Deconvertire, decreștinare, desbisericire

1408
5
Distribuie:

Cuvintele din titlu nu există în DEX – ar fi trebuit puse toate cu ghilimele. Dar ele ar (vor?) trebui inventate pentru a putea vorbi despre niște realități. De-a lungul anilor, am fost martor al unor procese care ar putea fi descrise prin asemenea termeni, fără a putea preciza exact care e cel mai adecvat pentru fiecare om în parte. Despre mulți dintre copiii și tinerii cu care am crescut împreună într-o biserică de țară nu mai știu mare lucru, dar știu că sunt într-o relație destul de… rece cu biserica. De accea nu cred în dictonul „copiii sunt viitorul bisericii”.

Am văzut trecând printr-un proces de îndepărtare fie de comunitatea creștină din care făceau parte, fie și de unele învățături creștine atât oameni care se convertiseră inițial „din lume” (cum se spune în jargonul evanghelic), cât și oameni care au crescut și s-au format în biserici. Unii au trecut prin diverse experiențe în căutarea unui creștinism mai autentic, mai intens, mai profund și, în final, au ajuns să opteze pentru alte tradiții, au rămas în afara creștinismului instituțional sau au ieșit oficial din zona creștinismului.

Contrar unei legende foarte convenabile, pe care ne place să o auzim și să o repetăm, nu toți deconvertiții au o problemă de moralitate care îi determină să se îndepărteze de creștinism sau de o comunitate anume.

Contrar unei legende foarte convenabile, pe care ne place să o auzim și să o repetăm, nu toți deconvertiții au o problemă de moralitate care îi determină să se îndepărteze de creștinism sau de o comunitate anume. Pentru unii, îndepărtarea a început de la abuzuri spirituale și psihice la care au fost supuși de către confrații sau liderii lor spirituali. Se pare că nu există în comunitățile creștine românești prea mult loc pentru cei cu psihic mai sensibil, ba chiar sunt stigmatizați adesea pentru eventuale vulnerabilități, iar cei care apelează la servicii de consiliere psihologică sau la tratament psihiatric devin și mai suspecți, fiind uneori văzuți ca lipsiți de credință.

Pentru alții, îndepărtarea a survenit ca urmare a conflictelor pe care le-au sesizat între o interpretare foarte îngustă a Bibliei și descoperirile științei. Deși lumea creștină globală acceptă inclusiv concepții evoluționiste – teiste! –, la noi creaționismul și teoria pământului tânăr sunt livrate frecvent ca normă absolută a ortodoxiei. Nu vreau să deschid aici o polemică – oricum nu ar fi purtată cu argumente, ci cu axiome –, dar trebuie observat că apologeți precum Alister McGrath pot fi evoluționiști și totodată să privească lumea ca fiind creația cu sens a lui Dumnezeu. Așadar, fuga de confruntare cu realitățile științei costă. Și prețul e plătit cu oameni.

Sunt cazuri când oameni cu o adevărată „carieră” eclezială ajung să se înstrăineze complet de biserică. În cazul unora, ieșirea din creștinism sau din comunitatea lor este cel puțin la fel de spectaculoasă și greu de înțeles ca ascensiunea și ovațiile de care se bucurau din partea susținătorilor de odinioară. Sunt oameni care au ajuns la desbisericire epuizați fiind de activismul care-i caracteriza (și care, de regulă, e foarte apreciat).

Sunt oameni care au ajuns la desbisericire epuizați fiind de activismul care-i caracteriza (și care, de regulă, e foarte apreciat).

O altă cauză a respingerii creștinismul instituțional este și apropierea confesiunilor creștine de politică și influența conservatorismului politico-religios de tip american. Este dificil de estimat ce efect are asupra românilor, dar în cazul SUA, afilierea politică are legătură cu (dez)afilierea confesională. E însă cert că și în România un om cu vederi mai de stânga sau care votează cu USR este privit cu maximă suspiciune sub presiunea unor suprapuneri între dogma teologică și cea ideologică.

Ar mai trebui remarcat că unii se înstrăinează în interior, ajung să nu mai creadă sau să nu mai știe ce cred, dar simulează virtuțile exterioare ale comunității și rămân activi în bisericile lor. Cred că François Mauriac este un autor ce ar putea fi citit cu mare folos pentru a vedea cauze și modalități de înstrăinare în afara sau în interiorul bisericii, evoluții grotești ale unor virtuți golite de conținut, obsesia pentru aparențe și valori devenite idoli. Autenticitatea se manifestă la el adesea ca protest și delimitare de niște comunități care se pretind foarte virtuoase, dar sunt roase de ipocrizie și fariseim. Interesant că ceea ce critică romancierul francez sunt probabil dintre cele mai puritane comunități catolice, dezvoltate pe linie jansenistă, curent din care făcea parte și Pascal.

În general, aceste despărțiri se grefează pe o criză de un soi sau altul. Nu-mi propun totuși să cuprind toate posibilitățile, ci doar să ilustrez puțin complexitatea unui fenomen care merită mai multă atenție și o atitudine mai complezentă față de actorii lui, dacă nu se poate binevoitoare.

