De ce este ecumenismul atât de greu?

-
2
Share:

Oh, răspunsul la întrebarea din titlu nu e chiar atât de complicat: pentru că ne stă în fire să ridicăm ziduri între noi. Așezăm cărămizile cu ușurința cu care respirăm. Din convingeri, din obiceiuri și din feluri de a fi bine cimentate în secole de mărturisire ne întocmim mortarul, apoi zidim, înălțăm și consolidăm trainice despărțiri. Așezați relativ confortabil în micile noastre cetăți ale gândirii despre noi și despre Dumnezeu, aruncăm ocheade înspre alții asemeni nouă și încercăm prin timide prospecțiuni să descoperim, dacă mai este posibil, un orizont comun.

Asemeni porcilor spinoși din parabola lui Schopenhauer, trăim sub spectrul nevoii de apropiere, în același timp înțepându-ne unul pe celălalt și căutând îndepărtarea.

Să recunoaștem, nu ne este ușor să fim împreună. Avem cu toții de înfruntat realitatea distanțelor create între noi și brutalitatea coliziunilor pe care le resimțim în diferite contexte comunitare. Asemeni porcilor spinoși din parabola lui Schopenhauer, trăim sub spectrul nevoii de apropiere (motivată de rațiuni practice, emoționale etc.), în același timp înțepându-ne unul pe celălalt și căutând îndepărtarea. Învățăturile, dogmele, discursurile motivatoare, team building-urile și poveștile înșiruite pe ecrane, oricât de bine concepute ar fi ele, produc efecte limitate. Chiar și noi, creștinii, s-ar părea că, deși știm cât de importantă este această dimensiune comunitară a apropierii noastre de Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, din care își trage numele întreaga familie în ceruri și pe pământ, ne e greu să o trăim ca atare, cu adevărat ca într-o familie.[1]

De fapt, nimic nu este ușor într-o familie, nici între soți, nici între părinți și copii, nici între frați sau surori. De aceea, ne bucurăm pentru orice îndrumare pe care o descoperim pe paginile Scripturilor. Numai că, ajunși aici, remarcăm o aparentă carență. Dacă ne uităm, de pildă, în epistolele Noului Testament, găsim porunci, îndemnuri și încurajări pentru soți și soții, pentru părinți, pentru copii, pentru robi și stăpâni, pentru tineri necăsătoriți, pentru văduvi și văduve, pentru bărbați și pentru femei în general, pentru prezbiteri și diaconi, pentru slujitori în adunări, dar nimic specific pentru frățiori și surioare (de sânge).

Nici în evanghelii nu găsim ceva anume pentru aceștia. Atunci când un om a venit la Isus Cristos să-i ceară ajutorul într-o chestiune succesorală (adică să rezolve o problemă între frați), El își va declina răspunderea („cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?”), pentru a vorbi apoi despre lăcomie și goana după avuții.[2] Ce ocazie putea fi mai bună decât aceasta pentru a ne învăța cum să ne comportăm față de un frate sau o soră? Mântuitorul nu a găsit cu cale să se folosească de ea, căci alte lucruri păreau a fi de o mai mare importanță.

Din fiecare astfel de istorie putem culege câte un bob de lumină ce ne poate fi de folos în înțelegerea acestei frățietăți de sânge, înțelegere aplicabilă tipologic și relațiilor dintre creștini care își mărturisesc credința în atât de felurite expresii.

Pe de altă parte, nu putem spune că ducem lipsă de o cazuistică bogată în nuanțe și învățături, în special în paginile Vechiului Testament. De la cutremurătorul „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” rostit de Cain, la istoriile din vremea patriarhilor, între care le amintim pe cele ale lui Iacov și Esau, alături de faptele fiilor lui Iacov (gândiți-vă la Iosif, dar să nu o uitați nici pe Dina), pentru a continua cu Moise, Aron și Maria, cu David și frații săi, iar apoi, o generație mai târziu, cu conflictele dintre fiii săi, până la luptele fratricide pentru putere care au însângerat istoria poporului lui Dumnezeu, ni se oferă câte ceva din ceea ce se întâmplă peste tot în lume între frați și surori: spirit de competiție, gelozii, crime, înșelăciuni și trădări, după cum și exemple de loialitate, purtare de grijă, iertare și reconciliere. Nu lipsesc nici măcar relațiile incestuoase.

În Noul Testament îi găsim, chiar dacă în secvențe mai greu de pus cap la cap, pe fiii lui Zebedei, Iacov și Ioan, alături de alți doi frați, Petru și Andrei. De asemenea, avem aici și Pilda Bogatului și a lui Lazăr, alături de o altă istorioară a lui Isus, în care doi dintre protagoniștii principali sunt frați, Pilda fiului risipitor.

