Declinul culturii și misiunea bisericii

Share:

Orice cultură din lume, indiferent de epoca în care a existat, s-a format și s-a dezvoltat în jurul ideii de divin. Oricât de departe ne-am întoarce în trecut, divinul, conceput în forme diverse, a fost și a rămas marea temă a culturii omenești. Urmând același principiu, cultura europeană s-a zidit în jurul revelației lui Hristos, care s-a exprimat în limbajul culturii ebraice, dar a fost primită ȋn sânul culturii greco-latine.

Creștinismul prezintă un Dumnezeu moral, purtător al dreptății kenotice. Pe această temelie s-a edificat morala creștină. În pofida denigratorilor ei mai noi sau mai vechi, revelația lui Hristos este cea care fundamentează realizările culturii europene, iar morala creștină este cea care stă la baza civilizației europene, ȋn ciuda stângăciilor reprezentanților ei. Astfel, se poate identifica ȋn cultura și civilizația bătrânului continent o dependență ȋntre Hristos, religie, morală, cultură, civilizație și om civilizat, o înlănțuire cauzală esențială pentru supraviețuirea acestei culmi a realizărilor omenești.

Orice cultură din lume, indiferent de epoca în care a existat, s-a format și s-a dezvoltat în jurul ideii de divin.

Friedrich Nietzsche, filosof ateu din secolul XIX, fiu de pastor luteran, a înțeles această dependență și a emis o serie de judecăți referitoare la destinul culturii și al civilizației occidentale. Europenii occidentali, afirmă el, au ajuns, în adâncul inimii lor, la convingerea fermă că Dumnezeu nu există și că toate teologiile și filosofiile lor, care pretind că explică natura realității, sunt, de fapt, niște construcții imaginare. El a descris această realitate a civilizației occidentale, prin celebra formulă: „Dumnezeu a murit”.

Stabilitatea unei culturi și chiar echilibrul psihic al oamenilor care o reprezintă depind însă de credința lor în Dumnezeu, pierderea ei fiind echivalentă cu pierderea nădejdii și a sensului vieții. Secularismul, în versiunea lui conștientă de sine, nu produce nici sfinți, și nici eroi. Din această cauză, el nu este capabil să păstreze în viață o cultură sau o civilizație autentică. Astfel, Europa seculară este sfârșitul Europei. Europenii occidentali, dar în mare măsură și cei din Răsărit, l-au ucis pe Dumnezeu în inima lor și niciun om, afirmă Nietzsche, nu poate supraviețui morții Dumnezeului său. Dumnezeul mort al Europei, continuă filosoful, va putrezi, iar mirosul cadavrului său va umple întreaga lume. Puține profeții s-au dovedit la fel de precise.

Pentru Europa, ca de altfel pentru oricine altcineva, dacă Divinul nu e, nici religie nu poate fi. După cum bine știm, secolul XX a fost martorul abandonării în masă a revelației lui Hristos, de către europenii occidentali, iar acolo unde credința s-a păstrat totuși, ea tinde astăzi să se transforme în altceva: în asistență socială și învățământ, pentru catolici, în show-business, după modelul campaniilor politice americane și al spectacolelor de pe Broadway, pentru mulți dintre protestanți, sau în datini folclorice normative, pentru ortodocși. Au rămas, fără îndoială, ici-colo urme ale credinței autentice, însă tendințele de mai sus sunt greu de contestat.

…dacă Dumnezeu nu e, binele nu mai poate fi, de fapt, decât plăcere trupească sau putere asupra semenilor.

Dar dacă religie nu e, nici morală nu poate fi. Să fii moral înseamnă să faci binele, adică, să contribui la creșterea în ființă a propriei tale persoane, a persoanei semenilor tăi și a lucrurilor în mijlocul cărora te afli. Omul secularizat înțelege însă binele în sens trupesc, sensul sufletesc și cel social fiind, pentru el, reductibile la sensul corporal. Pentru creștin însă, binele are, în esență, un sens duhovnicesc. În consecință, dacă Dumnezeu nu e, binele nu mai poate fi, de fapt, decât plăcere trupească sau putere asupra semenilor. Binele nu mai poate fi înțelepciune, neprihănire, noblețe și dragoste, decât prin subordonarea acestora față de binele trupesc. Dar, dacă morală autentică nu e, nici civilizație nu poate fi, pentru că civilizația se menține cu sacrificii, iar omul trupesc nu are motive să le facă. Sacrificiul de sine intră în contradicție cu principiul plăcerii și al avantajului egoist.

În sfârșit, dacă civilizație nu e, nici om civilizat nu poate exista, iar războaiele mondiale din secolul XX, împreună cu cele care le-au urmat fără întrerupere până în ziua de astăzi, demonstrează, fără drept de apel, lucrul acesta. Aroganța individualistă e terenul în care rodește criminalitatea. Fără a încerca disculparea crimelor săvârșite în numele lui Hristos și, tocmai din această cauză, împotriva lui, nu putem acoperi faptul incontestabil că marii criminali ai secolului XX nu au fost religioși.

