Da, sunt ecumenist

11 April 2021

Prin iunie 1995, în calitate de secretar științific la ceea ce avea să devină ulterior Universitatea Emanuel, organizam prima mea sesiune de comunicări științifice. Acolo l-am întâlnit, pentru prima dată, pe pr. Stelian Tofană, care avea să devină, până astăzi, prieten apropiat și partener în dialogul teologic evanghelic-ortodox. În aceeași perioadă, împreună cu doi vechi prieteni, pr. ortodox Viorel Dumitriu și pr. catolic Cornel Cadar (amândoi aflați acum la Domnul), dar și de alți câțiva, participam săptămânal la o emisiune de radio în direct, Lumina din noi, timp de două ore, în care răspundeam la întrebările ascultătorilor legate de evenimente curente sau de chestiuni privitoare la credință. Deși nu ne sfiam să recunoaștem deosebirile inerente dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul nostru era întotdeauna pe perspectiva credinței noastre comune.

Deși nu ne sfiam să recunoaștem deosebirile inerente dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul nostru era întotdeauna pe perspectiva credinței noastre comune.

Acestea nu erau lucruri noi pentru mine. Deși m-am format într-un mediu evanghelic fundamentalist, cu puternice accente sectare, în providența lui Dumnezeu, am avut mereu în jurul meu oameni de diverse confesiuni: baptiști, precum „nenea” Marcu Nichifor, creștini după evanghelic, precum Nicolae Tonoiu, oameni fără un contur confesional anume, precum Vasilică Moisescu și Ulf Oldenburg, sau reformați, precum pastorul Ferenc Visky, ca sa nu-i numesc decât pe câțiva. În 1978, când am format primul meu grup de ucenicie „navigatoresc”, am adunat lângă mine baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali, ostași.

Cred, deci, că am fost întotdeauna un ecumenist. Dacă eram calvinist, aș fi spus că am fost predestinat pentru asta. Dar cum nu sunt, spun că am avut mereu o predilecție pentru ecumenism, dar și o alegere conștientă, acesta fiind, alături de educație și ucenicie, una dintre valorile centrale în jurul cărora mi-am construit viața.

Forma supremă de ignoranță este manifestată de cei care confundă ecumenismul cu un soi de amalgam religios, potrivit căruia toate religiile sunt căi similare către aceeași țintă: cunoașterea lui Dumnezeu.

Există în lumea în care trăim, în toate tradițiile creștine, ca și în afara acestora, o mulțime de confuzii legate de acest concept. Și, ca întotdeauna, ignoranța naște frica. Forma supremă de ignoranță este manifestată de cei care confundă ecumenismul cu un soi de amalgam religios, potrivit căruia toate religiile sunt căi similare către aceeași țintă: cunoașterea lui Dumnezeu. Ceva de genul „toate drumurile du la Roma”. Asemenea idei nu pot fi atrăgătoare decât pentru cei care socotesc religia o chestiune absolut secundară și nevrednică de a i se oferi cea mai mică atenție. Orice om serios, care face un efort minimal de a explora marile religii ale lumii, va ajunge în mod inevitabil la concluzia că religiile sunt incomensurabile și că diferențele între felul în care îl concep ele pe Dumnezeu, respectiv divinitatea, dar și între modurile de raportare la acestea sunt atât de mari, încât orice încercare de a le amalgama va ofensa pe membrii acestor comunități și îi vor arunca în ridicol pe cei care avansează asemenea idei fantasmagorice. Desigur, aceasta nu înseamnă nicidecum că diversele religii ale lumii nu pot fi comparate sau categorisite, din diverse perspective. De aceasta se ocupă discipline științifice absolut rezonabile, precum filosofia religiei, psihologia religiei sau sociologia religiei.