Din fiecare astfel de istorie putem culege câte un bob de lumină ce ne poate fi de folos în înțelegerea acestei frățietăți de sânge, înțelegere aplicabilă tipologic și relațiilor dintre creștini care își mărturisesc credința în atât de felurite expresii. În unele biserici, credincioșii se recunosc unii pe alții ca „frați” și „surori”. Uneori, termenul este folosit și în interacțiuni interconfesionale, în expresii ca „frații din cutare confesiune” sau „biserici surori”. Această relație trebuie, așadar, să își aibă rostul ei în conturarea ideii de ecumenism. Căci numai așa acesta are un  sens real, când este așezat deopotrivă pe realitatea faptului că avem același Părinte ceresc și pe asumarea în practică a adevărului că avem același sânge și, implicit, facem parte din aceeași familie.

Un copil singur la părinți poartă pe umeri responsabilitatea pentru numele tatălui său. Această povară își pune amprenta asupra destinului său, asupra muncii pe care o face, dar și a relațiilor sale din afara familiei.

Spre exemplificare, haideți să privim în continuare chiar Pilda fiului risipitor. Este o istorie pe care, de obicei, o citim fiind interesați în special de relația dintre tată și fiecare dintre fiii săi. Mult mai rar acordăm atenție relației dintre cei doi frați. Care relație? Ah, bună întrebare. Dacă tot ați pus-o, haideți să o creionăm, atât cât ne îngăduie pasajul din Evanghelia lui Luca, pentru o aplica apoi durerii noastre, ecumenismul.

Este scuzabilă alunecarea noastră înspre a citi mai degrabă o poveste despre doi fii ai aceluiași tată, decât una despre doi frați. Însuși cuvântul „frate” e scump la vedere în text. Îl folosește unul dintre robi, la întoarcerea fiului cel mare de la câmp, iar apoi chiar tatăl, în rostirea finală. Fiul cel mare, vorbind despre mezin, se delimitează de el: „acest fiul al tău”. Într-un mod straniu, pare să se fi obișnuit cu ideea că este singur la părinți. Tocmai de aceea, poate, el suferă de complexul acelor copii care nu au frați și surori, și care resimt contextul familiei din care fac parte ca pe o responsabilitate, nu ca pe o bucurie. Un copil singur la părinți poartă pe umeri responsabilitatea pentru numele tatălui său. Această povară își pune amprenta asupra destinului său, asupra muncii pe care o face, dar și a relațiilor sale din afara familiei. Singura sa împlinire – una deloc neglijabilă în frumusețea ei, așa că nu uită să i-o amintească părintelui său – este că nu i-a călcat niciodată porunca. Fratele cel mare este cel cu adevărat credincios, care nu s-a îndepărtat de la dreptarul bunei rânduieli părintești.

Ne putem întreba dacă cele două stări în care se află acești frați nu descriu, cu o dureroasă profunzime, condiția noastră, a moștenitorilor făgăduinței lui Avraam, grupați în diferite denominații, confesiuni, mărturisiri sau adunări.

În schimb, fiul cel tânăr nu dă nici el semne că ar fi conștient măcar de existența fratelui său. Nu îl numește nicăieri. Aplecat asupra roșcovelor, nu își aduce aminte de el, ci de tatăl său și de argați. La ei se întoarce, de fapt. Poate că acum nici nu este cazul să se gândească la altceva. Realitatea este că, ajuns acasă, nu întreabă nimic despre fratele rămas acasă, iar mai târziu, în toiul petrecerii, nu iese să îl salute și să îl cheme la ospăț, cum ar fi frumos. El era rătăcit, pierdut, mort, și s-a întors, iar acum petrece de zor, ca un fiu preaiubit al unui tată ce nu a renunțat nicio clipă la gândul că își va recupera odrasla pierdută. Fiul cel mic este cel ce a dat cu piciorul unor lucruri bine rânduite, dar care acum, pentru că s-a întors cu pocăință, se bucură că tatăl său îl iubește ca pe nimeni altul…

Merită evidențiat un detaliu aici, la rândul lui puțin luat în seamă de comentatori: există ceva ce îi unește pe cei doi fii, dincolo de relația de sânge, de faptul că sunt născuți din aceiași părinți. Este averea tatălui. O știe oricine, situația averii părinților este o chestiune delicată pentru odrasle. Vin evaluările, împărțelile, pretențiile, disputele succesorale. În cazul nostru, deși pentru unul dintre fii problema succesorală a fost deja rezolvată, subiectul este încă fierbinte pentru fiul cel mare, a cărui avere este încă în curs de constituire. Deși această preocupare îl face să rateze atât semnificația clipei, cât și capacitatea de a-și deschide la rându-i brațele pentru a-și primi înapoi fratele, Tatăl nu își dojenește fiul, nici nu vine cu o lecție despre „adevăratele valori”, ci dimpotrivă, îl liniștește: ce-i al tău e pus deoparte. Vorbim despre averea tatălui, așa că subiectul trebuie privit cu toată seriozitatea. Deși…

În timp ce o lume întreagă petrece, (doar) noi ținem drept stindardul credinței. Măcar într-o anume privință, truda noastră merită recunoscută și afirmată în fața întregii lumi, nu-i așa, Tată?

