Cum știm dacă suntem depedenți de tehnologie? – interviu cu Anca Axente, psiholog clinician

Distribuie:

Atașamentul puternic față de dispozitivele electronice cu ecran, îndeosebi, este o realitate cu multiple ramficații. Am discutat cu Anca Axente, psiholog clinician, despre riscuri și precauții în folosirea tehnologiei. (T.S.)

Care sunt vârstele cele mai vulnerabile în relație cu dispozitivele electronice (telefoane, tablete etc.)?

Dacă definim vulnerabilitatea în raport cu potențialele dificultăți sau daune, ea există de fapt la orice vârstă și este dependentă de caracteristicile persoanei. La vârste mici, expunerea la ecrane interferează cu dezvoltarea unor abilități de bază – cum ar fi motricitatea fină – și a unor capacități cognitive legate, de exemplu, de atenție.

La vârste mici, expunerea la ecrane interferează cu dezvoltarea unor abilități de bază – cum ar fi motricitatea fină – și a unor capacități cognitive legate, de exemplu, de atenție.

La orice vârstă, recompensele obținute cu efort minim prin interacțiunea cu ecranele reduc toleranța la frustrare, precum și inițiativa care, de obicei, se naște din experimentarea unei stări de plictiseala. În acest fel este afectată de fapt creativitatea, capacitatea de concentrare, motivația și curiozitatea de a învăța lucruri noi, atât de necesare dezvoltării cognitive și emoționale a copilului.

Există anumite afecțiuni pe care le pot dezvolta copiii dacă petrec prea mult timp în compania diverselor ecrane?

Nu știu dacă putem vorbi despre afecțiuni induse de interacțiunea cu ecranele. Dar cu siguranța există anumite tulburări care sunt potențate de această interacțiune. De pildă, pentru copiii hiperactivi sau cu comportament opozant, timpul petrecut cu multă „răbdare” în fața unui ecran aduna mai mult „material explozibil” pentru celelalte ipostaze, în care copilul devine mult mai agitat, mai iritat și mai puțin compliant la reguli (mai ales la regula referitoare la timpul petrecut în fața ecranului).

Ce înseamnă „prea mult timp” pentru psihicul copiilor? Care sunt semnele pe care le putem sesiza?

Starea cea mai apropiată de o tulburare indusă direct de contextul virtual este dependența. Termenul de dependență are sens în contextul în care:
1.
există un stimul care, cel puțin în stadiul incipient al formării dependenței, este perceput pozitiv de către persoana în cauză;
2. individul are o predispoziție pentru căutarea senzațiilor declanșate de stimulul respectiv.

Timpul petrecut în mediul virtual nu va determina o reacție predictibilă și ca atare nu poate fi oferită o prescripție pe niveluri de vârstă.

De aceea, timpul petrecut în mediul virtual nu va determina o reacție predictibilă și ca atare nu poate fi oferită o prescripție pe niveluri de vârstă. Este ca în cazul alcoolului – unii consumă o cantitate mică de alcool, iar acesta declanșează un lanț de reacții care au de-a face cu dependența de alcool, în timp ce pentru alte persoane vulnerabilitatea nu este dată de dependența în sine, cât de efectele negative ale alcoolului asupra sănătății (tulburări de somn, de dispoziție afectivă, disfuncții organice etc.).

În privința ecranelor, „prea mult” poate însemna atunci când copilul sau adultul:

  • devine agitat, iritat și prezintă semne asemănătoare sevrajului în cazul consumului de substanțe;
  • își pierde interesul pentru alte activități normale pentru vârsta lui (sport, hobby-uri, muncă, învățare, comunicare);
  • sunt accentuate sau activate anumite stări emoționale negative și comportamente problematice, cum ar fi depresia, anxietatea, agresivitatea.

Ce alternative sugerați părinților care nu găsesc pentru copiii lor „oferte” la fel de tentante precum gadget-urile?