Ignoranța cu privire la aceste diferențe esențiale naște uneori frici patologice și patimi fundamentaliste. Un exemplu curent este obsesia unora cu privire la „crislam” – pretinsa încercare perversă a unor teologi de a crea un amalgam între creștinism și islam. Această frică, alimentată adesea cu bună știință și finanțată cu bani murdari, mai ales din diasporă, a făcut victime și în școlile teologice de la noi. Din această perspectivă, orice încercare de inițiere a unui dialog interreligios (acesta este termenul corect pentru această formă de interacțiune) este suspectă din start. Asemenea atitudini sunt promovate de obicei de oameni agresivi și ignoranți, care însă, în destule cazuri, sunt instrumentați de oameni educați, dar perverși, ale căror interese sunt promovate de astfel de acțiuni. Repet, vorbesc despre lucruri care s-au întâmplat nu demult inclusiv în România.

O altă confuzie majoră legată de ecumenism este ideea că acesta s-ar reduce întotdeauna la încercarea de a amalgama toate confesiunile creștine într-o singură instituție eclesială, mecanismul acestei «uniri» fiind, evident, compromisul dogmatic.

O altă confuzie majoră legată de ecumenism este ideea că acesta s-ar reduce întotdeauna la încercarea de a amalgama toate confesiunile creștine într-o singură instituție eclesială, mecanismul acestei „uniri” fiind, evident, compromisul dogmatic. Iar atunci când această definiție exclusivistă este cuplată pe o anume concepție escatologică distopică de tip dispensaționalist, așa cum a fost promovată ea, fără scrupule, și pe bani mulți, de seria de cărți Left Behind (și ecranizările lor), a lui Tim La Haye, rezultatul inevitabil este crearea unei patologii de masă. Aceasta este, în opinia mea, sursa principală a convingerilor anti-ecumenice ale celor mai mulți evanghelici. Mecanismele sectare care nasc asemenea patimi în spațiul ortodox și în cel catolic sunt asemănătoare, chiar dacă detaliile și instrumentele sunt specifice respectivelor comunități.

Revenind la ideea reunirii tuturor confesiunilor creștine într-o singură instituție și lăsând la o parte patologia obsesiilor escatologice ale ereticilor, mă întreb oare ce este rău în principiu, în existența unei singure instituții creștine. În definitiv, până la apariția primei schisme în Biserică (mult mai devreme decât cea „mare”, din 1054) Biserica creștină a funcționat sub aceeași umbrelă. Iar marea diversitate liturgică, de spiritualitate și chiar de accente teologice dintre diversele expresii locale ale acesteia n-au fost privite niciodată ca un pericol, ci dimpotrivă, ca o bogăție, atâta vreme cât Biserica a păstrat dialogul conciliar. În definitiv nu aceasta și-a imaginat Isus ca fiind normalitatea atunci când a dorit „ca toți să fie una” în rugăciunea sa de mare preot din Ioan 17? Uneori mă gândesc că Mântuitorul însuși ar putea fi acuzat de „erezie” ecumenică de către acești talibani ai sectarismului exclusivist.

Evanghelicii implicați în această instituție ecumenică au observat cu uimire că se află adesea de aceeași parte a baricadei cu ortodocșii și în opoziție cu grupările liberale, din pricina unui anume conservatorism teologic ce le caracteriza.