Pe de altă parte, același secol XX a fost martorul nașterii unei filosofii apărute în sfera semioticii, a științei semnului. Această filosofie a fost inițiată de lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a afirmat că semnul lingvistic nu își află semnificația în obiectul pe care-l desemnează, ci în raporturile pe care le întreține cu celelalte semne lingvistice. Cu alte cuvinte, sensul unui cuvânt este întotdeauna reductibil la alte cuvinte. În consecință, nu există semnificații extra-lingvistice. Limba este un univers închis în sine, care nu are nicăieri contact cu vreo realitate situată în afara ei.

Alți filosofi au aplicat apoi această teorie domeniului gândirii, afirmând că, deoarece gândirea operează în exclusivitate cu semnificații lingvistice, nici ea nu ia contact cu realitatea. Când gândim, nu facem decât să organizăm și să reorganizăm gânduri, adică, vorbe. S-a ajuns astfel și pe această cale la concluzia că orice sistem de gândire este o pură invenție lingvistică și nimic mai mult. În astfel de împrejurări, adevărul nu rămâne să fie decât iluzia că lucrurile sunt așa cum le descriem noi. Iată de ce, pentru acești oameni și pentru urmașii lor, orice idee este la fel de validă ca oricare alta. Nicio normă morală, rațională, artistică sau de altă factură nu poate pretinde supremația asupra celorlalte. Nu mai există reguli și nici excepții. Nu mai există diferență între natural și aberant. Toate învățăturile sunt halucinații egale ca valoare. Contează doar rezultatele, de parcă cineva le-ar mai putea evalua, în absența mijloacelor de măsurare.

Libertatea totală înseamnă derută totală.

Acestă învățătură este temelia și semnificația așa-zisei filosofii post-moderne. Modernitatea s-a definit ca fiind acea perioadă din istoria gândirii și culturii europene în care se conta pe rațiune, pe semnificații și pe existența unei ierarhii a valorilor. Post-modernitatea renunță însă la toate acestea, în numele eliberării de orice constrângere și al toleranței universalizate, ca și cum toleranța ar mai putea fi considerată apogeul virtuților, în situația în care nicio virtute nu mai este virtuoasă. Adevărata întrebarea este însă ce sens poate avea o astfel de libertate, dacă realitatea valorilor e contestată. Dacă nu mai există valori adevărate, atunci cum ar mai putea exista direcții adevărate sau vreun progres real? Mai mult, ce ne-ar putea aduce libertatea maximală? Răspunsul clasic este că ne oferă posibilitatea să facem tot ce vrem. Dar ce putem vrea cu adevărat, dacă valorile și direcțiile sunt imaginare? Răspunsul inevitabil este: nimic. Libertatea totală înseamnă derută totală. Este o derută la nivelul concepțiilor și al spiritului, dar nu și o derută la nivelul acțiunii, pentru că nevoile și dorințele trupești nu se lasă afectate de învălmășeala ideilor. Când tu nu ști ce să faci, trupul îți va spune el ce să faci; el îți va organiza viața și va deveni stăpânul tău. Când sufletul este buimac, trupul nu se sfiește să preia conducerea.

Iată, așadar, cum s-a ajuns la starea spirituală pe care o numim astăzi societate de consum; nu atât pentru că noi consumăm, cât mai ales pentru că ea ne consumă. Din perspectiva hedonismului mercantil, fericirea este shopping-ul. Haine, pantofi și farduri, pentru femei; mașini, case și funcții, pentru bărbați. Iată marele scop pentru care au luptat și au murit înaintașii noștri. Civilizația fațadelor de vopsea l-a redus pe om la pelicula aparențelor sale. El s-a despărțit de rădăcina divină a ființei lui; a alergat după năluca progresului orizontal, uitând progresul vertical; iar acum stă uluit, sau adormit, față în față cu neantul.

Biserica are însă nevoie de înțelepciunea de a nu-și mai confunda misiunea cu propaganda denominațională și de a pătrunde cu lumina evangheliei și brațele proprii în miezul adevăratelor probleme ale omului.

Dictatura trupului nu este marcată de virtute, ci de pofte. Pofta de putere, pofta de avere, aroganța transformată în asuprire și zeificarea plăcerilor cărnii transformă vremurile noastre în vremuri grele. Iată ce spune Sfânta Scriptură despre aceste timpuri: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia” (2Tim. 3:1-5).