Prevenirea expunerii excesive la ecrane începe de timpuriu și, pentru a fi eficientă, include mai multe elemente. În primul rând, un element fundamental este construirea și menținerea unei relații bune cu copilul, prin interacțiuni pozitive cu acesta. Se poate spune că, fără acest fundament, nu putem face nicio schimbare eficientă pe termen lung.

Un element fundamental este construirea și menținerea unei relații bune cu copilul.

În al doilea rând, oferirea de alternative cât mai diverse, care pot include utilizarea activă a computerului (cursuri de programare, robotică), sportul, activitățile artistice, ieșirile în natură, socializarea offline etc.

În al treilea rând, este important modelul oferit de către ceilalți membri ai familiei.

De asemenea, un element important pentru prevenirea problemelor legate de respingerea de către grupul de colegi sau prieteni, este înțelegerea corectă a prieteniei bazate pe acceptarea necondiționată, personală, în contrast cu cea care funcționează doar în contextul medierii virtuale (jocuri, social media).

Propunerea alternativelor de către o altă persoană, din exteriorul familiei – rudă, prieten de familie sau specialist – poate fi o idee bună în cazul în care copilul sau adolescentul respinge sugestiile oferite de către părinți.

Este important de precizat faptul că orice alte opțiuni nu vor părea mai atrăgătoare de la început. Ar fi de dorit ca ele să existe deja în repertoriul copilului și să fie doar încurajat să le pună în practică. În cazul în care capacitatea de amânare a recompensei este foarte redusă, nu ne putem aștepta la o reacție pozitivă imediată. Iată un motiv pentru care trebuie să gândim bine soluțiile înainte de a ne confrunta cu problemele de acest gen. Atunci când există deja o dependență, nu mai este o problemă de voință ca persoana să se poată desprinde de contextul care generează acea reacție. În acest caz, este necesară intervenția unui specialist.

Cum ținem copiii „ocupați” și „cuminți” în spații publice (chiar și în biserici) fără să-i lăsăm în seama ecranelor?

Câteva manifestări ale reacției de sevraj în cazul dependenței de ecrane pot fi: stare de agitație, stări de anxietate sau de depresie, irascibilitate, uneori migrene.

Găsirea unor alternative în spații publice trebuie să fie o prelugire a efortului de a propune activități în restul timpului, în contextul unei relații bune cu copilul. Fiind vorba despre un mediu mai complex, cu mai mulți factori distractori, nu ne putem baza doar pe capacitatea de a improviza, ci mai degrabă va trebui să avem la îndemână câteva metode sigure. Acordarea atenției pozitive, implicarea copilului în alegerea contextelor în care se simte bine, în alegerea unor jocuri sau activități, recompensarea situațiilor în care se află în contexte frustrante sau plictisitoare sunt doar câteva idei cu caracter general care pot ghida procesul căutării de alternative.

Cum arată dependența de tehnologie?

Dependența se manifestă prin dorința puternică de a accesa obiectul dependenței (în cazul nostru, jocul, socializarea în mediul virtual, filmele etc.), lipsa controlului asupra acestui comportament (de obicei anunțată prin cuvintele: „Pot renunța oricând, dar nu vreau”) și continuarea implicării în pofida unor consecințe negative evidente, uneori prin încercarea compulsivă de a-și atenua neliniștea determinată de distanțarea față de activitatea respectivă. Câteva manifestări ale reacției de sevraj în cazul dependenței de ecrane pot fi: stare de agitație, stări de anxietate sau de depresie, irascibilitate, uneori migrene.

Pierderea controlului se poate traduce și prin autocontrol redus, uneori manifestat prin agresivitate fizică și verbală.

Auzim despre „demență digitală” și „autism light”. Ce înseamnă și pe cine afectează?

Da, acest lucru are sens din punct de vedere științific, cu toate că nu avem de-a face cu o recunoaștere oficială a unor astfel de diagnostice. De fapt, diagnosticele sunt bazate pe statistici care reflectă deseori reacții în raport cu evenimente care se desfășoară la nivel macrosocial. Astfel, nu am fi regăsit diagnosticul de stres post-traumatic înainte de războiul din Vietnam, nici pe cel de stres ocupațional înainte de fenomenul industrializării în masă. De asemenea, diagnosticul de ADHD este pus în evidență de contextele în care există constrângeri, cerințe care sunt în opoziție cu caracteristicile persoanelor cu acest diagnostic.

