De la biserică la casa de nebuni. Și retur

Share:

Se spune că la casa de nebuni e bine să mergi… doar în vizită.

Când mergeam duminica la bunici, treceam pe lângă o clădire ce se numea „casă de rugăciune”. Cu alte cuvinte, o biserică. În fața clădirii era adunată multă lume, ceea ce contrasta cu pustietatea ulițelor. În închipuirea minții mele de copil, trăgeam concluzia că acolo se întâmpla ceva anormal. Ce știam eu…

Biserica anilor 1980 nu era pregătită pentru povești cu „nebuni” și nici nu era deschisă să-și asume riscuri ce o depășeau. Adevărul divin impunea o anume… respectabilitate. În nici un caz, biserica nu se putea transforma într-o casă de nebuni de dragul unui convertit.

Două cazuri mi-au ridicat semne de întrebare cu privire la relația dintre biserică și casa de nebuni. În primul, era vorba despre un tânăr care ajunsese în cabinetul unui doctor creștin, din propria-mi biserică. Doctorul a fost convins că trebuie să-i ofere formula mântuirii. Cu toate că individul era marcat de tulburări psihice patologice. Dar, în accepțiunea comunității noastre, fiecare își făcuse bine treaba: unul rostise formula magică, celălalt o recunoscuse și o acceptase. Bolnavul se „normalizase” – sau, dacă preferați, se vindecase – așa că individul cu probleme a devenit oficial fratele nostru, și-l îndreptățise pe doctorul care se dovedise fratele lui. Doar că puși în fața acestei convertiri „blitz”, în stilul apostolului Filip, alți frați mai importanți au decis că noul venit nu semăna cu famenul etiopian.

În mod evident, biserica anilor 1980 nu era pregătită pentru povești cu „nebuni” și nici nu era deschisă să-și asume riscuri ce o depășeau. Adevărul divin impunea o anume… respectabilitate. În nici un caz, biserica nu se putea transforma într-o casă de nebuni de dragul unui convertit. Ce se putea întâmpla dacă el își aducea într-o bună zi, adică într-o zi de duminică, toți prietenii la adunare? Ne transforma într-o casă de nebuni! Ce aveau să zică oamenii? Dar autoritățile?

După câțiva ani, am asistat în aceeași biserică la un episod ieșit din comun. Pe la începutul orei de rugăciune, când i-a venit rândul unui frate să se roage cu voce tare, acesta declară că dulapul și patul au sărit dis-de-dimineață asupra lui. L-au atacat. Noroc că s-a așezat rapid. Alarmat de explozia de sinceritate, diaconul organist era deja cu degetele pe clape, gata să acopere orice strigăt de ajutor comunitar cu acorduri sfinte. Dar ce știam eu…

Peste ani, un fost coleg de studii teologice, ajuns pastor al unei biserici de oraș, mi-a destăinuit că, la finalul fiecărei slujbe, îl așteptau până la treizeci de credincioși cu care trebuie să vorbească, să schimbe câteva cuvinte sau măcar să-i întrebe ce mai fac, ca să nu fie acuzat că nu-i bagă în seamă. Ori, și mai grav, că are ceva împotriva lor… O treabă caracterizată de el însuși ca reprezentând o patologie a bisericilor evanghelice. La asta nu mă așteptam. Dar îmi justifică titlul.

Se confrunta destul de frecvent cu cazuri de copii cu tulburări psihice grave ce proveneau dintr-o denominație evanghelică.

Și un alt caz. Pe cât de terifiant, pe atât de incredibil. M-a contactat un student la teologie didactică să mă întrebe dacă ar avea șanse cu o anumită propunere pentru lucrarea de licență. Avea un prieten, medic psihiatru, ce-i destăinuise o chestiune de-a dreptul incredibilă. Se confrunta destul de frecvent cu cazuri de copii cu tulburări psihice grave ce proveneau dintr-o denominație evanghelică. Cu alte cuvinte, urma să analizeze în lucrarea sa de licență din ce motiv copiii credincioșilor se manifestau atât de ciudat. Și mi-a revenit din nou întrebarea: este biserica o casă de… nebuni?

La acea vreme, la fel ca și alții care au auzit despre astfel de relatări, nu am putut să le fac față în stilul apostolului Pavel. Nu am avut puterea spirituală necesară. Mi-a lipsit și înțelepciunea sau echiparea profesională în acest domeniu. Singura povață care i-am dat-o acelui student a fost să renunțe cu totul la temă. I-ar fi presărat cu ghimpi foarte ascuțiți absolvirea ce se preconiza în mod normal foarte curând, ba l-ar fi pus și în postura candidatului la o cruce deloc creștină dacă concluzia sa ar fi fost că într-adevăr biserica includea și măcar un salon de nebuni. Nebunia crucii nu se regăsea în patologia copiilor. Nici biserica, nici școala, nici eu nu eram pregătiți pentru așa ceva. Ce se putea face?

În fine, țin minte că depresia post-partum ne-a luat prin surprindere. Pe soția mea și pe mine. Nu știam ce este și nici de ce se manifestă. Cu toate că eram conștienți de implicațiile negative, n-am îndrăznit să cerem ajutorul bisericii, deși existau persoane specializate în psihologie. Necunoașterea fenomenului psihic s-a adăugat la teama de eventuale acuzații de natură spirituală, cât și de riscurile destăinuirii frământărilor noastre extrem de personale și dureroase.

Necunoașterea fenomenului psihic s-a adăugat la teama de eventuale acuzații de natură spirituală, cât și de riscurile destăinuirii frământărilor noastre extrem de personale și dureroase.