Nu putem discuta despre ecumenism fără a menționa Consiliul Mondial al Bisericilor (World Council of Churches – WCC) apărut după Al Doilea Război Mondial. Un lucru adesea uitat este faptul că rădăcinile acestei încercări de refacere a unității creștinei se află nu în conspirația unor grupuri oculte, al căror scop era subminarea credinței creștine, ci în Conferința misionară mondială de la Edinburgh, în 1910, care a marcat un reviriment al misiologiei creștine în secolul trecut. Trei au fost grupurile principale implicate în acest eveniment, și mai târziu în WCC: un număr important de biserici ortodoxe; principalele grupări protestante magisteriale, dintre care multe dominate de liberalism teologic; și, ceea ce se uită adesea, o serie de confesiuni evanghelice, în ciuda diferențelor evidente dintre acestea și celelalte două grupări. (Observați absența catolicilor din această inițiativă, dat fiind sectarismul triumfalist care caracteriza catolicismul înainte de Conciliul Vatican II.) De-a lungul timpului, mai ales începând cu Adunarea WCC din Canberra, Australia, în 1991, evanghelicii implicați în această instituție ecumenică au observat cu uimire că se află adesea de aceeași parte a baricadei cu ortodocșii și în opoziție cu grupările liberale, din pricina unui anume conservatorism teologic ce le caracteriza. În ciuda acestei neașteptate solidarități, mai ales din pricina opțiunii majorității liberale pentru un ecumenism bazat pe compromis dogmatic la cel mai mic numitor comun, WCC este acum o instituție aflată în cădere liberă, care a devenit marginală și ar putea dispărea în următoarele decenii.

Într-o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu pr. ortodox Ioan Sauca, actualul Secretar general provizoriu al WCC, el sugera că tinerii de astăzi nu mai sunt interesați de un gen de ecumenism axat pe apropieri și compromisuri dogmatice, ci mai degrabă de un ecumenism al slujirii, în care creștinii din diverse tradiții se concentrează împreună, în ciuda diferențelor dintre ei, pe problemele majore ale lumii în care trăiesc și descoperă cu uimire că, în acest proces se apropie în mod implicit unii de alții, chiar dacă identitatea lor eclesială rămâne neschimbată. Rezultatul unui astfel de ecumenism este mutarea accentului de pe obținerea unității dogmatice, pe îmbogățirea reciprocă, prin experimentarea, în contextul slujirii, a tezaurului de spiritualitate din diversele expresii ale Bisericii.

Rezultatul unui astfel de ecumenism este mutarea accentului de pe obținerea unității dogmatice, pe îmbogățirea reciprocă, prin experimentarea, în contextul slujirii, a tezaurului de spiritualitate din diversele expresii ale Bisericii.

Acest mod de a percepe ecumenismul este mult mai aproape de sensul pe care îl dau eu acestui concept, pe care îl numesc un „ecumenism al Spiritului”. El se bazează pe câteva convingeri fundamentale e care încerc să vi le împărtășesc în mod succint mai jos.

Idealul divin este unitatea in diversitate, nu uniformitatea, și nici fragmentarea.
Confesionalismul, respectiv lipsa de unitate a Bisericii, este o veritabilă nenorocire și o pricină de poticnire pentru lumea necreștină.
Deși scandalos, după ce cutia confesionalistă a Pandorei a fost deschisă odată cu Reforma, duhul fragmentării va continua să se manifeste în lume până la Parusie (în prezent sunt în lume peste 45.000 de confesiuni care se consideră creștine).

Dacă această evaluare este corectă, atunci singurul mod de a reveni la unitatea intenționată de Dumnezeu este una de natură spirituală, iar nu instituțională. Unele confesiuni creștine vor continua, probabil, să caute un anume soi de unitate instituțională, și acest lucru, cred eu, este de apreciat, atâta vreme cât prețul acestei căutate unități nu este sacrificarea învățăturilor centrale ale credinței creștine, așa cum sunt ele exprimate în Crez. Dincolo de aceasta rămâne, pentru toți cei care vor să-l urmeze cu sinceritate pe Cristos, indiferent de tradiția eclesială de care țin, și care nu dau ascultare obsesiilor sectare, fie ele escatologice sau conspiraționiste, un spațiu vast de dialog, cooperare și îmbogățire reciprocă. Acesta este, pentru ei toți, cel mai bun antrenament pentru viața în Împărăția care va să vină, în care vor dispărea, odată pentru totdeauna, gardurile și separările confesionale.