Orice proces degenerativ la nivel neuronal este ireversibil… Cu toate acestea, formarea unor noi conexiuni prin învățare face posibilă compensarea daunelor provocate de expunerea pasivă îndelungată la mediul virtual.

Demența digitală este un concept care descrie impactul utilizării pasive a tehnologiei asupra funcționării la nivel neuronal. Astfel, sunt puse în evidență slăbirea unor conexiuni neuronale importante, prin lipsa expunerii la situații de învățare.

Pe de altă parte, izolarea socială și preocuparea unilaterală pentru anumite activități asociate cu mediul virtual, ne poate duce cu gândul la autism. Slăbirea contactului cu realitatea socială prin timpul îndelungat petrecut în afara acesteia, corelată cu atitudinea pasivă, specifică rolului de „consumator” al produselor sub formă de jocuri, social media și filme conduc la această tendință. Dimpotrivă, o atitudine activă va avea un efect total diferit, prin prezența elementelor de învățare, creativitate sau utilizare dinamică a informațiilor în același mediu virtual.

Care sunt speranțele de recuperare pentru cei care sunt deja dependenți de tehnologie?

Orice proces degenerativ la nivel neuronal este ireversibil – cu alte cuvinte, neuronii care mor nu mai pot fi activi, iar conexiunile care nu sunt formate la timp sau întărite în mod consecvent, se atenuează progresiv. Cu toate acestea, formarea unor noi conexiuni prin învățare face posibilă compensarea daunelor provocate de expunerea pasivă îndelungată la mediul virtual. Concret, expunerea la situații de învățare (prin efort fizic și intelectual) duce la formarea unor noi conexiuni neuronale.

Procesul de recuperare în cazul dependenței de tehnologie începe prin implicarea în activități în afara contextului virtual. Acest lucru este posibil uneori doar prin desprinderea totală de mediul virtual pentru o perioadă de timp. Există deja programe special organizate în spații tech-free, care se desfășoară în același mod în care are loc detoxifierea de substanțele care produc dependență. Aceste programe sunt concepute și susținute de specialiști și eventual de către persoane care au trecut printr-o situație similară.

Ce alte probleme conexe ați mai observat, din experiență?

Există deja programe special organizate în spații «tech-free», care se desfășoară în același mod în care are loc detoxifierea de substanțele care produc dependență.

Având în vedere că stima de sine, aprecierea și acceptarea în grupurile de prieteni sunt tot mai mult condiționate de deținerea unor telefoane performante și de participarea la jocuri online sau de prezența în social media, este necesară crearea unui cadru în care copilul să poată fi mândru că a realizat ceva care implică efort. Nu trebuie să fii deosebit de inteligent ca sa treci la un alt nivel al unui joc, dar pentru a câștiga un concurs sau pentru a crea ceva ai nevoie într-adevăr de abilități avansate. Iată o provocare pentru părinți și cadre didactice, precum și pentru centrele recreaționale destinate desfășurării activităților pentru copii și adolescenți. Dacă nu vom fi creativi noi, adulții, copiii se vor adânci tot mai mult într-o lume virtuală, departe atât de noi, cât și de potențialul dezvoltării lor personale și profesionale.

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

***

Anca Axente este psiholog clinician, cu specializare în terapie cognitiv-comprtamentală și formare în terapie familială sistemică. Experiență în psihoterapie individuală și de grup, terapie familială, grupuri psiho-educaționale pe diverse teme. Colaborări cu școli, organizații sau firme în vederea educației adultului și a formării profesionale continue. Este coautor al cărții „Disciplinarea pozitivă” și colaborator la posturi de radio și televiziune locale.

(Photo by Nijwam Swargiary on Unsplash)

Distribuie:
Revista Convergențe

Lasa un comentariu