Democrație, creștinism și populism

2024 - an electoral

8 June 2024

Peisajul politic contemporan este marcat, printre altele, de o interacțiune complexă între democrația liberală, creștinism și populism. Dar trebuie să facem un pas înapoi și să vedem ce înțelegem prin democrație liberală, prin creștinism și populism, fiindcă sensurile nu sunt unitare.

Ambiguitatea democrației

Ar fi însă o eroare naivă, spune Giovanni Sartori, să reducem înțelesul democrației la sensul literal al cuvântului. Căci se poate ajunge pe această cale la aberații complet antidemocratice.

Dacă pornim de la sensul etimologic, din limba greacă, democrație înseamnă pur și simplu „puterea poporului” (de la demos=popor & kratos=putere). Ar fi însă o eroare naivă, spune Giovanni Sartori, să reducem înțelesul democrației la sensul literal al cuvântului. Căci se poate ajunge pe această cale la aberații complet antidemocratice. Dacă, să zicem, poporul decide într-o localitate să alunge orice populație minoritară, se poate vorbi despre „puterea poporului”, dar nicidecum de o democrație.

Cum „democrația” este un termen cheie în politică, folosirea lui excesivă și abuzivă de către politicieni a generat o reacție cinică: cine mai crede în acest cuvânt care este fluturat doar pentru a ascunde interese politicianiste?

Și totuși nu putem renunța nici la termen, nici la realitatea pe care o descrie și o normează. Ambele aspecte sunt foarte importante, căci dacă rămânem numai la descriere, atunci democrația devine o etichetă pe care și-o însușesc regimuri autoritare și totalitare. De altfel, multe dintre țările cele mai puțin democrate au eticheta în denumirea oficială: Republica Democrată Coreeană (de Nord!), Republica Democrată Germană (Germania de Est), Republica Democrată Congo, Republica Democrată Chineză etc.

Astfel, democrația este în primul rând denumirea unei forme de guvernământ, specifică civilizației occidentale, care se vrea să fie „a poporului, de către popor, pentru popor” (cum spunea Abraham Lincoln într-un discurs celebru). Adică o formulă de guvernare care să nu permită opresiunea cetățenilor de către stat și instituțiile lui. Chiar dacă vorba lui Lincoln poate fi interpretată în diverse moduri, crucial este principiul potrivit căruia statul este prin definiție în slujba cetățenilor individuali, iar guvernul există pentru a sluji poporul, nu invers.

Democrația liberală

Distanța și tensiunea dintre ideal și realitate, pe de o parte, dar și dintre descriere și normă, pe de alta, reprezintă tocmai fermentul care face democrația funcțională.

Pentru existența unei democrații liberale – care se bazează pe drepturi și libertăți individuale recunoscute și protejate – este absolut necesar să existe un sistem de legi care să limiteze puterea politică a statului în raport cu individul. Este ceea ce numim statul de drept.

Democrația liberală are două forme principale de manifestare: directă și reprezentativă. Cea directă presupune că cetățenii participă foarte frecvent la majoritatea deciziilor semnificative. Ceea reprezentativă înseamnă că cetățenii sunt reprezentați de către niște aleși care iau deciziile. Între cele două însă, pot exista formule intermediare.

Acum, ori de câte ori discutăm despre democrația liberală avem un model ideal și avem realitatea concretă. De asemenea, avem de-a face cu definiții ale realităților democratice fundamentale, în care sunt explicate diverse elemente (libertăți civile, domnia legii, constituția, drepturile omului etc.) și rolul lor; dar avem de-a face și cu norme care stabilesc cum funcționează democrația: cum se aplică „separarea puterilor în stat”, cum este apărată „libertatea de conștiință și de exprimare”, cum sunt reglementate relațiile dintre minorități și majoritate etc. Distanța și tensiunea dintre ideal și realitate, pe de o parte, dar și dintre descriere și normă, pe de alta, reprezintă tocmai fermentul care face democrația funcțională.

Democrația nu poate exista nici fără instituții, nici fără norme, nici fără principii, dar nici fără practici democratice – niciunele perfecte. La toate acestea însă se adaugă o altă condiție fundamentală: atașamentul cetățenilor față de instituțiile democratice fundamentale și un sistem legislativ funcțional. Democrația nu poate exista în absența unei culturi democratice.

Fragilitatea democrației

…o condiție fundamentală: atașamentul cetățenilor față de instituțiile democratice fundamentale și un sistem legislativ funcțional. Democrația nu poate exista în absența unei culturi democratice.

Democrația este inerent fragilă, tocmai pentru că se bazează pe o distanță evidentă dintre ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este în realitate. Și tocmai decalajul acesta, care ne deranjează, este adesea exploatat și adâncit de mișcările populiste, care promit soluții imediate și simpliste la probleme complexe.

