Cu sfială, despre Dostoievski

343
1
Distribuie:

În 30 octombrie 1821 (după calendarul iulian, încă în vigoare pe atunci în Rusia – 11 noiembrie după calendarul gregorian) se năștea în Moscova genialul prozator rus Feodor Mihailovici Dostoievski. Tânăr idealist, aderă la o grupare cu vederi socialist-utopice, motiv pentru care e condamnat la moarte și, după o execuție simulată în detaliu, sentința e preschimbată în 10 ani de ocnă, în Siberia. Experiența traumatizantă îl va marca definitiv, însă îi va prilejui și revelația miracolului mântuirii. Și după ispășirea condamnării, va avea o existență zbuciumată, punctată de episoadele de epilepsie urmate de zile dificile de recuperare. Prima căsătorie, chinuită și nefericită, se sfârșește cu moartea soției. A doua, mult mai senină emoțional, va fi tulburată de problemele financiare ale familiei ce apar și pe fondul dependenței lui Dostoievski de jocurile de noroc – patimă de care va scăpa însă definitiv cu 10 ani înainte de moarte.

Nu aș putea pune în cuvinte senzațiile pe care le-am trăit când, cam în preajma majoratului, l-am descoperit pe Dostoievski. Deși educat într-un liceu confesional, se pare că profesorii de română au fost prea prinși cu materia lor, încât n-au ajuns să ne spună că există scriitori pentru care credința creștină era o miză fundamentală și o lentilă prin care încercau să înțeleagă complexitatea unei realități în care răul există și e devastator. Așa că am ajuns la Dostoievski grație profesorului de fizică. În paranteză fie spus, dirigintele, profesor de informatică, și profesorul de fizică m-au condus către cei mai importanți și profunzi autori creștini pe care i-am citit în acea perioadă a vieții.

Am început cu Idiotul – care m-a uimit și m-a sedus. Anii următori am citit și recitit marile lui romane. Mi-a plăcut mult Adolescentul, deși nu am putut să-l termin, fiindcă trebuia să-l returnez la bibliotecă unde era un singur exemplar. Am trecut și la unele dintre microromane sau nuvele. Am citit despre viața lui și critică la opera lui. Când, la un examen de literatură universală, din anul III, mi-a „picat” Dostoievski, nici nu știam ce să aleg și când să mă opresc, deși niciunul dintre romane nu îmi era lectură proaspătă.

Periodic, m-am reîntors la Dostoievski prin medierea altor autori pe care-i citeam: prin asemănările cu Fr. Mauriac, prin ochii lui N. Steinhardt sau R. Wurmbrand, prin interesanta evaluare pe care o face Philip Yancey (care consideră că diferența dintre Dostoievski și Tolstoi constă în faptul că doar Dostoievski scrie ca și când ar fi înțeles harul), prin ochii contemporanilor, în interpretarea lui Freud, Bahtin ori Berdiaev.

Cu o singură excepție, nu am îndrăznit să scriu despre cărțile genialului romancier rus, fiindcă este copleșitor cât de mult s-a scris și din câte perspective. Materialul bibliografic disponibil doar în limba română este descurajant și lasă impresia că mare lucru nu se mai poate spune despre opera dostoievskiană. Ca să iau un singur exemplu, Valeriu Cristea a întocmit un impresionant Dicționar al personajelor lui Dostoievski, în două volume (republicat de Polirom într-un singur volum de aproape 1000 de pagini!) – pe lângă o carte dedicată „tânărului Dostoievski”.

Dincolo de toate astea însă, pentru mine, Dostoievski a devenit reperul la care am raportat multă vreme orice altă producție literară romanescă. Mi-a influențat modul în care am început să privesc viața, oamenii și credința. Am văzut la el capacitatea de a pune totul la încercare și de a căuta răspunsuri la cele mai dificile întrebări. Căci ce poate fi mai solicitant decât să încerci să discuți despre existența răului în lume pornind de la suferința unor copii care sunt victimele răutății gratuite a unor adulți malefici?

De când mă știu mi-a plăcut să citesc, însă doar după ce am ajuns la Dostoievski am înțeles pe cont propriu și definitiv că literatura de calitate are – cel puțin pentru mine – o legătură profundă și intimă cu viața. Că nu e doar o „minciună” artistică, ci ficțiunea vorbește despre existența umană și tematizează probleme care ne macină ca specie. Până atunci – iar aici marele merit aparține școlii – priveam literatura ca pe un soi de moft boem menit să complice existența unor tineri cu sterile speculații asupra eternei întrebări: „despre ce vorbește autorul?” Pe cont propriu, mai descoperisem totuși și rolul recreativ al literaturii.

Am văzut și ecranizări ale marilor romane dostoievskiene. Memorabilă ca ratare este un film american ce transformă romanul Crimă și pedeapsă într-un policier despuiat de toată încărcătura moral-filosofico-religioasă. De atunci am fost mereu precaut. Dar am văzut și niște ecranizări rusești (una din anii 1960 după Frații Karamozov, iar mai recent, un serial după Idiotul), una franțuzească foarte reușită după romanul Demonii etc.

Deși nu mai am… reverența de la început, pentru mine Dostoievski rămâne un reper esențial în biografia personală. El înțelege și sondează angoasa individului prins între tentațiile ideologiilor colectiviste și anarhiste (foarte promițătoare, de altfel), pe de o parte, și imperativele existenței personale sub semnul credinței care, printr-un efort sacrificial altruist, christic, ar putea contribui la răscumpărarea lumii. Cumva, parafrazându-l, noi toții ne tragem din analizele lui Dostoievski.

Comentând pe marginea faptului că marele roman Frații Karamazov a rămas neterminat, Steinhardt susține, în stilu-i caracteristic, că Dumnezeu a hotărât așa, fiindcă nu voia să mai existe și a cincea evanghelie.

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

Lasa un comentariu