biserică greco-catolică. Și asta m-a făcut să remarc cât de conceptualizată este totuși moartea lui Isus Hristos în tradiția evanghelică. Și că, lărgind discuția, nu mai există un loc al lamentării, care pare să fi fost o nevoie și chiar o disciplină social-publică în lumea antică. Plânsul nostru este profund individualizat și aproape deloc comunitar.

Prohodirea lui Hristos acordă atenție tragediei suferinței și morții. Durerea umană este tratată cu seriozitate, la fel și cea divină – indiferent cum am înțelege-o pe cea din urmă. Doar că și în bisericile tradiționale, prohodul s-a instituționalizat și a devenit o cantare, parte a sărbătorii. Versurile păstrează însă dramatismul, durerea, întunecimea și schimbarea revoluționară pe care o aduce învierea. O schimbare reală, radicală, literalmente neașteptată, bulversantă.

Ratând umanitatea lui Hristos, riscăm și să ne pierdem pe noi înșine. Dar nu în sensul kenotic al sacrificiului de sine, al renunțării la orgoliu și egoism, ci în sensul pierderii propriei identități.

Ratând umanitatea lui Hristos, riscăm și să ne pierdem pe noi înșine. Dar nu în sensul kenotic al sacrificiului de sine, al renunțării la orgoliu și egoism, ci în sensul pierderii propriei identități, a incapacității de a ne înțelege umanitatea în toată complexitatea ei derutantă și contrariantă. Ne imaginăm fie complet lipsiți de transcendent, condamnați la o lume fără sens, fie aspiranți la un transcendent indiferent la lume. Sau, uneori, dualist, într-un conflict istovitor. Și mult mai greu într-o dinamică, într-o transformare oscilantă.

Probabil că de aici și ratarea parțială a sărbătorii, în care fie devenim (mult prea) umani, fie încercăm să fim (excesivi de) spirituali, descărnați și plutind pe deasupra lumii.

(Imagine: Niccolò Frangipane – Penitentul, domeniu public)