Dezastrul este sesizat de către cei a căror gândire și simțire nu au fost complet anulate de gloria de plastic și hârtie creponată a societății de consum. Ei văd decăderea și o arată cu degetul: în politică, în artă, în educație, în religie și în morală. S-a născut astfel o adevărată literatură a lamentării, însă nimeni nu pare să dețină o soluție fermă. În măsura în care se întrezărește totuși un răspuns, el este invariabil de natură religioasă. Ființa umană se poate îngropa în respingerea divinității, însă nu poate și progresa în aceste condiții, pentru că orice formă neridicolă de progres e îndreptată spre divinitate.

Această realitate a vremurilor noastre prescrie șansa și misiunea bisericii. Ea deține resursele spirituale și umane necesare refacerii culturii și a societății europene creștine. Biserica are astăzi ocazia istorică de a aduce întreaga cultură umană sub semnul lui Hristos. Ea poate reintroduce sensul într-o lume care și-a pierdut direcția și care începe să înțeleagă că și-a pierdut-o. Biserica are însă nevoie de înțelepciunea de a nu-și mai confunda misiunea cu propaganda denominațională și de a pătrunde cu lumina evangheliei și brațele proprii în miezul adevăratelor probleme ale omului. Sarcina ei este aceea de a lucra pentru mântuirea lumii, nu pentru conservarea instituțiilor sale, doar pentru că sunt ale sale. Birocratul religios trebuie să facă loc apostolului. Refacerea culturii va determina apoi refacerea educației, deoarece cultura este sângele care curge prin arterele sistemul de învățământ. La rândul ei, refacerea educației va determina refacerea moralei, iar refacerea moralei va înseamna instituirea prieteniei sociale, adică, salvarea civilizației și a omului civilizat.

Arta creștină este arta care intermediază omului experiența lăuntrică a marilor valori.

În primul rând, se cuvine răscumpărată arta. Arta creștină nu înseamnă însă neapărat icoane cu Isus sau cântece care repetă la nesfârșit „I love you, Jesus”. Acestea pot fi și de multe ori sunt manifestări ale mediocrității și superficialității. Arta creștină este arta care intermediază omului experiența lăuntrică a marilor valori; este arta care înalță, arta care înnobilează. Apoi, trebuie răscumpărată filosofia, adică, dragostea de înțelepciune și practicarea ei. Mai mult decât orice, biserica de astăzi are nevoie de practica înțelepciunii.

Eclesia trebuie să găsească în inima ei un loc pentru intelectualii autentici, adică, pentru oamenii care gândesc cu adevărat, nu doar pentru intelectualii de fațadă, care nu fac decât să repete papagalicește lozincile știute, de teamă să nu încalce limitele unei presupuse ortodoxii, în care autentică rămâne doar sterilitatea. Nimeni nu a reușit vreodată prin ignoranță și nici prin ignoranți. Capul nu a fost creat de Dumnezeu pentru a ne sluji de suport la pălărie; el nu ni l-a dat pentru ca noi să avem ce arunca la coșul de gunoi, în numele unei credințe oarbe. Hristos nu i-a orbit pe oameni, ci dimpotrivă i-a vindecat pe orbi. De ce am avea noi, așadar, o credință oarbă? Este Dumnezeul nostru un orb?

Se cuvine apoi, să ne aplecăm asupra științelor și să ne folosim de contribuția lor pentru a da seama înainte noastră și a celorlalți de nădejdea care este în noi. Lumea academică de astăzi este pe nedrept dominată de secularism, iar lucrul acesta a trântit cultura europeană cu fruntea în țărână. Iubitorii culturii decadente nu par să înțeleagă că aceasta este o formă a decăderii. Iată de ce nu mai avem nimic esențial să comunicăm tinerilor noștri. Pe de altă parte, biserica a fost inițiată ca o societate alternativă la societatea celor care trăiesc sub tirania trupului. Progresul înainte trebuie înlocuit cu progresul în sus.

Progresul înainte trebuie înlocuit cu progresul în sus.

Religia viitorului va fi religia dintotdeauna. Formele culturale de manifestare ale credinței divine se nasc și pier. Nu rămân decât mijloacele autentice de apropiere a omului de Dumnezeu. Aceste mijloace nu sunt însă cele pe care le susținem noi, ci acelea care îi apropie cu adevărat pe oameni de Dumnezeu. Discutăm aici despre eficiență și realitate, nu despre moșteniri culturale sau despre orgolii denominaționale. Nu vorbim despre consacrarea unor instituții, ci despre mântuirea sufletului unei civilizații. Vă propun, așadar, să înțelegem adevărata natură a misiunii ucenicului lui Hristos și faptul că esența perenă a mesajului creștin a fost și rămâne îndumnezeirea omului prin înomenirea lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să crească în asemănare cu Dumnezeu. Esența evangheliei este metanoia. Ea reprezintă combustibilul care va reporni motorul culturii creștine.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply