De ce școala de astăzi nu va fi eficientă pentru generațiile de mâine?

Distribuie:

Sunt, cum unii dintre cititori știu, absolvent al unei facultăți de teologie ortodoxă, celebră atât din pricina tradiției, cât și datorită unui nume cu greutate, cel al părintelui Dumitru Stăniloae, unul dintre gânditorii ortodocși de referință ai modernității, cel care reprezintă pentru mediile ortodoxe ceea ce reprezintă Karl Barth pentru teologia protestantă sau papa emerit Benedict al XVI-lea, ca să nu mai vorbesc de cardinalii H. de Lubac sau Danielou, pentru teologia catolică.

Firește, numele unei instituții, fie ea și de rang, academic are mai puțină însemnătate. Important este ceea ce reușesc oamenii de acolo să realizeze. Instituțional, învățământul românesc arată cum știm: organizat riguros la nivel birocratic, necesitând investiții substanțiale pentru întreținerea acestei mașinării complexe, după principiul cauză-efect, dar incapabil să producă minuni pe plan cultural (iarăși, pentru că despre cultură este vorba). Numai că, din nefericire, așa cum voi schița în cele ce urmează, la noi, distanța dintre teorie și practică este abisală.

La ce să-i folosească unui student, din orice areal, uman sau real, cunoștințe vaste, complexe, când sistemul universitar îi propune un compromis mărunt: dacă vrea o diplomă, e necesar să parcurgă niște cursuri, de cele mai multe ori limitate la noțiunile generale?

Orice student știe că pentru a reuși să finalizeze un drum pe care a început să pășească are datoria de a promova niște examene. Cu fiecare restanță, finalul este din ce în ce mai încețoșat! Aici se ivește prima dificultate. Până să ajungă la perioada examenelor, studenții trebuie să parcurgă niște cursuri, să arate niște abilități și, în definitiv, să dovedească examinatorului că au înțeles „cu ce se mănâncă” disciplina respectivă. Toate bune și frumoase! Numai că atunci când ne dorim să privim mai profund întreaga chestiune, ne lovim de substantivul feminin numit limită și, odată cu el, de modul în care studentul este obligat să se oprească la ceea ce i se cere. Cu alte cuvinte, înaintea unui examen, studentul va căuta să parcurgă fix cele câteva zeci sau poate, câteodată, deși destul de rar, sute de pagini pe care i le-a recomandat profesorul, deoarece este cursul dumnealui. Deja, în subconștientul respectivului învățăcel apare ideea că totul poate fi fragmentat, că profunzimile sunt menite celor care doresc să devină cercetători, nu tuturor celor implicați într-un sistem superior de învățământ cu caracter facultativ, deci nu obligatoriu!

Aici mi se pare că este adevărata rădăcină a întregii probleme. La ce să-i folosească unui student, din orice areal, uman sau real, cunoștințe vaste, complexe, când sistemul universitar îi propune un compromis mărunt: dacă vrea o diplomă, e necesar să parcurgă niște cursuri, de cele mai multe ori limitate la noțiunile generale? Amintesc, de pildă, că una e să parcurgi un curs de o sută de pagini, și alta e să ai vocație pentru materia respectivă. Când intervine vocația, ideea de job e abolită: vocația este chemarea adresată libertății, pe când ideea de job arată, în fond, o limitare: mi se cere să redau cât mai precis (poate fi doar o repetare papagalicească) pentru a-mi încerca șansa cu un job. În cazul în care, cel mai probabil, voi avea parte de un eșec, nu îmi rămâne decât să încerc altceva, orice, numai să fie profitabil la nivel financiar, singurul care pare a mai conta astăzi.

Incapabil de a face față autorității educaționale, studentul reușește să se deformeze într-o universitate și să se limiteze într-o astfel de măsură, încât după ce obține mult râvnita diplomă să nu mai știe mai nimic din ce a învățat.

Astfel, datorită unui sistem care nu este bine structurat, în facultate, pentru a promova examenul erai obligat să știi cursul. Atât! În cazul în care deschideai ușa unei librării pentru a-ți procura cărți cu scopul de a-ți extinde sfera cunoștințelor, de a arăta poate chiar și examinatorului „reversul medaliei”, instantaneu, sub privirile circumspecte erai notat aidoma celui care poartă cu sine curajul teologumenei pentru a se trezi dintr-odată împovărat cu eticheta ereziei, de această dată nu o erezie cu implicații doctrinare, ci o erezie gândită ca abatere (gravă!) de la normele impuse de sistemul educațional.

Aceasta este, cred, problema principală din care, firesc, decurg celelalte probleme. Incapabil de a face față autorității educaționale, studentul reușește să se deformeze într-o universitate și să se limiteze într-o astfel de măsură, încât după ce obține mult râvnita diplomă să nu mai știe mai nimic din ce a învățat. Și asta pentru că una este să înveți și alta este să memorezi. De aici începe o altă problemă, o adevărată rană profundă a învățământului, anume aceea că de prea multe ori profesorul își impune punctul de vedere, chiar și atunci când nu ar trebui să o facă.

E o chestiune care, desigur, poate fi dezvoltată. Mă limitez să reiau un exemplu pe care, cu câteva decenii în urmă, Allan Bloom l-a oferit unor studenți. Herodot, cel despre care știm că este supranumit „părintele istoriei”, deși dacă ar fi trăit astăzi ar fi fost cel mult un jurnalist simpatic, ne spune că perșii gândeau despre ei înșiși că sunt cei mai buni, că vecinii lor erau relativ buni, că popoarele vecine erau, de asemeni, relativ bune și că vecinii vecinilor erau și mai puțin buni, și tot așa, valoarea lor fiind diminuată pe măsură ce se îndepăratu de nucleul persan. Să luăm această imagine și să o aplicăm la sistemul universitar autohton. Profesorii știu totul, asistenții știu în parte, iar studenții, bieții de ei, abia dacă pot ști ceva, oricum mult mai puțin decât știu cei care îi învață. Nici eu nu voi nega, însă voi introduce conjuncția adversativă dar, pentru a merge mai departe: așa este, dar studenților, de cele mai multe ori, le lipsește motivarea.

…o adevărată rană profundă a învățământului, anume aceea că de prea multe ori profesorul își impune punctul de vedere, chiar și atunci când nu ar trebui să o facă.

Când știi cursul, dar mai vii cu informații pe care profesorul nu le cunoaște, imediat ele sunt puse sub semnul întrebării, însă nu în felul unei critici constructive, motivante, ci într-un fel în care ceea ce e nou aduce ofensă anilor îndelungați de cercetare academică pe care examinatorul îi are. Aici începe altă problemă legată de ineficiența sistemului universitar autohton, anume aceea a repetitivității în materie de știință. Ca să fiu mai exact, din moment ce parcursul universitar al unui student a fost fragmentat, limitat, redus la minimum de acceptabilitate academică, finalul, pecetluit de atotcunoscuta licență nu are cum să fie diferit.

O licență ar trebui să fie în primul rând o lucrare științifică, rod al celor doi, trei sau patru ani de cercetare academică, de lecturi variate, de discuții la seminarii tematice etc. Însă, în primul rând o lucrare de licență ar trebui să fie temelia, baza pe care, după masterat se va construi o lucrare, definitivată abia în urma doctoratului cu scopul vădit de a umple un gol; altfel spus, respectiva lucrare ar trebui să fie o necesitate, nu un scop! Trist este că ea a devenit un scop: scriu o licență (nu contează subiectul, dacă nu îl aleg, mi-l propune profesorul, numai să găsesc un profesor dispus să mă coordoneze) pentru a pune mâna pe o diplomă, mai departe întrebând în stânga și în dreapta dacă pentru un om ca mine, creionat, colorat, șlefuit după chipul și asemănarea unui sistem defect de învățământ aș putea duce ineficiența mea într-un alt sistem, de această dată având un profit financiar. Așa iese din matrițele universitare cel denumit „analfabet funcțional”: deși știe să scrie și să citească, este incapabil să înțeleagă!

…la noi, firește, situația este diferită: se publică în reviste sau volume cotate ISSN, ISI (mai rar, ce-i drept) doar pentru a bifa niște puncte cu caracter aproape magic: ele îl fac pe asistentul universitar – preocupat în mod frecvent de câștigul financiar – lector, mai apoi conferențiar și, în curând, dacă totul merge bine, profesor universitar!

Este adevărat, unii vor avea continuitate și, la momentul potrivit, după ce „cu fiască supunere” au trecut cuminți prin întreitul ciclu facultate, masterat, doctorat, instantaneu vor continua să profeseze și, vai!, să le ofere altora experiența pe care tocmai ei nu au avut-o deoarece, în urma unor împrejurări fericite, au pătruns cu șansă acolo unde în trecut doar adevăratele elite aveau acces.

Chiar dacă aș putea fi criticat, îmi asum prezentarea unei alte ciudățenii care decurge logic de aici: mediocritatea studiilor științifice. E alt subiect, veți spune. Ei, bine, da și nu! E aceeași imagine, doar că este privită din alt unghi.

Un cercetător, o persoană care este dedicată prin vocația împletită cu pasiune spre latura științifică va publica nu atât pentru CV, cât mai ales pentru a propune o alternativă la ceea ce deja există, deci, o ipoteză, sau pentru a prezenta o descoperire. Însă, la noi, firește, situația este diferită: se publică în reviste sau volume cotate ISSN, ISI (mai rar, ce-i drept) doar pentru a bifa niște puncte cu caracter aproape magic: ele îl fac pe asistentul universitar – preocupat în mod frecvent de câștigul financiar – lector, mai apoi conferențiar și, în curând, dacă totul merge bine, profesor universitar!

Este din ce în ce mai dificil să găsești oameni pasionați de ceea ce fac. Și dacă pasiune nu e, orice e permis. Ajungem repede la sentimentul unei adevărate și dureroase akedii culturale: e imaginea sfertodoctului care conferențiază neargumentat. Și, când argumentele lipsesc, totul devine un clișeu care acum este ieftin însă, cândva, în viitorul nu prea îndepărtat, ne va costa destul de mult.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Photo by Ekrulila from Pexels )

Distribuie:
Claudiu Ioan Coman

Lasa un comentariu