Ne putem întreba dacă cele două stări în care se află acești frați nu descriu, cu o dureroasă profunzime, condiția noastră, a moștenitorilor făgăduinței lui Avraam, grupați în diferite denominații, confesiuni, mărturisiri sau adunări. Căci – nu-i așa? – avem în noi câte ceva din fiecare dintre acești fii. Există domenii în care excelăm („Uite, de aia îmi place la ortodocși, pentru că …”), în care suntem convinși că nu am călcat porunca. O mărturisim și noi, cu o cumpătată mândrie, dar se vor găsi nu puțini observatori care să recunoască această rămânerea noastră în cele drepte, cu credincioșie și, de ce nu, cu o anume încăpățânare. Este o credincioșie costisitoare, resimțită uneori ca o povară, ca o sursă de privațiuni, în general asumate ca atare. În timp ce o lume întreagă petrece, (doar) noi ținem drept stindardul credinței. Măcar într-o anume privință, truda noastră merită recunoscută și afirmată în fața întregii lumi, nu-i așa, Tată?

Din această perspectivă, de fii ascultători, ne e greu să-i recunoaștem ca frați pe cei ce nu au fost la fel de credincioși în ceea ce am păzit noi. Cu atât mai greu ne este să recunoaștem legitimitatea bucuriei lor. În ce privește participarea la aceeași masă, ce să mai vorbim, este nevoie de o invitație specială. Tatăl Însuși va trebui să intervină, pentru a ne aduce aminte de frații noștri, fiii Săi.

Tot așa, pentru că nu le putem avea pe toate, uneori suntem nevoiți să mai recunoaștem și anumite risipiri, domenii în care nu am fost vigilenți sau pe care le-am desconsiderat („Vezi, la baptiști nu mai au cutare lucru …”). Totuși, asemeni fiului cel mic, în ciuda acestor pierderi pentru care purtăm întreaga răspundere, ne găsim vindecarea în brațele aceluiași Tată, bucurându-ne de harul Său și de iubirea Sa necondiționată. O facem ca și cum numai noi am mai conta pe lumea asta, noi și Tatăl. Uităm de cei ce au dus acele poveri ce nu au mai contat pentru noi. Îi privim ca pe niște străini care nu vin la petrecerea noastră, nici chemați, nici interesați. Dar – nu ați observat? – Tatăl este acum afară și, dacă nouă ne este greu să părăsim masa întinsă pentru a face pasul apropierii, El îi caută și îi cheamă să se alăture bucuriei Sale.

Din această perspectivă, de fii ascultători, ne e greu să-i recunoaștem ca frați pe cei ce nu au fost la fel de credincioși în ceea ce am păzit noi. Cu atât mai greu ne este să recunoaștem legitimitatea bucuriei lor.

De ce este ecumenismul atât de greu? Un posibil răspuns ar fi și acela că, fie din tinda casei Lui, storși de oboseală după ce am trudit pe ogorul Lui, fie din mijlocul fastuosului banchet, de care ne bucurăm deși știm că am călcat în străchini, nu facem, în afară de cele rânduite, decât să risipim bucuria Tatălui, Cel care nu a încetat a ne privi și ca frați. Astfel, îl întristăm pe Părintele nostru ceresc, lipsindu-ne unii pe ceilalți de harul acelei slujiri cu adevărat ecumenice, prin care fiecare contribuie la marele banchet din prisosul credincioșiei sale, spre a împlini ceea ce lipsește, din pricina risipirii celuilalt. Aceasta este povara noastră, a celor din familie.

Ne-ar fi mult mai simplu să ne înțelegem dacă am fi străini unul față de altul. În acest caz nu ar fi nici o avere de pus în discuție. Totuși, în familia noastră există una. Este importantă, contează pentru noi; atâta doar că uneori îi dăm cu piciorul, alteori arătăm că nu știm să ne bucurăm de ea. Ecumenismul ne este atât de greu și pentru că nu știm încă să tratăm cum se cuvine ceva atât de important, iar acest fapt este suficient ca să strice atmosfera în casă.