O altă sursă de fragilizare a democrației o constituie încercarea de a separa cu totul liberalismul, politica și democrația de orice ancore religioase. În solul religios erau cultivate idealurile care hrăneau democrația și care, azi, sunt din ce în ce mai vlăguite. Cetățeanul a devenit un simplu agent economic rațional, interesat de propriul interes. Iar politica se oferă să-i sprijine interesele, facilitând creșterea economică și bunăstarea individuală.

Îndărătul acestei fragilizări stă, așadar, diminuarea semnificativă a mizelor etice și excluderea rolului de agent moral pe care persoana umană îl are în societate. Rațiunea morală a fost înlocuită de rațiunea discursivă, care răspunde doar unor exigențe de natură logică. Iar comportamentul politic s-a contopit până la suprapunere în cel economic. Ceea ce echivalează cu privilegierea „animalului economic” (Sartori) care caută plăcerea cu orice preț și refuză orice angajamente și obligații sociale care nu îi aduc un beneficiu imediat și evident.

Odată ce nu avem un bine, e greu să avem o societate bună. Textura socială nu se poate menține fără un om moral, ceea ce vulnerabilizează politica și democrația liberală.

Creștinismul și democrația liberală

…să ne imaginăm cum ar arăta o societate fără un sistem de justiție care apără dreptate, fără compasiune, iertare, slujire, solidaritate și alte forme pe care le ia, în fond, iubirea creștină – agape.

Există numeroase dezbateri cu privire la relația creștinismului cu democrația. Dar dincolo de toate, ar fi suficient să încercăm să ne imaginăm cum ar arăta o societate fără un sistem de justiție care apără dreptate, fără compasiune, iertare, slujire, solidaritate și alte forme pe care le ia, în fond, iubirea creștină – agape.

Ideea fundamentală – pentru democrație – a drepturilor omului se bazează pe însemnătatea pe care o dăm omului, iar aici creștinismul are un cuvânt greu de spus, când consideră că suntem cu toții purtători ai chipului lui Dumnezeu. Cel mai bine se vede cât de important e cum definim omul atunci când discutăm, de exemplu, despre avort. Dacă acceptăm că fătul e persoană, automat acesta va avea drepturi, fiindcă așa funcționează societatea noastră.

Însuși fundamentul democrației se fixează în așa-numitele valori democratice. Dar valorile nu există în vid, ci se înrădăcinează într-un sistem care propune și validează aceste valori. Astfel că valorile există numai în relație cu un sistem moral și (a)religios. Or, în lumea occidentală, acest temei pentru valorile democratice a venit din creștinism. Se poate argumenta, desigur, că iluminismul a venit ca o ruptură totală de creștinism și tot ce înseamnă modernitate se sprijină pe evoluțiile post-iluministe. Totuși, cel puțin la fel de convingător se poate argumenta că iluminismul și democrația liberală stimulată de ideile iluministe sunt fii risipitori ai creștinismului (T.P. Jackson).

Populismul – o amenințare persistentă

Populiștii subminează atașamentul față de instituții democratice, discreditându-le, și cultivă, în schimb, entuziasmul pentru soluții și personalități autoritare, care calcă în picioare tocmai reperele instituționale și legale ale democrației.

De pildă, populiștii subminează atașamentul față de instituții democratice, discreditându-le, și cultivă, în schimb, entuziasmul pentru soluții și personalități autoritare, care calcă în picioare tocmai reperele instituționale și legale ale democrației.

În context românesc, există o explicabilă nerăbdare în raport cu progresul (mult prea lent) al democrației. Și aici, populiștii vor specula și vor garanta că există posibilitatea unor salturi mari.

O altă chestiune speculată de populiști este însăși funcționarea „mașinăriei politice”, care are sincope și care dă uneori rateuri. În mod normal, echilibrele complexe democratice reglează și ajustează în timp diversele defecțiuni, însă nemulțumirile se acumulează mai ales printre cei care au cel mai mult de suferit.

La cele de mai sus trebuie adăugat și bruiajul produs de rețelele sociale, dar și de trusturile de presă care slujesc interese ascunse. Astfel că, în loc să informeze opinia publică, acestea dezinformează de multe ori premeditat și fac jocurile unor personaje sau partide.

S-a considerat multă vreme că partidele naționaliste și populiste e bine să existe, fiindcă oferă un debușeu pentru diversele tensiuni. Însă asistăm la un tot mai accentuat declin al centrismului. Și atunci, în locul unor soluții solide, creative și viabile, e mult mai simplu să pretinzi arogant că ai soluții (fără să le și deții) sau să exagerezi ca să polarizezi publicul. Să clarificăm însă un lucru esențial (pe care-l evidențiază rabinul Johnatan Sacks): există populism și de stânga și de dreapta. Cel dintâi anunță un viitor utopic pentru care este gata să sacrifice prezentul, iar cel din urmă glorifică un trecut de aur, pentru care este dispus să compromită viitorul. În plus, avem și extremismul religios precum și cel de sens opus, secularist.