Deși interacțiunea mirabilă a omului cu Dumnezeu este privită ca relație sau călătorie, există cumva așteptarea implicită ca această relație/călătorie să aibă o traiectorie liniară ascendentă.

Scriam cândva că, deși interacțiunea mirabilă a omului cu Dumnezeu este privită ca relație sau călătorie, există cumva așteptarea implicită ca această relație/călătorie să aibă o traiectorie liniară ascendentă. Să nu apară surprize pe traseu. Totul să respecte un tipar previzibil. Orice neconcordanță cu acest model ideal stârnește suspiciuni și atunci cel mai bine e să o maschezi, iar dacă nu vrei sau nu te pricepi la disimulări, suporți consecințele.

Coborând puțin spre diferențele dintre termenii folosiți, adesea despărțirea de o anumită confesiune poate fi asociată, în mod eronat, cu „lepădarea de credința adevărată”, deci o decreștinare. În realitate, e vorba pur și simplu despre o reorientare. Cu siguranță însă există și situații când omul renunță la credințele de bază creștine și optează pentru un soi de agnosticism sau chiar ateism – aici putem vorbi despre deconvertire. Iar, în alte situații, se poate constata mai degrabă o despărțire de creștinismul instituționalizat, un refuz al structurilor percepute – nu fără temei – ca fiind deturnate de la scopul pe care-l proclamă oficial. Această separare poate să însemne și ruperea legăturilor cu comunități creștine sau căutarea altor forme de comuniune.

În engleză, există un termen generic pentru desemnarea oamenilor care se despart de creștinismul instituționalizat: nones – oameni care se declară religioși, dar nu au nicio afiliere confesională oficială. Fenomenul a existat, într-o formă sau alta, aproape permanent în istorie, uneori luând chipul unor mișcări sectare dizidente ce au căpătat nume abia ulterior sau au fost etichetate de către adversari. Dar în forma actuală, el pare să se fi accentuat în ultimele două decenii. În SUA, în 2019 cei neafiliați erau la fel de numeroși precum creștinii care declarau evanghelici (peste 20% din populație).

Adesea pare să fie mai clar pentru cei care aplică o etichetă sau alta decât pentru cei care o primesc ce anume îi caracterizează pe destinatari.

Nu toți cei despre care vorbim aici se încadrează la nones, dar există o legătură cel puțin la nivelul percepției fenomenului din exterior – cumva toți sunt puși cam în aceeași oală odată ce nu mai aderă la structuri cât de cât organizate (nici măcar la bisericile „independente”, un fel de ultimă haltă cât de cât acceptabilă). Alte etichete folosite contextual (uneori mai justificat, alteori mai imprecis): necredincioși, nebisericoși/desbisericiți, agnostici, păgânizați, seculariști, umaniști, spirituali fără religie, nemântuiți, apostați, progresiști etc. Adesea pare să fie mai clar pentru cei care aplică o etichetă sau alta decât pentru cei care o primesc ce anume îi caracterizează pe destinatari.

În general, ei sunt incomozi pentru creștinii care aderă la o confesiune oficială sau la o comunitate locală fie ea și „independentă”. Uneori pe nedrept, pentru simplul fapt că ridică întrebări dificile. Alteori, pe bună dreptate, fiindcă se întâmplă ca unii să atace agresiv și gratuit orice formă de organizare sau chiar tot ce înseamnă învățătură creștină. Pentru unii, elanul contestatar e doar o etapă, pentru alții, pare să devină o permanență.

Identificarea cauzelor acestui fenomen este o muncă extrem de laborioasă și foarte necesară. Cel mai adesea însă, instituțiile și reprezentanții confesiunilor organizate au dificultăți mari să analizeze riguros asemenea lucruri sau să-și asume vreo răspundere pentru declaanșarea lor. În România, practica stigmatizării oricui e perceput ca adversar este destul de frecvent folosită în mediul religios, indiferent de confesiune sau (ne)afiliere religioasă. În logica unei permanente suspiciuni, vina cade mai mereu pe cel/cei care pleacă – de regulă, o minoritate ușor de blamat. De altfel, o carență majoră a creștinismului românesc de orice confesiune este lipsa de precauție în aplicarea etichetelor înainte de a înțelege, condamna și repudia. Lucrăm predominant în logica tranșeelor: oricine nu-i ca noi e un potențial adversar și e bine să-l încadrăm cât mai repede.

În România, practica stigmatizării oricui e perceput ca adversar este destul de frecvent folosită în mediul religios, indiferent de confesiune sau (ne)afiliere religioasă.

După separarea lor de confesiuni, comunități sau tradiții creștine, unii dintre deconvertiți își găsesc rostul în contestarea permanentă și virulentă a tot ceea ce au crezut anterior. Este, de fapt, imaginea în oglindă a convertitului, care își repudiază propriul trecut păcătos. Chiar dacă datele concrete sunt diferite, imboldul psihologic este similar. Uneori, este și o chestiune de statut, căci noul anturaj cere dovezi de despărțire de trecut.