Neputința și neștiința personală au fost încapsulate într-o singură întrebare adresată soției: Ce să fac? Răspunsul venit spontan a fost vindecător pentru amândoi: Ține-mă-n brațe! Contactul fizic, dragostea manifestată de data asta la cerere, acceptarea și implicarea imediată, fără întârziere, fără a cere explicații sau a aștepta cine știe ce descoperire, atingere îngerească sau verset salvator, ne-a apropiat, ne-a pus pe calea cea bună care ținea în esență de ceva amândoi știam: dragostea vindecă. Nebunie? Poate, dar, în primul rând, realitate. Trăită.

După circa zece ani, cu toate că aveam un psiholog în casă – apropo, psihologul nu poate să joace acest rol în cazul soțului, a rudelor în general și a prietenilor, așa după cum nimeni nu este profet în satul său – m-am confruntat cu o depresie destul de amară și lungă. În ciuda faptului că frecventam o biserică, că predicam, că predam teologie și că eram funcțional ca individ, soț și tată. Fără ca nimeni în afara soției mele să știe, în biserică îmi jucam fariseic rolul de bun creștin. Eram – într-un anumit sens, cel personal – un nebun într-o casă de nebuni.

Deși soția mi-a spus ce trebuie să fac ca să ies din depresie, nu aveam puterea, cheful, imboldul interior – sau exterior, cine știe… – să birui starea lamentabilă în care preferam să zac. La propriu și la figurat. Până-ntr-o zi. Mai precis, târziu într-o seară, pe când urmăream un serial american. Pe scurt, toate personajele principale ce dădeau impresia că sunt oameni onești, în ascuns comiteau fapte reprobabile. Minciunile erau evidente. În schimb, singurul personaj ce spunea adevărul și trăia ceea ce spunea era catalogat ca nebun. O contradicție în termeni, având în vedere că totul se învârtea în jurul unui psihiatru: nebunii erau de fapt cei ce pretindeau că sunt normali, unicul personaj normal fiind nebunul. Cu o singură excepție, toată lumea mințea, credea și trăia o minciună. Asta casă de nebuni!

Revin la întrebare: este biserica o casă de nebuni? Și răspund: câteodată este, altă dată doar pare. Vindecarea n-am cunoscut-o acolo.

Când am înțeles asta, am trăit un declic, a fost momentul trezirii. La o scară mult mai mică, o experiență similară cu descoperirea de pe drumul Damascului. N-am căzut de pe cal, dar în acel moment am ieșit instantaneu din depresie. Am înțeles, mi-a picat fisa, am realizat, m-am deșteptat – spuneți-i cum vreți – că și eu credeam o minciună. Sau, în termeni mai creștinești, Satana, tatăl minciunii, m-a făcut să cred o minciună: viața mea nu se sfârșise datorită circumstanțelor prin care trecusem. Tot ce eram, calitățile, abilitățile și calificările mele acumulate în timp nu dispăruseră peste noapte. Dar un timp păruseră inutile, pentru că planul pentru care mă pregătisem mai bine de zece ani fusese spulberat.

Datorită accidentului existențial prin care trecusem, intelectul meu nu avusese puterea să proceseze schimbarea neașteptată a planului meu pe termen lung. Sau nu avusese imaginația necesară pentru integrarea acelui accident ce ar fi trebuit să dea continuitate vieții. O moarte aparentă sau o paralizie a voinței, căci cu ce altceva ar putea fi comparată mai bine depresia pe termen lung? Sună a nebunie? Poate. Doar că atunci când ești în depresie, ți-e greu să admiți asta. Nu te ajută prea mult nici biserica. Care, în concepția mea de atunci, semăna cu…

Ce m-a ajutat să supraviețuiesc? În primul rând, relația foarte bună cu soția mea. În al doilea rând, faptul că am început să desenez, ceva ce mai făcusem de peste treizeci de ani. Și că am început să scriu. Apoi, pentru că timp de patru ani am luat o pauză de biserică, acea casă de nebuni, în care tensiunile m-au condus la faza a patra a unei boli terminale. În mod neverosimil, această boală terminală, cu care m-am confruntat în această perioadă, mi-a declanșat instinctul de conservare ce l-am cuplat cu credința. Și cu familia.

În mod neverosimil, această boală terminală, cu care m-am confruntat în această perioadă, mi-a declanșat instinctul de conservare ce l-am cuplat cu credința. Și cu familia.

Toate astea mi-au îndreptat încet, dar sigur, mintea. N-am avut parte de o epifanie, de transmiterea harului prin rugăciuni fierbinți sau prin punerea mâinilor. Ba, în final, am avut parte de îndrumarea unuia dintre cei mai buni specialiști în ale psihologiei din România. Cu care am rămas prieten și care se bucură de succesele mele și de cafteala pe care i-am dat-o împreună depresiei. Cu o urătură finală ireproductibilă, dar ușor de ghicit, pe acest site: F… depression!!! – oricând mai încearcă să mă viziteze. Punct! 

Revin la întrebare: este biserica o casă de nebuni? Și răspund: câteodată este, altă dată doar pare. Vindecarea n-am cunoscut-o acolo. Experiența mea personală, într-un complex de împrejurări, despre care nu am fost avertizat în biserică, în medii ecleziale diferite, îmi spune că de multe ori biserica este nepăsătoare sau nepregătită să aibă de-a face cu suferința psihică ce nu poate fi tratată distant și de la distanță. Deși biserica ar trebui să fie tocmai acel mediu unde oricine ar trebui să găsească vindecare dincolo de posibilitățile clinice strict omenești. Din acest punct de vedere, pentru cei ce nu prea înțeleg ce este biserica, ea pare o casă de… nebuni.

Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

1 comment

Leave a reply