Din nefericire, mișcările populiste au mare priză la publicul creștin, cu toate că distorsionează mesajul Evangheliei și îl subordonează unei agende strict politice sau îl transformă într-o lozincă ce poate justifica aproape orice. Consecințele sunt dintre cele mai nefericite, căci, pe de o parte, atrage creștinii într-un joc ce se poartă după reguli complet străine spiritului hristic și, pe de alta, proiectează public o imagine grav deformată a credinței, compromițând exact ce pretinde să prețuiască. Și asta spre deliciul militanților seculariști care pot să-și exemplifice ușor tezele cu derapaje politico-religioase absolut nefericite.

Dragostea este fundamentală pentru democrație

Din nefericire, mișcările populiste au mare priză la publicul creștin, cu toate că distorsionează mesajul Evangheliei și îl subordonează unei agende strict politice sau îl transformă într-o lozincă ce poate justifica aproape orice.

Interesul pentru forma democratică de guvernământ se întemeiază, din punctul de vedere al creștinilor, pe iubirea față de aproapele. Astfel că atașamentul fundamental este față de semeni și abia în al doilea rând – și ca o consecință directă – față de democrație. Tot din acest motiv, Biserica se constituie ca un partener critic al sistemului democratic. Fără să funcționeze perfect, rămâne un loc în care dragostea ar trebui să se manifeste după modelul hristic.

O consecință directă este că acest imperativ al iubirii, dacă este corect înțeles, schimbă poziționarea creștinilor. În locul încruntăturii moraliste și a lamentației pentru decadența societății, dragostea așază ca prioritate acțiunea în favoarea celuilalt, spre binele semenului.

Ar fi util să folosim un exemplu pentru a ilustra cum anume schimbă iubirea perspectiva, atunci când e așezată la temelia acțiunilor. Și poate că cel mai grăitor este cazul infractorilor. Un sistem de justiție care se întemeiază pe iubire nu se va limita la dreptatea retributivă – fiecare primește ce merită – ci va avea neapărat și o componentă restaurativă – ținta finală este recuperarea omului, nu doar pedepsirea lui.

O altă valoare fundamentală a sistemelor democratice funcționale este solidaritatea, liantul social care preîntâmpină dezumanizarea, instrumentalizarea relațiilor interumane. Sistemul de asistență socială nu poate fi conceput în afara unei atitudini solidare. Din spirit de solidaritate cu cel nedreptățit, creștinii se angajează în confruntarea nedreptăților care uneori sunt sistemice (a se vedea cazul sclaviei sau aparheidului).

În fine, răspunsul pe care-l dăm la diversele probleme și provocări care vin spre noi – indiferent dacă ne referim la populism sau la excesele liberalismului – se înrădăcinează în dragoste. Ceea ce înseamnă că fidelitatea față de Dumnezeu este superioară în raport cu fidelitatea față de orice sistem politic sau ideologic; dar aceeași fidelitate ne obligă să avem mereu dinainte chipul lui Dumnezeu din om, care prin însuși acest fapt beneficiază de demnitate.

Un cuvânt despre evanghelici

fidelitatea față de Dumnezeu este superioară în raport cu fidelitatea față de orice sistem politic sau ideologic; dar aceeași fidelitate ne obligă să avem mereu dinainte chipul lui Dumnezeu din om, care prin însuși acest fapt beneficiază de demnitate.

Comunitatea evanghelică din România este încă tânără și lipsită de experiență în orizontul politicii, după ce a trăit multă vreme în izolare (impusă și autoimpusă), cu sentimentul propriei superiorități și în logica „noi” contra „lor”. Astfel că de prea multe ori, fie nu înțelegem ce e politica, fie înțelegem prost. Pendulul s-a mișcat de la „nu ne privește” la „să preluăm controlul”, cu sentimentul propriului mesianism. Astfel că, privind dinspre spațiul public, fie apărăm strident și stângaci lucrurile de care ne pasă, fie vrem să nu fim deloc deranjați de cele „ale lumii”.

Când vorbim, avem impresia că suntem vocea profetică pe care lumea ar trebui s-o asculte ca să nu piară, dar de regulă contribuția noastră la bunul mers al societății se rezumă la niște rugăciuni pentru conducători. Prezența publică este confundată, adesea, cu întâlniri publice de evanghelizare sau cu alte manifestări religioase ținute în afara zidurilor bisericii, dar care au ca scop să-i aducem „înăuntru” pe noii adepți.

Dacă luăm însă în serios imperativul iubirii – agape – această atitudine poate și trebuie să se schimbe. E nevoie însă de o schimbare de paradigmă și de o gândire creativă, capabilă să vadă minusurile existente și să găsească noi căi de slujire a comunității locale sau a societății în general.

Nu trebuie să ne prefacem că nu cunoaștem istoria tumultoasă a relației creștinismului cu puterea pământească. Și această istorie ar trebui să funcționeze ca un avertisment pentru momentele când suntem tentați să subordonăm credința diverselor agende care se folosesc fără scrupule de sensibilitățile religioase ale oamenilor.

Notă: Articolul a fost tradus, prelucrat și adaptat (după un material mult mai amplu) de Teofil Stanciu.

(Photo by sasan rashtipour on Unsplash)