Iată că, în timp ce ni se spune deschis despre cât de mare e bucuria în Cer pentru fiecare suflet întors acasă (prea puține aflăm despre bucuria adunărilor de aici), sau aflăm că bucuria găsirii oii pierdute și a bănuțului este împărtășită cu prieteni și cu vecini (nu în familii), în timp descoperim că frații lui Isus nu au crezut în El și nu L-au urmat așa cum au făcut-o ucenicii, despre bucuria frățească ni se vorbește parcă în șoaptă, cu o respectoasă discreție. E ceva acolo, un ghimpe care nu ne va da pace și care ne va continua să ne dezbine, furându-ne atât părtășia festinului, cât și oportunitatea de a ne sluji unii altora.

În ciuda eforturilor, cu totul onorabile, depuse pentru a ne aduna pe toți în casă, suntem încă departe de împlinirea mărețului deziderat. Dar mai este timp, iar petrecerea nu s-a terminat.

Frăție? Să recunoaștem: este o legătură destul de superficial explorată teologic. Un motiv ar fi acela că, așa cum am sugerat mai sus, Scriptura este destul de precaută în a furniza povețe, principii sau rețete pentru frățiori și surioare, așa cum o face pe alte tipuri de relații. Însă poate că tocmai aici este ideea: nu de învățături ducem lipsă, ci de acea receptivitate în a ne recunoaște ca risipitori și de a ne bucura împreună de toate cele ale Tatălui.

Așa se trăiește într-o familie aici și acum. Privim și această realitate ca într-o oglindă întunecată. În ciuda eforturilor, cu totul onorabile, depuse pentru a ne aduna pe toți în casă, suntem încă departe de împlinirea mărețului deziderat. Dar mai este timp, iar petrecerea nu s-a terminat. Ce-i al nostru e pus deoparte. Unele lucruri se urnesc greu, greu de tot, dar vremurile și soroacele nu-s la îndemâna noastră. Ne amintesc de acest fapt cam vreo două milenii de istorie a Bisericii lui Cristos, casa lui Dumnezeu, stâlpul și temelia adevărului, întreaga noastră familie.

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Imagine: Fiul Risipitor, de Peter Paul Rubens, 1618 – sursa)

[1]Sugerez prin asta că așa trebuie citit Efeseni 3:14-15, nu ca o referire la mai multe familii care își trag numele din același Tată, ci ca o singură familie (sensul de „întreaga familie” în v.15 fiind  cel preferat de majoritatea  traducerilor clasice)

[2]Luca 12:13-14

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

2 comments

  1. Barthimeu 22 April, 2021 at 15:24 Reply

    Pornesc de la premisa unui principiu ecclesial fundamental, și anume cel al diversității în unitate și invers.
    Consimt că ecumenismul este un deziderat pe cît de aspirat, pe atît de greu realizabil.
    Cred încă în plasticitatea așa-numitelor „zone-de-gri”.
    Dar în același timp nu-mi pot reține cîteva interogații:
    Dacă ecumenismul Bisericii Primare a fost înfăptuit de Singurul care-și zidește Biserica prin Duhul, de ce actualmente s-a ajuns unde s-a ajuns? Care sunt acele „vase și nervi” teologici care au fost secționați astfel că unitatea a cam dispărut lăsînd loc unei diversități din ce în ce mai stridente?
    Și pentru că „pelerinul” actualului eseu a parcurs traseul de la o religie istorică la una care se revendică evanghelică, cum ar vedea el în termeni pragmatici rezoluția ecumenismului contemporan românesc?

    • Dyo 22 April, 2021 at 21:41 Reply

      Gândul pe care vi-l propun spre reflecție este acela că poate nu este o dramă că „s-a ajus unde s-a ajuns”: așa este într-o familie, o diversitate de vise, iluzii și proiecte cu privire la avutul Părintelui. Totuși, împărtășim același sânge, așa că lăsăm loc de bună ziua.
      În ce privește pelerinajul subsemnatului, el este mult mai simplu decât pare: traseul meu pleacă de la ateism, iar acea religie istorică era un popas necesar înspre o expresie a propriei mele confruntări cu gândul grozav al risipirii. „Ecumenism contemporan românesc” este prea mult, mai degrabă vorbim despre niște asocieri de ocazie, pentru traversarea unor punți ideologice efemere. Altfel, fiecare își vede de farfurioara lui, iar între noi se întâmpla cam ceea ce am învățat încă de la la gărdiniță, ca niște copilași bine-crescuți: „noi la masă nu vorbim/ și pe jos nu murdărim” …

Leave a reply