Alții rămân în zona unui fel de umanism de inspirație creștină, fie acceptând și învățături creștine, fie refuzând să discute asemenea subiecte. Dar din locul în care sunt, încearcă să facă atâta bine cât se pricep și sunt în stare. Unii sunt mai echilibrați ca personalitate acum decât erau înainte, mânați de un activism pe care nimeni nu încerca (nu dorea?) să-l tempereze.

Sunt convins că, indiferent ce am crede despre cei pe care-i considerăm deconvertiți, desbisericiți sau decreștinați, fenomenul este unul care nu trebuie neglijat. Criticile pe care le formulează acești oameni la adresa confesiunilor, bisericilor sau comunităților din care facem parte sunt foarte importante, fiindcă ne pot ajuta să vedem lucruri care ne scapă celor care stăm în interior. Dacă sistemele nu au grijă să asigure cadre în care să fie rostite adevărurile incomode, atunci e destul de evident că aceste adevăruri vor putea fi rostite numai din afară.

Și dacă ar fi vorba numai strict de un interes strategic, tot ar trebui analizat atent și fenomenul și ascultați și cei care se întâmplă să treacă prin astfel de evoluții. Sunt aici semne ale modului în care percepe generația noastră spiritualitatea, credința, creștinismul, biserica, pe Dumnezeu. Și cred că sunt semnele unei crize interne a creștinismului occidental.

Dacă sistemele nu au grijă să asigure cadre în care să fie rostite adevărurile incomode, atunci e destul de evident că aceste adevăruri vor putea fi rostite numai din afară.

Am remarcat, de pildă, la mai mulți faptul că reproșează lipsa de empatie a creștinismului față de suferințe, față de categorii neglijate, față de sensibilitățile celor mai vulnerabili. Din perspectiva macho, astea pot fi mofturi, dar din perspectiva celor care trăiesc cu diverse dureri, presiuni, frământări, conflicte interioare, exigențe pe care nu le pot îndeplini, lucrurile arată altfel. Nu spun neapărat că au dreptate, dar înainte de a condamna, ar trebui ascultat, înțeles.

S-ar putea să fie cititori pentru care lucrurile sunt simple: unii au fost predestinați pentru rai, alții pentru iad și nu are rost să ne batem capul (sper totuși că puțini sunt cei care ajung la această versiune caricaturală a credinței). Dar chiar și dacă lucrurile ar sta așa, noi nu știm exact cine ce destinație are. Așa că cel puțin un dram de compasiune umană tot le putem arăta celor care nu mai cred ca noi.

Revin însă la o imagine pe care am invocat-o mai la început. Dacă privim viața de credință ca pe o relație sau ca pe o călătorie, atunci inclusiv aceste situații greu încadrabile pot fi acceptate cu ceva mai multă înțelegere, fiindcă nu cunoaștem încă finalul, deznodământul. Iar experiența ne spune că relațiile și călătoriile au momentele lor dificile, neplăcute, copleșitoare.

Nu încerc să-i scuz pe cei care pleacă, dar admit că mi se pare inutil să-i acuz. Decât o separare netă care să confirme cât de sfinți și speciali suntem noi, cei rămași, prefer o ușă deschisă spre dialog. Nu ca să le schimbăm opțiunea – nu e treaba noastră –, ci ca să nu ne închidem în fața realității și a vieții. Așa cum suntem tentați de multe ori s-o facem pentru confortul nostru interior și comunitar. Disprețul sau dezinteresul nostru sigur nu-i aduce înapoi.

Iar dacă acest text pare scris cu simpatie pentru ei, cei deconvertiți, desbisericiți, decreștinați, atunci trebuie să admit că tot ce am încercat a fost măcar să încep să înțeleg fără să condamn în avans. Nu să aprob, fiindcă nimeni nu are nevoie să-i dau aprobarea mea (sau a altcuiva) în astfel de frământări și decizii care se înrădăcinează în profunzimile ființei. De obicei, ele sunt deja un capăt de drum, chiar dacă simultan deschid un altul nou, neumblat.

(Photo by Gustavo Fring from Pexels)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

5 comments

  1. Avatar
    Marius 12 decembrie, 2021 at 10:32 Răspuns

    Bun articolul asta. Serios!
    „…noi, cei rămași” mi-a spus pe unde te situezi,
    mi-a confirmat ca „noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa” 😉
    Totusi, concluzie, solutii ?
    Doar cu usa deschisa… e tot un fel de predestinatie de tipul
    asa a fost sa fie, nu schimam nimic înauntru, ramânem rigizi dar poate ar trebui sa ne punem întrebari. Sau poate nu.

  2. Avatar
    Alexandru Nădăban 16 decembrie, 2021 at 19:34 Răspuns

    Poate pe lîngă uşa deschisă mai trebuie să existe şi lumina aprinsă. Lumină în ambele sensuri. Ca să se vadă că e cineva acolo, dar şi ca să se vadă că este Cineva acolo.

    Generator de inspiraţie articolul, ca de altfel şi cel a lui Dio. Să mă pun să scriu despre cei patru ani de sabat? Aştept răspuns.

Lasa un comentariu