Există însă în toate aceste comunități un număr în continuă creștere, mai ales de tineri, care sunt dezamăgiți de sectarismul și izolaționismul confesional care domină propriile comunități eclesiale.

Din punct de vedere ecumenic, avem în România două extreme, ambele dominate de un conservatorism rigid. La un pol se află marea majoritate a ortodocșilor și destul de mulți dintre catolici – comunitățile creștine tradiționale. La cealaltă extremă se află cvasitotalitatea evanghelicilor – urmașii Reformei radicale: penticostali, baptiști, creștini după Evanghelie, „tudoriști” și o puzderie de „independenți”. Ambele capete ale spectrului sunt dominate de un scepticism masiv cu privire la valoarea și legitimitatea ecumenismului, fie el înțeles chiar și în sensul unui „ecumenism al Spiritului”. De cele mai multe ori însă descoperim în aceste comunități, poate doar cu excepția catolicilor, o atitudine anti ecumenică explicită și nu de puține ori agresivă, justificată cel mai adesea prin teama compromisului dogmatic, sub care se ascunde un sectarism și exclusivism de sorginte medievală. Sau inadecvarea proprie, izvorâtă din incompetență teologică, ori temeri ce țin de pierderea controlului și prestigiului în fața propriilor comunități. În termeni contemporani, este vorba pur și simplu de fundamentalism.

În spațiul vast dintre aceste extreme există puține lucruri notabile. Avem mai întâi protestanții magisteriali – luteranii germani și cei maghiari, plus maghiarii reformați și unitarieni. Aceste comunități eclesiale, care, din diverse pricini, au ales izolaționismul lingvistic, si un impact infim asupra comunităților eclesiale românești. Cele citeva comunități metodiste și anglicane din țară pur si simplu nu contează în această ecuație.

Din punct de vedere ecumenic, avem în România două extreme, ambele dominate de un conservatorism rigid.

Există însă în toate aceste comunități un număr în continuă creștere, mai ales de tineri, care sunt dezamăgiți de sectarismul și izolaționismul confesional care domină propriile comunități eclesiale sau care au fost răniți într-un fel sau altul de acestea, și care caută un alt soi de creștinism, mai deschis, mai senin, mai ancorat în realitatea Bisericii „una, sfântă, catolică și apostolică”. Iată câteva dintre caracteristicile acestei noi generații, care sunt, din punctul meu de vedere, o nouă șansă pentru descoperirea unui ecumenism autentic și realist.

Imaginea lor despre Dumnezeu este nu aceea a unui zeu răzbunător, setos de sânge, asemenea unui taliban, care abia așteaptă să-și anihileze vrăjmașii în flăcările iadului, ci a unui tată, care încearcă să ne tragă la sine prin iubire.
Atașamentul lor esențial este nu față de instituția eclesială din care fac eventual parte, ci față de „trupul mistic al lui Cristos”. Identitatea lor confesională, oricât de bine ar fi ea conturată, este secundară în raport cu apartenența la Biserica lui Cristos.
Ei sunt interesați în egală măsură de înrădăcinarea istorică a credinței lor și de actualizarea ei în contextul contemporan. Părinții Bisericii sunt la fel de importanți și esențiali pentru ei ca și autorii contemporani, care fac în prezent ce au făcut Părinții în vremea lor.
Dimensiunea liturgică a închinării este privită nu ca un zorzon desuet, ci ca o expresie a înrădăcinării în înțelepciunea de veacuri a Bisericii.
Accentul în trăirea lor creștină este nu pe un „plan de evacuare de urgență din această lume rea”, ci pe slujirea semenilor, pentru împlinirea rugăciunii Mântuitorului, „vie împărăția ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Am putea adăuga și alte dimensiuni ale acestei noi generații ecumenice. Important este însă că ea există și că al ei este viitorul.

Vezi și alte articole din grupajul „Ecumenism și dialog interconfesional”

(Photo by Malcolm Lightbody on Unsplash)